6 Decembrie, 2016

Stabilirea unor perioade de prescripţie nedeterminate prin efectuarea unor plăţi fictive

Timp de circa 40 de ani (32 de ani în perioada socialistă, şi circa 8 – 10 ani după anul 1989), s-a aplicat „procedura fiscală” de stabilire a unor perioade de prescripţiela nesfârşit prin efectuarea unor plăţi fictive în contul obligaţiilor fiscale aflate în perioada de prescripţie.

Nimeni nu poate garanta că o asemenea „procedură fiscală” nu se mai aplică, sau nu se mai poate aplica şi în prezent.

Această „procedură fiscală” este foarte bine cunoscută de persoanele care, direct sau indirect, au fost implicate în constatarea, urmărirea, încasarea, executarea silită şi aplicarea prescripţiei pentru obligaţiile fiscale (impozite, taxe, contribuţii, amenzi etc.) datorate de persoanele fizice.

***

Începând cu data de 21 aprilie 1958 a intrat în vigoare „Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă”, publicat în Monitorul Oficial  nr. 19 din 21 aprilie 1958.

Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat, începând cu 1 octombrie 2011, prin art. 230 din „Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil”, publicată în Monitorul Oficial  nr. 409 din 10 iunie 2011.

Pentru a se înţelege corect şi pe deplin problema în discuţie, se impune reţinerea următoarelor prevederi din Decretul nr. 167/1958:

Art. 7. Prescripţia începe să curgă de la data cînd se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.”[…]”

pre1
Sursa foto: Lege5.ro

Art. 16. Prescripţia se întrerupe:

a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.”[…]

c) printr-un act începător de executare.[…]”

Art. 17. Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.

După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.[…]”

Art. 20. Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.[…]”

pre2
Sursa foto: Lege5.ro

Deosebit de important este a se reţine faptul că, în baza art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, orice plată făcută, în contul unei obligaţii fiscale, în cadrul termenului de prescripţie, avea ca efect:

1) întreruperea prescripţiei; în baza art. 16 lit. a) din acest decret, „orice plată făcută de un debitor în cadrul termenului de prescripţie” era considerată ca „recunoaşterea obligaţiei fiscale de către debitor”;

2) începerea unei noi perioade de prescripţie (după întreruperea unei prescripţii începea să curgă o nouă prescripţie).

Pentru stat era foarte important ca nicio creanţă fiscală a sa (respectiv nicio obligaţie fiscală a vreunui contribuabil) să nu se prescrie.

Măsurile dispuse în acest sens erau foarte clare, precise şi, fără să fie prevăzute prin lege, la modul imperativ.

Pentru a preveni prescrierea unor creanţe bugetare, fiecare organ fiscal (prin inspectorii fiscali) era obligat (a) să ţină o evidenţă strictă, a fiecărei obligaţii fiscale restante, pe fiecare contribuabil, şi (b) să întreprindă „orice măsură posibilă” pentru încasarea tuturor obligaţiilor fiscale restante, în cadrul termenului de prescripţie.

„Obligaţiile fiscale prescrise” constituia unul dintre indicatorii cei mai importanţi de apreciere a activităţii organelor fiscale.

Începând de la directorul unităţii fiscale şi până la ultimul salariat, indicatorul „obligaţiile fiscale prescrise” constituia unul dintre indicatorii esenţiali de evaluare, apreciere, promovare, stimulare etc.

În plus, cu ocazia controalelor la care erau supuse organele fiscale, sumele prescrise se puteau imputa, cu majorările de întârziere aferente, persoanelor considerate vinovate de lipsa de preocupare pentru evitarea prescrierii sumelor respective.

Este uşor de înţeles că, în aceste condiţii, „orice măsură posibilă” era folosită, de organele fiscale, pentru încasarea tuturor obligaţiilor fiscale restante, în cadrul termenului de prescripţie.

Cu toate că erau numeroşi contribuabili persoane fizice [1] care fie nu aveau efectiv posibilităţi de plată, fie nu erau de găsit, organele fiscale (în principal, prin inspectorii fiscali de sector), trebuiau să întreprindă „orice măsură posibilă” pentru a nu raporta obligaţii fiscale prescrise.

Pentru contribuabili care fie nu aveau efectiv posibilităţi de plată, fie nu erau de găsit, măsura cea mai sigură prin care inspectorii fiscali se asigurau că nu se vor înregistra cu obligaţii fiscale prescrise era următoarea: înainte de împlinirea prescripţiei achitau, din banii personali, o sumă cât de mică, în contul obligaţiei fiscale în curs de prescriere.

Printr-o asemenea operaţiune, de la data plăţii respective începea să curgă o nouă perioadă de prescripţie.

Efectuarea unor asemenea operaţiuni făcea parte din „metodele fiscale” cunoscute şi acceptate în întregul sistem social (fiscal, juridic etc.).

Cu cât un inspector fiscal se apropia mai mult de pensie, cu atât mai mult aplica această soluţie pentru a se asigurau de amânarea, până după data ieşirii sale la pensie, a responsabilităţilor şi a eforturilor ce trebuiau întreprinse cu încasarea efectivă a obligaţiilor fiscale neâncasate de mai mulţi ani, unele chiar de zeci de ani, aflate în perioada de prescripţie.

