Concediul anual şi concedii speciale

Trimiterea preliminară la Curtea de Justiţie a UE pe care o semnalăm priveşte clarificări şi conformarea soluţiei instanţei naţionale cu reglementările din Directiva 2003/88/CE privind repausul săptămânal, concediul annual şi concedii speciale plătite care permit absența de la locul de muncă pentru a răspunde unor nevoi și obligații determinate. Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 5 și 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru. Această cerere a fost formulată în cadrul unor litigii între organizații sindicale ale lucrătorilor, și anume Federación de Trabajadores Independientes de Comercio (Fetico), Federación Estatal de Servicios, Movilidad y Consumo de la Unión General de Trabajadores (FESMC‑UGT) și Federación de Servicios de Comisiones Obreras (CCOO), pe de o parte, și grupul de societăți DIA SA și Twins Alimentación SA, pe de altă parte, în legătură cu conflicte colective de muncă referitoare la condițiile de aplicare a concediilor speciale plătite, prevăzute la articolul 46 din Convenio colectivo del grupo de empresas Dia SA y Twins Alimentación SA (Convenția colectivă de muncă a Grupului de întreprinderi Dia SA și Twins Alimentación SA) din 13 iulie 2016 (denumită în continuare „Convenția colectivă din 13 iulie 2016 din 22 august 2016. Litigiile principale și întrebările preliminare - Litigiile privesc conflicte colective de muncă referitoare la condițiile de aplicare a concediilor speciale plătite, prevăzute la articolul 46 din Convenția colectivă din 13 iulie 2016, care pune în aplicare cerințele minime prevăzute la articolul 37 alineatul 3 din Statutul lucrătorilor și consacră drepturi mai extinse decât aceste cerințe. Litigiile menționate se referă în mod specific la chestiunea dacă aceste concedii speciale plătite trebuie să fie calculate începând cu o zi în care lucrătorul trebuie, în principiu, să lucreze și, cu excepția concediului pentru căsătorie, a cărui durată este exprimată explicit în „zile calendaristice”, dacă trebuie luate de lucrător cu ocazia unor asemenea zile. Zilele în care lucrătorul nu trebuie să lucreze pentru întreprindere includ, printre altele, zilele de sărbătoare legală și zilele de concediu. - Articolul 37 alineatul 1 și articolul 38 din Statutul lucrătorilor prevăd perioade minime de repaus care le depășesc pe cele impuse în temeiul articolelor 5 și 7 din Directiva 2003/88. Pe de altă parte, articolul 37 alineatul 3 din acest statut recunoaște lucrătorilor concedii speciale plătite care le permit să răspundă unor nevoi sau obligații determinate cum ar fi, astfel cum subliniază instanța de trimitere, căsătoria, nașterea unui copil, spitalizarea, operația chirurgicală sau decesul unei rude apropiate, precum și îndeplinirea unor funcții de reprezentare sindicală. Articolul 46 din Convenția colectivă din 13 iulie 2016 pune în aplicare acest articol 37 alineatul 3 în condiții și mai favorabile, în sensul că acordă concedii cu o durată mai lungă sau în alte împrejurări decât cele prevăzute la articolul 37 alineatul 3 menționat. - Instanța de trimitere subliniază că, potrivit articolului 46 din Convenția colectivă din 13 iulie 2016, durata concediului pentru căsătorie este exprimată în „zile calendaristice”, în timp ce durata altor concedii speciale plătite este exprimată în „zile”, fără să se precizeze dacă este vorba despre zile calendaristice sau despre zile lucrătoare. Mai mult, această dispoziție nu ar preciza data de la care începe concediul. Instanța de trimitere arată însă că, potrivit articolului 5 alineatul 2 din Codul civil, care se aplică cu titlu supletiv în materiile reglementate de alte legi, „[z]ilele de sărbătoare legală nu sunt excluse din calculul civil al termenelor”. - Potrivit instanței de trimitere, chestiunea ridicată ar fi legată de perioadele de repaus săptămânal și de concediu anual plătit, garantate de dreptul Uniunii. Astfel, organizațiile sindicale ale lucrătorilor, părți în litigiile principale, ar solicita ca, atunci când unul dintre evenimentele prevăzute la articolul 46 din Convenția colectivă din 13 iulie 2016 survine în cursul uneia dintre aceste perioade, concediile speciale plătite pentru care acest eveniment este faptul generator să poată fi luate în afara perioadelor respective. - În special, în vederea soluționării litigiilor principale, ar fi determinant să se știe