Încă o atenţionare privind clauzele impuse de bănci, exemplul de mai jos tratând despre implicaţiile unei clauze “prag”  modificată pe parcursul derulării creditului ipotecar, potrivit concluziilor Avocatului general prezentate Curţii de Justiţie a UE la 30 ianuarie 2020 în cauza C‑452/18 XZ împotriva Ibercaja Banco SA, pentru documentarea Curţii în pregătirea răspunsului ce urmează a fi dat la cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción n° 3 de Teruel (Tribunalul de Primă Instanță și de Instrucție nr. 3 din Teruel, Spania.

Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între XZ și Ibercaja Banco SA (denumită în continuare „Ibercaja”). În esență, părțile din litigiul principal erau obligate printr‑un contract de credit ipotecar cu o rată a dobânzii variabilă. Acest contract prevedea o clauză‑„prag” care limita variabilitatea ratei respective. O hotărâre a Curţii Supreme spaniole a pus în discuție compatibilitatea unei asemenea clauze cu reglementarea naţională de transpunere a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În acest context, XZ și Ibercaja au încheiat un acord, a cărui calificare juridică este contestată, care implică novația clauzei în discuție, confirmarea validității contractului de credit și renunțarea reciprocă la atacarea acestuia în justiție. 

Litigiul principal şi întrebările preliminare

– Printr‑un înscris autentic din 23 decembrie 2011, XZ a dobândit un bun imobil de la un dezvoltator. Acest bun era grevat de o ipotecă, constituită în favoarea Caja de Ahorros de la Inmaculada de Aragón, ca garanție pentru rambursarea unui împrumut acordat de aceasta din urmă dezvoltatorului respectiv, în conformitate cu un contract din 23 iulie 2010. Prin dobândirea bunului respectiv, XZ s‑a subrogat dezvoltatorului respectiv în cadrul acestui contract.

– Contractul de credit ipotecar prevedea că împrumutului amintit i se aplică o rată variabilă a dobânzii. O clauză din contractul respectiv limita totuși această variabilitate, indicând o rată anuală „plafon” de 9,75 % și o rată anuală ‑„prag” de 3,25 %.

– La 4 martie 2014, Ibercaja, care a succedat în drepturile Caja de Ahorros în cadrul împrumutului în discuție, a încheiat cu XZ un acord intitulat „contract de novație de modificare a împrumutului”. Acest acord prevedea în special o reducere la 2,35 % a ratei‑„prag” aplicabile împrumutului respectiv, care își produce efectele de la data următoarei rate lunare până la rambursarea sa completă. Acordul respectiv cuprindea și o clauză cu următorul conținut:

„Părțile confirmă validitatea și aplicarea împrumutului, consideră condițiile acestuia ca fiind adecvate și, în consecință, renunță în mod expres și reciproc la orice acțiune exercitată împotriva celeilalte părți în ceea ce privește încheierea contractului și clauzele acestuia, precum și viramentele și plățile efectuate până la acea dată, al căror caracter conform îl recunosc.”

– În plus, același acord conținea o mențiune scrisă și semnată cu mâna sa de XZ, conform unui model furnizat de Ibercaja, prin care prima declara:

„Înțeleg și cunosc faptul că rata dobânzii împrumutului meu nu va scădea niciodată sub valoarea nominală anuală de 2,35 %.”

– La 14 ianuarie 2016, XZ a rambursat ultima rată lunară a împrumutului.

– La 1 februarie 2017, XZ a introdus o acțiune la Tribunalul de Primă Instanță și de Instrucție din Teruel, solicitând constatarea nulității, pentru caracter abuziv, a clauzei‑„prag” prevăzute în contractul de credit ipotecar și obligarea Ibercaja la restituirea sumelor plătite în temeiul clauzei respective.

– Ibercaja a contestat că acea clauză este abuzivă și s‑a opus restituirii solicitate, invocând în special „contractul de novație de modificare a împrumutului” încheiat între ea și XZ. În acest context, XZ a arătat că norma potrivit căreia clauzele abuzive „nu creează obligații pentru consumator”, prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, trebuie să se extindă la un astfel de contract, așa încât acesta, la fel ca însăși această clauză, ar trebui considerat nul.

