În continuarea materialului cu acest titlu, publicat recent pe LegeStart, revenim cu detalii privind aplicarea novaţiei în contractele de credit bancar, astfel cum apar în speţa citată, precum şi cu reglementările din directiva europeană şi în Codul civil român. Un singur argument invocat în material: cazul XZ este departe de a fi izolat. Peste un milion de cereri de restituire a unor sume plătite în temeiul unei clauze‑„prag” au fost introduse în fața instanțelor spaniole. Citeşte aici Partea I

Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii

Mai jos, prevederile din Directivă reţinute de Avocatul general al Curţii de Justiţie a UE:

– Articolul 3 prevede:

„(1) O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.

În cazul în care orice vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] pretinde că s‑a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.

(3) Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”

– Articolul 4 din această directivă prevede:

„(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

– Potrivit articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

– Anexa la aceeași directivă, intitulată „Clauzele menționate la articolul 3 alineatul (3)”, prevede, la punctul 1 litera (q), clauzele care au ca obiect sau ca efect „excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție sau de a exercita orice altă cale de atac, în special prin solicitarea consumatorului să sesizeze exclusiv o curte de arbitraj care nu este reglementată de dispozițiile legale, restricționând în mod nejustificat dovezile aflate la dispoziția lui sau impunându‑i sarcina probei care, în conformitate cu legislația aplicabilă, trebuie să îi revină altei părți la contract”. 

Considerentele Avocatului general în motivarea opiniei înaintate CJUE

Cu privire la posibilitatea consumatorului de a nova o clauză eventual abuzivă, de a confirma validitatea acesteia și/sau de a renunța la atacarea ei în justiție

– Dacă se consideră că consumatorul cunoaște consecințele acțiunilor sale atunci când renunță în fața instanței, după ce a fost informat de aceasta din urmă cu privire la caracterul abuziv al unei clauze, să o invoce, aceasta nu înseamnă că nu ar exista nicio altă situație în care ar fi posibil. În special, nu vedem niciun obstacol care să se opună, în principiu, ca un consumator să își exercite posibilitatea de renunțare pe cale contractuală, cu condiția, încă o dată, ca această renunțare să rezulte dintr‑un consimțământ liber și în cunoștință de cauză. Cu privire la acest din urmă aspect, apreciem că trebuie totuși opuse două ipoteze.

– În opinia noastră, pe de o parte, un consumator nu poate renunța niciodată de la bun început la protecția pe care i‑o conferă Directiva 93/13 atunci când achiziționează un bun sau primește un serviciu din partea unui profesionist. O clauză dintr‑un contract de vânzare sau de prestări de servicii care presupune confirmarea validității sale sau renunțarea la dreptul de a‑l ataca în justiție nu poate avea vreun efect obligatoriu în privința consumatorului. De altfel, diferite instrumente de drept al Uniunii interzic în mod expres o asemenea renunțare(37).

A se vedea în special articolul 41 litera (a) din Directiva 2014/17 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și articolul 25 din Directiva 2011/83 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13 și de abrogare a Directivei 85/577/CEE

– O asemenea renunțare nu poate fi în niciun caz considerată ca fiind „în cunoștință de cauză”. Fiecare persoană sesizează cu adevărat importanța protecției oferite de dreptul consumului doar odată cu apariția unei dificultăți și atunci când are nevoie în mod concret de această protecție. Acesta este sensul în care trebuie înțeleasă, în opinia noastră, ideea de renunțare prealabilă: o renunțare este „prealabilă” atunci când are loc în amonte, în momentul stabilirii raportului contractual dintre profesionist și consumator, și în legătură cu care acesta din urmă nu își imaginează sau nu acordă suficientă importanță faptului că ar putea deveni problematică.

– În schimb, pe de altă parte, atunci când, în cadrul acestui raport contractual, a apărut o problemă, când, de exemplu, au apărut îndoieli serioase cu privire la caracterul potențial abuziv, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, al unei anumite clauze contractuale și când există, după caz, un litigiu între părți cu privire la acest aspect, faptul că consumatorul renunță să invoce lipsa efectului obligatoriu al acestei clauze nu trebuie apreciat cu aceeași severitate. Într‑o asemenea ipoteză, consumatorul este în măsură să sesizeze importanța protecției pe care această directivă i‑o oferă și, în consecință, să înțeleagă întinderea acestei renunțări. Cu alte cuvinte, în opinia noastră, un consumator are posibilitatea, în anumite condiții, să renunțe ulterior, pe cale contractuală, la drepturile pe care i le conferă directiva menționată.