dacă este conformă cu articolele 5 și 7 din Directiva 2003/88 prevederea potrivit căreia nevoile și obligațiile determinate de evenimentele prevăzute la articolul 46 nu pot justifica concediile speciale prevăzute de această dispoziție decât în afara perioadelor de repaus săptămânal sau de concediu anual plătit, cu toate că aceste nevoi și obligații fac trimitere la finalități diferite de cele cărora le sunt consacrate aceste perioade. - Instanța de trimitere are îndoieli că refuzul de a i se acorda lucrătorului dreptul de a lua concediile prevăzute la articolul 37 alineatul 3 din Statutul lucrătorilor și la articolul 46 din Convenția colectivă din 13 iulie 2016, atunci când unul dintre evenimentele pe care aceste dispoziții le prevăd survine în cursul perioadelor de repaus săptămânal sau de concediu anual plătit, este conform cu articolele 5 și 7 din Directiva 2003/88. - În aceste condiții, Curtea Națională din Spania a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 5 din Directiva [2003/88] trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale care permite suprapunerea perioadei de repaus săptămânal cu concedii [speciale] plătite efectuate în alte scopuri decât odihna? 2) Articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale care permite suprapunerea concediului anual cu concedii [speciale] plătite efectuate în alte scopuri decât odihna, destinderea și recreerea?” Cu privire la întrebările preliminare - Prin intermediul întrebărilor formulate, examinate împreună de CJUE, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 5 și 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care nu permite lucrătorilor să beneficieze de concediile speciale pe care le prevede această reglementare în zilele în care acești lucrători trebuie să lucreze, în măsura în care nevoile și obligațiile cărora le răspund aceste concedii speciale survin în perioade de repaus săptămânal sau de concediu anual plătit, prevăzute la aceste articole. - Rezultă în mod clar din articolul 1 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a), din articolul 5, din articolul 7 alineatul (1), precum și din articolul 15 din această directivă că ea se limitează la stabilirea unor cerințe minime de securitate și de sănătate în materia organizării timpului de lucru și nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica dispoziții naționale mai favorabile protecției lucrătorilor. - În temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) TFUE, Uniunea și statele membre dispun, în domeniul politicii sociale, pentru aspectele definite în Tratatul FUE, de o competență partajată, în sensul articolului 2 alineatul (2) TFUE. - Zilele de concedii speciale acordate în temeiul articolului 46 din Convenția colectivă din 13 iulie 2016 pentru a permite lucrătorilor să răspundă unor nevoi sau obligații determinate nu se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 2003/88, ci în cel al exercitării de către un stat membru a propriilor competențe. - Exercitarea unor asemenea competențe proprii nu poate avea însă ca efect să aducă atingere protecției minime garantate lucrătorilor de această directivă și în special beneficiului efectiv al perioadelor minime de repaus săptămânal și de concediu anual plătit, prevăzute la articolele 5 și 7 din aceasta. - Finalitatea dreptului la concediu anual plătit, care este aceea de a‑i permite lucrătorului să se odihnească și să dispună de o perioadă de destindere și de recreere, diferă de cea a dreptului la concediu medical, care este aceea de a‑i permite lucrătorului să se refacă după o boală. - În raport cu aceste finalități divergente ale celor două tipuri de concediu, Curtea a concluzionat că un lucrător care se află în concediu medical într‑o perioadă de concediu anual stabilită în prealabil are dreptul, la cerere și pentru a putea beneficia efectiv de concediul său anual, de a lua concediul anual într‑o altă perioadă decât cea care coincide cu perioada de concediu medical. - Cu toate acestea, în ceea ce privește concediile speciale în discuție în litigiile principale, în primul rând, trebuie să se arate că din informațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că reglementarea care le instituie recunoaște lucrătorilor, atunci când se produc evenimentele pe care le vizează, dreptul de a absenta de la locul de muncă, prevăzând menținerea remunerației. Prin urmare, beneficiul