– În aceste condiții, Tribunalul a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Principiul neobligativității clauzelor nule articolul 6 din Directiva 93/13 trebuie să se aplice, de asemenea, contractelor și actelor juridice ulterioare care privesc aceste clauze, precum «contractul de novație de modificare a împrumutului»?

Dat fiind că nulitatea absolută implică faptul că această clauză nu a existat niciodată în viața juridico‑economică a contractului, se poate concluziona că actele juridice ulterioare, și anume contractul de novație de modificare a împrumutului, precum și efectele lor asupra acestei clauze, dispar de asemenea din realitatea juridică, trebuind considerate ca fiind inexistente și lipsite de efect?

2) Înscrisurile care modifică sau conțin tranzacții cu privire la clauze care nu au fost negociate și care sunt susceptibile să nu treacă controalele privind lipsa caracterului abuziv și transparența pot fi considerate condiții generale ale contractului în sensul dispozițiilor articolului 3 din Directiva 93/13, acestora aplicându‑li‑se prin urmare aceleași cauze de nulitate cu cele aplicate înscrisurilor inițiale care au făcut obiectul unei novații sau al unei tranzacții?

3) Renunțarea la acțiunile în justiție cuprinsă în «contractul de novație de modificare a împrumutului» trebuie să fie de asemenea declarată nulă, în măsura în care contractele semnate de clienți nu le‑au furnizat acestora informații în legătură cu nulitatea clauzei și nici în legătură cu suma sau cu valoarea economică la care aceștia aveau dreptul sub formă de rambursare a dobânzilor plătite în urma impunerii inițiale a «clauzelor‑prag»?

Astfel, se arată faptul că clientul semnează o clauză de renunțare la inițierea unei acțiuni în justiție fără să fi fost informat de către bancă la ce renunță [sau] despre suma la care renunță.

4) Noua clauză‑prag inclusă în contractul de novație este afectată de asemenea de o lipsă de transparență, întrucât banca încalcă din nou criteriile de transparență stabilite în hotărârea Curţii Supreme din 9 mai 2013 și nu informează clientul cu privire la costul economic real al clauzei respective din contractul său de împrumut ipotecar, astfel încât acesta să poată cunoaște rata dobânzii (și rata lunară rezultată) pe care ar trebui să o plătească în cazul aplicării noii clauze‑prag, precum și rata dobânzii (și rata lunară rezultată) pe care ar trebui să o plătească în cazul în care nu s‑ar aplica nicio «clauză‑prag» și s‑ar aplica rata dobânzii convenită în contractul de împrumut ipotecar fără limitarea ratei minime?

Cu alte cuvinte, atunci când a impus actul denumit act de novație privind «clauzele‑prag», instituția financiară ar fi trebuit să respecte controalele de transparență prevăzute de Directiva 93/13 și să informeze consumatorul cu privire la cuantumul sumelor pe care le‑a pierdut în urma aplicării «clauzelor‑prag», precum și cu privire la dobânda aplicabilă în lipsa unor astfel de clauze și, întrucât nu a făcut‑o, aceste acte sunt, de asemenea, afectate de o cauză de nulitate?

5) Clauzele referitoare la acțiunile în justiție, incluse în condițiile generale ale [«contractului de novație de modificare a împrumutului»], pot fi considerate clauze abuzive prin conținut în temeiul articolului 3 alineatul (1) coroborat cu anexa privind clauzele abuzive și în special cu [punctul 1 litera] (q) din această anexă […], dat fiind că limitează dreptul consumatorilor de a‑și exercita drepturile care pot lua naștere sau se pot manifesta după semnarea contractului, așa cum s‑a întâmplat cu posibilitatea de a solicita restituirea integrală a dobânzilor plătite (în temeiul Hotărârii Gutiérrez Naranjo și alții)?”