– Rezultă că, în opinia noastră, în această a doua ipoteză, consumatorul are posibilitatea, pe calea unui acord încheiat cu profesionistul, de a nova clauza în discuție, de a o confirma sau chiar de a renunța să sesizeze instanța cu problema caracterului său abuziv, în măsura în care procedează în mod liber și în cunoștință de cauză.

– Acesta își poate exercita printre altele dreptul de renunțare, încheind cu profesionistul o tranzacție amiabilă cu privire la clauza respectivă, indiferent dacă aceasta este judiciară sau extrajudiciară. De altfel, o asemenea tranzacție poate prezenta unele avantaje pentru consumator, inclusiv acela de a obține un beneficiu imediat – este tocmai obiectul concesiilor reciproce care trebuie să fie prezente într‑o tranzacție –, fără a trebui să atace în justiție aceeași clauză, să suporte costul procesului și să aștepte rezultatul acestuia, cu atât mai mult cu cât nu are certitudinea, în momentul în care încheie această tranzacție, că acest rezultat îi va fi favorabil.

– Cu condiția să îl fi încheiat în deplină cunoștință de cauză, nu vedem niciun obstacol ca un asemenea acord să aibă forță obligatorie, inclusiv în privința consumatorului. În special, o tranzacție trebuie să poată oferi securitate juridică părților, ceea ce presupune că ea nu poate rămâne fără efecte obligatorii în privința uneia dintre ele.

Cu privire la noțiunea de „clauză contractuală care nu s‑a negociat individual

– Directiva 93/13 nu definește noțiunea de „clauză contractuală care nu s‑a negociat individual”. Articolul 3 alineatul (2) din această directivă precizează însă la primul paragraf că se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost „redactată în prealabil”, iar „din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei”, în special în cazul unui „contract de adeziune”.

– Deși condițiile generale și contractele de adeziune constituie astfel „ținta” Directivei 93/13, aceasta se aplică tuturor clauzelor care nu sunt negociate. Pur și simplu, în cazul unei clauze standard redactate în prealabil, articolul 3 alineatul (2) din această directivă stabilește o prezumție de lipsă a negocierii, care poate fi răsturnată prin proba contrară, profesionistului revenindu‑i sarcina probei. În caz contrar, această prezumție nu se aplică și revine, în consecință, consumatorului sarcina de a demonstra lipsa unei negocieri.

– De asemenea, faptul că „contractul de novație de modificare a împrumutului” cuprinde o clauză scrisă de mână prin care consumatorul atestă că înțelege mecanismul clauzei ‑„prag”  nu este de natură să demonstreze că a avut loc o negociere individuală a acestei clauze sau a fortiori a clauzei privind renunțarea reciprocă la acțiunile în justiție.

Controlul noii clauze ‑„prag”

– Chiar o clauză care face parte din „obiectul principal al contractului”, în sensul acestui articol 4 alineatul (2), trebuie să îndeplinească cerința transparenței. O clauză contractuală este transparentă atunci când un consumator mediu este în măsură să înțeleagă consecințele economice care decurg pentru el din aceasta. În ceea ce privește o clauză‑„prag”, contractul care o conține trebuie să expună în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului avut în vedere de această clauză.

Codul civil român despre novaţie

Reţinem dispoziţiile din Codul civil care interesează aici şi care sunt  prevăzute în Titlul VI – Capitolul IV  – Novația

Noțiune și feluri

Art. 1.609. –

(1) Novația are loc atunci când debitorul contractează față de creditor o obligație nouă, care înlocuiește și stinge obligația inițială.

(2) De asemenea, novația se produce atunci când un debitor nou îl înlocuiește pe cel inițial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligația inițială. În acest caz, novația poate opera fără consimțământul debitorului inițial.

(3) Novația are loc și atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui inițial, față de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligația veche.

Proba novației

Art. 1.610. –

Novația nu se prezumă. Intenția de a nova trebuie să fie neîndoielnică.

Garanțiile creanței novate

Art. 1.611. –

(1) Ipotecile care garantează creanța inițială nu vor însoți noua creanță decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres.

(2) În cazul novației prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanța inițială nu subzistă asupra bunurilor debitorului inițial fără consimțământul acestuia din urmă și nici nu se strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său.

(3) Atunci când novația operează între creditor și unul dintre debitorii solidari, ipotecile legate de vechea creanță nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care contractează noua datorie.

Ai nevoie de  Codul civil? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here