2. Termenul de prescripţie fiscală începe de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, deci după o perioadă care poate fi de maximum 10 luni şi 3 sau 4 zile (în funcţie de câte zile are luna februarie) faţă de data de la care se naşte dreptul statului de a cere executarea silită a respectivei creanţe fiscale.
3. Pentru cele mai numeroase creanţe fiscale, organele fiscale emit, în baza prevederilor legale în vigoare, după data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, diverse acte administrative fiscale, în special decizii de impunere. Printr-un mod de gândire şi de a proceda cu adevărat teribilist, unele organe fiscale stabilesc (şi anumite organe de justiţie admit) că termenul de prescripţie fiscală începe de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a emis actul administrativ fiscal, deci după o perioadă care poate fi de maximum un an, 10 luni şi 3 sau 4 zile faţă de data de la care se naşte dreptul statului de a cere executarea silită a respectivei creanţe fiscale, prelungind astfel cu încă un an data de la care începe termenul de prescripţie.
Aşa după cum am arătat şi prin alte materiale [1], acest mod de gândire şi de a proceda, cu adevărat teribilist, (1) prin care se stabileşte că termenul de prescripţie fiscală începe de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a emis actul administrativ fiscal, şi (2) prin care se prelungeşte cu încă un an data de la care începe termenul de prescripţie, (a) nu se bazează pe nicio prevedere legală clară, precisă şi la modul imperativ, şi (b) contravine prevederilor în materie ale Uniunii Europene.
I. Prescripţia: sens, conţinut, efecte juridiceOrice definiţie a prescripţiei în materie fiscală are la bază prevederile legale, atât cele anterioare, cât şi pe cele în vigoare în prezent, respectiv:
1. Art. 1 din „Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă” [2]:
„Dreptul la acţiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.
Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.
Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă.”
2. „Art. 2500. Obiectul prescripţiei extinctive” din „Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil” [3]:
„(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.”
Deci, atât prin art. 1 alin.(1) din Decretul 167/1958, cât şi prin art. 2.500 alin.(1) din noul Cod civil, se stabileşte efectul prescripţiei conform căruia „Dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.
Pornind de la definirea, prin lege, a efectului prescripţiei, se poate defini şi esenţa, scopul prescripţiei în materie fiscală ca fiind „stingerea (pierderea) dreptului statului de a urmări, prin organele sale competente, încasarea veniturilor bugetare, din cauza neexercitării acestui drept în interiorul unui anumit interval de timp, expres prevăzut de lege, interval denumit termen de prescripţie”.
În temeiul art. 2.500 alin.(1) din Cod civil, în cazul în care statul, prin organele sale abilitate, nu-şi exercită dreptul de a executa silit creanţa sa în termenul de prescripţie prevăzut de lege, pierde acest drept, stingându-se astfel obligaţia de plată ce revine contribuabilului cu privire la venitul bugetar respectiv.
Caracterul cert şi lichid al creanţei fiscale, constatată şi individualizată prin titlul de creanţă, sunt condiţii esenţiale pentru a putea proceda la executarea silită a obligaţiei fiscale.
Creanţa ajunsă la scadenţă are caracter exigibil, a devenit exigibilă, adică (1) poate fi pretinsă din prima zi după expirarea termenului legal de plată, (2) se poate cere de îndată executarea sa, la nevoie pe cale silită.
Despre exigibilitatea unei creanţe fiscale nu se poate vorbi în cadrul termenului de plată al acesteia.
„Exigibilitatea” este o noţiune specifică numai „obligaţiilor băneşti restante la plată a căror executare poate fi cerută de îndată de către creditor”
Creanţa bugetară devine executorie (adică trebuie executată, trebuie pusă în aplicare) şi „titlul de creanţă fiscală” care o constată devine executoriu (adică se poate cere de îndată executarea sa, inclusiv pe cale silită), la data scadenţei, prin expirarea termenului de plată prevăzut de normele legale.
Creanţa individualizată prin titlu executoriu are un caracter cert, existenţa sa fiind neîndoielnică şi asupra ei neexistând vreun litigiu.
Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă fiscală, prescripţia din dreptul fiscal este o prescripţie a dreptului statului de a proceda la executarea silită a creanţei sale, şi nu o prescripţie a dreptului la acţiune, aşa cum este cazul în dreptul civil.
Prescripţia dreptului la acţiune nu are aplicabilitate în cazul dreptului fiscal, ci numai în cazul dreptului civil.
Faptul că prescripţia dreptului la acţiune are aplicabilitate numai în cazul dreptului civil, nu şi în cel fiscal, rezultă şi din definiţia dată instituţiei juridice a prescripţiei din domeniul fiscal.
Prescripţia fiscală reprezintă o cauză legală de încetare a forţei executorii a unui titlu executoriu, producând următoarele efecte juridice:
1. Stinge (pierde) dreptul creditorului fiscal (adică al statului), de a efectua executarea silită a creanţei sale.
2. Dă dreptului debitorului (adică contribuabilului) de a se opune la executarea silită a creanţei bugetare.
3. Stinge dreptul contribuabilului de a cere restituirea sumelor plătite în plus la buget, corelativ organele fiscale având dreptul de a refuza restituirea sumelor plătite nedatorat, efectul fiind specific dreptului fiscal.
Începând cu data de la care s-a împlinit termenul de prescripţie, prescripţia fiscală produce următoarele efecte juridice:
a) determină pierderea dreptului organului fiscal de a efectua executarea silită a obligaţiilor fiscale (datorate de contribuabil);
b) naşte dreptul contribuabilului de a se opune la executarea silită a obligaţiilor fiscale (datorate statului);
c) determină pierderea dreptului contribuabilului de a cere restituirea sumelor plătite în plus la buget de către acesta (adică a sumelor plătite fie peste cele datorate, fie ca fiind nedatorate);
d) dă dreptul organului fiscal de a refuza restituirea sumelor plătite în plus la buget de contribuabilul (adică a sumelor plătite de acesta fie peste cele datorate, fie ca fiind nedatorate).
Pierderea (stingerea) dreptului organului fiscal de a efectua executarea silită a creanţei fiscale (pierdere generată de prescripţie) = câştigarea dreptului contribuabilului de a se opune la executarea silită a obligaţiei fiscale (drept câştigat tot prin prescripţie).
Dreptul contribuabilului de a se opune la executarea silită a obligaţiei fiscale (drept câştigat prin prescripţie) = pierderea dreptului organului fiscal de a mai putea efectua executarea silită a creanţei fiscale (pierdere produsă tot ca urmare a prescripţiei).
Prin prescripţie: ceea ce pierde statul, în calitate de creditor fiscal, câştigă contribuabilul, în calitate de debitor fiscal.
De la data de la care s-a împlinit termenul de prescripţie se produc următoarele efecte juridice:
1) încetează dreptul organului fiscal de a mai proceda la executarea silită a obligaţiilor fiscale ale contribuabilului;
2) se naşte dreptului contribuabilului de a se opune la executarea silită a obligaţiei fiscale.
Prin prescripţie: ceea ce câştigă contribuabilul, pierde statul.
II. Actele normative prin care se reglementează încetarea executării silite prin prescripţie
„Cod civil” vechi, articolele de la nr. 1.837 la nr. 1911 (abrogat prin noul Cod civil).
Codul civil nou: „Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil”, publicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 24 iulie 2009, în vigoare cu 1 octombrie 2011. Legea nr. 287/2009 a fost republicată, forma republicată fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011.
„Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil”, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011. Legea nr. 71/2011 a intrat în vigoare cu 1 octombrie 2011, conform art. 221 şi art. 220, cu excepţia art. 214, 216 – 218, 224, art. 225 alin. (1) şi (2), art. 226 şi 228, care au intrat în vigoare la data de 10 iunie 2011, conform art. 221.
„Codul de procedură civilă” vechi.
Cod de procedură civilă nou: Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 485 din 15 iulie 2010, în vigoare începând cu 15 februarie 2013.
Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 30 mai 2012.
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, publicat în Buletinul Oficial nr. 19/1958. Decretul nr. 167/1958: a fost în vigoare pe perioada 21 aprilie 1958 – 31 septembrie 2011; a fost abrogat, începând cu data de 1 octombrie 2011, prin art. 230 din „Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil”, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011.
„Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare”, publicată în Monitorul Oficial nr. 23 din 31 ianuarie 1996, în vigoare pe perioada 1 mai 1996 – 29 august 2002.
„Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare”, publicată în Monitorul Oficial nr. 644 din 30 august 2002 , în vigoare pe perioada 29 august 2002 – 31 decembrie 2003.
„Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală”, publicată în Monitorul Oficial nr. 863/2005, în vigoare începând cu 1 ianuarie 2004.
„Hotărârea Guvernului nr. 1.050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală” [4], publicată în Monitorul Oficial nr. 651/2004.
[1] A se vedea în acest sens fie şi numai următoarele articole elaborate şi publicate de subsemnatul în prima parte a anului 2013: “Prejudicierea contribuabililor prin modul în care este stabilit şi se aplică termenul de prescripţie”, “Mărirea perioadei de prescripţie prin stabilirea începutului acesteia în funcţie de “momentul în care s-a emis un act administrativ fiscal”, şi nu, aşa cum este corect, în funcţie de “momentul în care s-a constituit baza de impozitare”", “Data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, de 5 ani, pentru obligaţiile fiscale”, “Data la care se sfârşeşte termenul de prescripţie, de 5 ani, pentru obligaţiile fiscale”, “Stabilirea unor perioade de prescripţie la nesfârşit prin efectuarea unor plăţi fictive în contul obligaţiilor fiscale aflate în perioada de prescripţie”.
[2] „Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă”, publicat în Buletinul Oficial nr. 19/1958: a fost în vigoare timp de aproape 55 de ani, respectiv pe perioada 21 aprilie 1958 – 31 septembrie 2011; a fost abrogat, începând cu data de 1 octombrie 2011, prin art. 230 din „Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil”.
[3] „Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil” (noul Cod civil), publicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 24 iulie 2009, în vigoare cu 1 octombrie 2011. Legea nr. 287/2009 a fost republicată, forma republicată fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011. A se vedea şi „Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil”, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011. Legea nr. 71/2011 a intrat în vigoare cu 1 octombrie 2011, conform art. 221 şi art. 220, cu excepţia art. 214, 216 – 218, 224, art. 225 alin. (1) şi (2), art. 226 şi 228, care au intrat în vigoare la data de 10 iunie 2011, conform art. 221.
[4] Cu toate că prevederile „Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală” (1) au suferit sute de modificări, (2) a fost republicată de 3 ori, şi (3) au avut loc renumerotări (de mai multe ori) ale articolelor sale, Normele metodologice de aplicare ale acesteia, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.050/2004, nu au fost actualizate şi nu au fost republicate niciodată, fapt pentru care (1) aceste Norme nu mai trebuie folosite efectiv şi (2) nu sunt utilizate în elaborarea materialelor de către subsemnatul. Exemplu. În forma în vigoare în prezent a O.G. nr. 92/2003 îi corespund următoarele articole, cu privire la PRESCRIPŢIE, din Normele metodologice de aplicare a acesteia: 92→89 + 89.1; 105→102 + 102.1-102.7; 116→111 + 111.1-111.5; 133→129; 134→130 + 130.1-130.2; 148→143 + 143.1-143.6; 167→162; 175→163 + 163.1-163.4; 176→171 + 171.1. De pildă,art. 175 din Codul de procedură fiscală se găseşte în Normele metodologice la nr. 163, în aplicarea căruia sunt date Normele metodologice cu nr. 163.1-163.4. În aceste condiţii nu se mai poate stabili nici chiar o corelaţie între o prevedere din O.G. nr. 92/2003 şi prevederea dată, în Norme, în aplicarea sa. Şi chiar dacă s-ar putea stabili o asemenea corespondenţă, aceasta tot nu ar folosi la nimic din cauză că prevederile din Norme nu mai sunt puse de acord cu cele în aplicarea cărora s-au dat (cu cele din O.G. nr. 92/2003).
Partea a doua a acestui subiect poate fi citită AICI, iar partea a treia poate fi citită AICI.
Actele normative menţionate în acest articol pot fi consultate integral pe Lege5.ro – noul serviciu online de documentare legislativă realizat de Indaco Systems.
Fara comentarii