acestor concedii speciale plătite depinde de două condiții cumulative, și anume apariția unuia dintre evenimentele vizate de această reglementare, pe de o parte, și faptul că nevoile sau obligațiile care justifică acordarea unui concediu special survin într‑o perioadă de muncă, pe de altă parte. - În măsura în care ele vizează doar să permită lucrătorilor să absenteze de la locul de muncă pentru a răspunde anumitor nevoi sau obligații determinate care necesită prezența lor personală, concediile speciale plătite prevăzute de dispozițiile în discuție în litigiile principale sunt legate în mod indisociabil de timpul de lucru ca atare, astfel încât lucrătorii nu pot să se prevaleze de acestea în perioade de repaus săptămânal sau de concediu anual plătit. Prin urmare, aceste concedii speciale nu pot fi asimilate concediului medical. - În al doilea rând, reclamantele din litigiile principale susțin că, atunci când evenimentele care justifică acordarea unuia dintre concediile speciale plătite survin în cursul unei perioade de repaus săptămânal sau de concediu anual plătit, de care lucrătorii beneficiază în temeiul articolelor 5 și 7 din Directiva 2003/88, ei ar trebui să poată beneficia de aceste concedii speciale plătite cu ocazia unei perioade de muncă subsecvente. - În această privință, nu se poate susține însă că, pentru motivul că perioadele de repaus săptămânal sau de concediu anual plătit se încadrează în domeniul de aplicare al articolelor 5 și 7 din această directivă, aceste dispoziții impun unui stat membru, a cărui reglementare națională prevede beneficiul concediilor speciale plătite, să acorde asemenea concedii speciale doar pentru faptul că survine unul dintre evenimentele vizate de această reglementare în cadrul uneia dintre aceste perioade și cu înlăturarea, în consecință, a celorlalte condiții de obținere și de acordare prevăzute de reglementarea respectivă. Astfel, a consacra o asemenea obligație ar însemna să se ignore că aceste concedii speciale, precum și regimul care le este aplicabil se situează în afara regimului stabilit de directiva menționată. - Sub rezerva efectuării unui control de către instanța de trimitere, că aceste concedii speciale vizate la articolul 46 alineatul 1 punctele B și C din Convenția colectivă din 13 iulie 2016 se încadrează, în parte, în domeniul de aplicare al Acordului‑cadru și prin urmare, al Directivei 2010/18, din moment ce unele dintre aceste concedii pot corespunde celor pe care statele membre trebuie să le prevadă în beneficiul lucrătorilor, în conformitate cu clauza 7 punctul 1 din acest acord‑cadru. - În această privință, rezultă că un concediu garantat de dreptul Uniunii nu poate afecta dreptul de a lua un alt concediu garantat de acest drept și care urmărește o finalitate distinctă de primul. -Totuși, clauza 7 punctul 1 din Acordul‑cadru, interpretată în lumina clauzei 1 punctul 1 și a clauzei 8 punctul 1 din acest acord‑cadru, se limitează să prevadă că lucrătorii sunt autorizați să absenteze de la locul de muncă pentru motive de forță majoră în situații de urgență familială, în cazuri de boală sau de accident care fac indispensabilă prezența imediată a lucrătorului. Rezultă că drepturile minime prevăzute la această clauză 7 nu pot fi asimilate unui concediu, în sensul jurisprudenței CJUE. Pentru toate considerentele avute în vedere (din care am prezentat, aici, extrase), CJUE a hotărât următoarele: Articolele 5 și 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretate în sensul că ele nu se aplică unei reglementări naționale care nu permite lucrătorilor să beneficieze de concediile speciale pe care această reglementare le prevede în zilele în care acești lucrători trebuie să lucreze, în măsura în care nevoile și obligațiile cărora le răspund aceste concedii speciale survin în perioade de repaus săptămânal sau de concediu anual plătit, prevăzute la aceste articole. Hotărârea CJUE din 4 iunie 2020 în cauza C‑588/18, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată Curtea Națională din Spania, în procedura Federación de Trabajadores Independientes de Comercio (Fetico), Federación Estatal de Servicios, Movilidad y Consumo de la Unión General de Trabajadores (FESMC‑UGT), Federación de Servicios de Comisiones Obreras (CCOO) împotriva Grupo de Empresas DIA SA, Twins Alimentación SA Rapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României