Mai greu era pentru noul inspector fiscal, care prelua sectorul celui ieşit la pensie, ca urmare a faptului că era lipsit de experienţă, nu cunoştea nici sectorul de activitate şi nici contribuabilii, şi care mai prelua şi această „zestre”, foarte bogată, a „obligaţiilor fiscale neâncasate de mai mulţi ani, unele chiar de zeci de ani, aflate în perioada de prescripţie”.
Dar cum se aplica principiul socialist al întrajutorării şi al solidarităţii în muncă „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”, noul inspector era ajutat de colegi (şi de şefi) să se integreze în muncă, inclusiv în însuşirea şi aplicarea tehnicii fiscale în materie de prescripţie.

Ilegalitatea
unor asemenea operaţiuni consta în „falsul plătitor în calitate de debitor”.

Cu toate că asemenea numeroase falsuri şi ilegalităţi (săvârşite timp de 32 de ani în perioada socialistă şi circa 8 – 10 ani şi după anul 1989) erau cunoscute (în special în sistemul fiscal şi în cel juridic), nici un contribuabil nu a avut câştig de cauză, chiar dacă a aflat de ele şi le-a contestat.
Aceasta ca urmare a următorilor factori: (1) teama pe care fiecare o avea de a se lupta cu statul socialist (de dictatură); (2) slabei educaţii fiscale a contribuabililor, care nu aveau cunoştinţe cu privire la prescripţie (cu atât mai mult cei care se înregistrau cu obligaţii fiscale restante, care erau dintre cei mai săraci şi mai puţin şcoliţi); (3) teama respectivilor contribuabili de a se lupta cu atotputernicul organ fiscal etc.

Este uşor de înţeles că, în cei circa 40 de ani, în care s-a înregistrat un număr foarte mare de „falşi plătitori în calitate de debitori”, au fost şi cazuri de contribuabili decedaţi, dar care continuau să fie plătitori ai unor obligaţii fiscale restante.

Prin plata, de către inspectorul fiscal, din banii personali, a unor sume cât de mici (nu puţine fiind şi cele de sub un leu), în contul unei obligaţii fiscale restante, termenul de prescripţie fiscală, care era de 3 ani, ajungea să se întindă şi pe zeci de ani, putând continua … la infinit.

Asemenea „metode fiscale”, nelegale şi neoficiale, s-au aplicat, mai mulţi ani, şi după schimbare politică din anul 1989, în virtutea practicii îndelungate, de zeci de ani, atât de către inspectori cu vechime, cât şi de către cei noi (care învăţau aceste metode de la cei cu experienţă), în baza aceluiaşi Decretul nr. 167/1958.
Spre exemplu, în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dolj, asemenea practici au fost stopate în anul 1997 ca urmare a intervenţiilor subsemnatului la conducerea acestei unităţi.

Prin art. 92 lit. c) din Codul de procedură fiscală se prevede că un termen de prescripţie fiscală, de 5 ani,  se întrerupe, după care începe să curgă un nou termen de prescripţie fiscală, tot de 5 ani, de la data de la care contribuabilul efectuează un alt act voluntar de recunoaştere a impozitului datorat.

Cel mai bun exemplu de „act voluntar de recunoaştere a impozitului datorat” este cel al efectuării unei plăţi, din eroare sau cu bună ştiinţă, în contul debitului restant (înainte de expirarea termenului de prescripţie).

Întrebarea
care se pune este următoarea: cine, când şi în ce condiţii poate stopa o persoană de a nu achitarea, cu bună ştiinţă, o sumă de bani, cât de mică, în contul unei obligaţii fiscale restante a unui contribuabil, cu scopul de a produce prejudicii acestuia prin întreruperea prescripţiei şi, respectiv, prin începerea unei noi perioade de prescripţie?

Nimeni nu se încumetă să dea răspunsul la o asemenea întrebare, răspuns care este cu atât mai greu de dat pe bază de temei legal.

Efectiv şi în mod real, şi în actualele condiţii, asemenea „tehnici perverse” pot fi folosite.

În cazul în care un contribuabil constată o asemenea faptă, cade în sarcina sa să demonstreze că nu el a fost cel care a efectuat plată respectivă.

Aceasta presupune procese în justiţie, care se pot întinde pe mai mulţi ani, expertize tehnice şi/sau judiciare, timp pierdut, stres, cheltuieli etc., toate acestea din cauza numeroaselor şi gravelor neajunsuri pe care le conţin şi actualele prevederile legale în vigoare şi cu privire la prescripţie.

[1] Prevederile şi măsurile în discuţie erau cu privire la contribuabilii persoane fizice.

Actele normative menţionate în acest articol pot fi consultate gratuit şi integral pe Lege5.ro – noul soft legislativ realizat de Indaco Systems.

Despre autor  ⁄ Grigorie Lăcriţa

Este evaluator în specialitatea evaluare economică şi financiară a întreprinderilor şi expert contabil, membru al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România. Cercetător de prestigiu şi profund cunoscător al fiscalităţii în practică, dr. N. Grigorie – Lăcriţa a încheiat şi executat mai multe contracte de cercetare ştiinţifică cu diferiţi agenţi economici din ţară şi străinătate, pe probleme de interes major, soluţiile oferite fiind susţinute de aceştia, de organizaţiile lor patronale şi sindicale, în îmbunătăţirea anumitor prevederi legale.

Fara comentarii

Scrie un comentariu