 

Concluziile Avocatului general

Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unui asemenea acord cu Directiva 93/13. Acestea oferă Curții ocazia de a statua în mod inedit dacă și, eventual, în ce condiții un consumator poate renunța prin contract la invocarea caracterului abuziv, în sensul acestei directive, al unei anumite clauze contractuale. De această problemă depinde în special întinderea autonomiei de care dispun un consumator și un profesionist pentru a confirma sau a nova o clauză contractuală potențial abuzivă sau pentru a încheia acorduri amiabile, în special tranzacții, în scopul soluționării pe cale extrajudiciară a litigiilor dintre ei în materie.

În prezentele concluzii, Avocatul general precizează că Directiva 93/13 nu interzice, în principiu, unui consumator și unui profesionist să încheie un acord care implică renunțarea consumatorului la invocarea caracterului abuziv al unei clauze preexistente. Cu toate acestea, un asemenea acord trebuie să respecte cerințele stabilite de această directivă și în special cerința transparenței prevăzută în directiva menționată. Astfel, vom propune Curții să adopte o abordare care să permită în special să se asigure validitatea „adevăratelor” tranzacții amiabile încheiate în deplină cunoștință de cauză de consumatori, sancționându‑le în același timp pe cele impuse de profesioniști, care sunt doar aparente.

Având în vedere toate considerațiile din studiul efectuat, Avocatul geneal propune Curții de Justiţie a UE să răspundă la întrebările adresate de Tribunalul de Primă Instanță și de Instrucție nr. 3 din Teruel, Spania după cum urmează:

„1) Atunci când un contract creează obligații pentru un consumator și un profesionist, când au apărut îndoieli serioase cu privire la caracterul potențial abuziv, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, al unei clauze din acest contract, iar părțile, printr‑un acord ulterior, au modificat clauza în discuție, au confirmat validitatea contractului inițial și au renunțat reciproc să atace clauzele acestuia în justiție, articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată nu se opune ca acest acord să aibă forță obligatorie în privința consumatorului, cu condiția ca acordul amintit să rezulte dintr‑un consimțământ liber și în cunoștință de cauză din partea acestuia din urmă.

2)      O clauză contractuală nu s‑a negociat individual, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, atunci când consumatorul nu a avut o posibilitate reală de a influența conținutul său. Acest aspect se apreciază în raport cu împrejurările care însoțesc încheierea contractului și în special cu amploarea discuțiilor dintre părți în ceea ce privește subiectul la care se referă această clauză. Atunci când este vorba despre o clauză standard redactată în prealabil, profesionistului îi revine sarcina de a face dovada că respectiva clauză a făcut obiectul unei asemenea negocieri, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din această directivă.

3)      O clauză care implică renunțarea reciprocă la acțiunile în justiție, care nu a fost negociată individual, este abuzivă, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, cu excepția cazului în care această clauză este stipulată într‑un acord al cărui obiect este chiar soluționarea unui litigiu existent între un consumator și un profesionist. Cu toate acestea, chiar în acest caz, o asemenea clauză trebuie să fie conformă cu cerința transparenței ce rezultă din articolul 4 alineatul (2) și din articolul 5 din această directivă. În cazul unei clauze din cadrul unui asemenea acord, care implică renunțarea reciprocă la contestarea în justiție a validității unei clauze contractuale preexistente, se consideră că un consumator mediu înțelege consecințele juridice și economice care decurg pentru el din aceasta în cazul în care, în momentul încheierii acordului respectiv, este conștient de viciul care afectează eventual această din urmă clauză, de drepturile de care putea beneficia în temeiul directivei menționate în această privință, de faptul că era liber să încheie acest acord sau să îl refuze și să sesizeze instanța, precum și de faptul că nu va mai putea să facă acest lucru după încheierea sa.

4)      O clauză‑«prag» care nu a fost negociată individual trebuie considerată transparentă, în sensul articolului 4 alineatul (2) și al articolului 5 din Directiva 93/13, atunci când consumatorul este în măsură să înțeleagă consecințele economice care decurg pentru el din aceasta. În special, contractul care o conține trebuie să prezinte în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului avut în vedere de această clauză. În schimb, profesionistului nu i se poate impune să expună, pentru viitor, ratele lunare pe care clientul ar trebui să le plătească în lipsa clauzei respective.”

comentarii

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here