La Curtea Constituţională? Răspunsul este parţial corect. Curtea ne explică de ce nu este întotdeauna aşa.
Într-o cauză având ca obiect anularea unui proces-verbal de contravenţie, aflată în stare de judecată, a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea nr.449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia a susţinut că, deşi Legea nr. 449/2003 transpune în legislaţia internă dispoziţiile Directivei 1999/44/CE, textul directivei a avut în vedere ca prin conţinutul certificatului de garanţie să i se aducă la cunoştinţă consumatorului că beneficiază de anumite drepturi; or, prin modul de redactare a textului de lege criticat nu se realizează acest lucru, ci se creează un privilegiu pentru organele de control care pot săvârşi o serie de abuzuri. Totodată, dispoziţiile criticate nu ar îndeplini criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate pentru ca subiectele de drept cărora acestea li se adresează să îşi adapteze conduita, astfel încât să evite consecinţele nerespectării lor.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitatea îl constituie dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, care au următorul cuprins:
“Garanţia trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la drepturile conferite prin lege consumatorului şi să ateste în mod clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită.”
Referitor la aspectele ce privesc competenţa instanţei de contencios constituţional de a sancţiona un text de lege prin prisma unei eventuale neconcordanţe a acestuia cu normele comunitare, neconcordanţă rezultată ca urmare a unei transpuneri defectuoase, Curtea a constatat că o astfel de competenţă revine instanţei de drept comun, iar nu Curţii Constituţionale. Având în vedere competenţa Curţii Constituţionale în această materie, instanţa de contencios constituţional nu are atribuţia de a interpreta normele comunitare pentru a clarifica ori stabili conţinutul acestora, întrucât această atribuţie revine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Totodată, Curtea a mai arătat că nu intră în competenţa sa să analizeze conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul unei directive. O atare competenţă, şi anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea naţională şi dreptul comunitar, aparţine instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. În situaţia în care Curtea Constituţională s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţii între cele două instanţe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil.
În ceea ce priveşte invocarea aspectelor referitoare la criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate pe care un text de lege trebuie să le îndeplinească, Curtea a arătat că, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile mai sus arătate.
Fără a mai prezenta şi alte detalii din fecizia pronunţată, care pot fi consultate în Monitorul oficial nr. 706 din 7 octombrie a.c., Curtea a concluzionat că textul criticat îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate, pentru o înţelegere corectă a termenilor, autorul excepţiei trebuind să aibă în vedere atât dispoziţiile Legii nr. 449/2003, în ansamblu, cât şi pe cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, neputând invoca propria necunoaştere a legii.
