Titlul de creanţă fiscală este actul juridic prin care se stabileşte şi se individualizează, fie de către organele fiscale, fie de către contribuabil, mărimea unei obligaţii fiscale (impozite, taxe, contribuţii, amenzi etc.), pe fiecare contribuabil, pentru o materie impozabilă, pe o perioadă de timp.

Titlul de creanţă fiscală dă naştere:

1) unui drept al statului, numit creanţă fiscală, de a încasa sumele de bani pe care contribuabilul le datorează bugetului de stat sub formă de impozite, taxe, contribuţii etc.;

2) unei obligaţii a contribuabilului, numită obligaţie fiscală, de a le plăti, la termenul legal şi în cuantumul stabilit, impozitele, taxele, contribuţiile datorate.

„Titlul de creanţă” fiscală nu obligă, până la termenul de plată stabilit prin lege, la plata obligaţiilor fiscale menţionate în acesta, ci numai constată existenţa acestora. După expirarea termenului de plată stabilit prin lege, „titlul de creanţă” îşi schimbă radical (prin efectul legii) regimul juridic în „titlul executoriu”, ceea ce înseamnă că impozitele, taxele, contribuţiile menţionate în acesta devin obligatoriu de plătit.

„Titlul executoriu” fiscal obligă, după expirarea termenului de plată stabilit prin lege, la plata obligaţiilor fiscale menţionate în acesta. Până la expirarea termenului de plată stabilit prin lege avem numai „titlul de creanţă”, nu şi „titlul executoriu”. După expirarea termenului de plată stabilit prin lege, acelaşi „act de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor” îşi schimbă radical regimul juridic: (1) din „ceea ce se datora, ca benevol”, în „obligaţie de plată”; din „titlul de creanţă” (2) în „titlul executoriu”.

Obligaţiile fiscale (impozite, taxe, contribuţii etc.) care revin fiecărui contribuabil decurg din aplicarea legilor fiscale, care au caracter de generalitate, care sunt aceleaşi pentru toţi contribuabilii.

Legile fiscale sunt aceleaşi pentru toţi contribuabilii, adică au caracter universal, de generalitate, dar obligaţiile fiscale ale fiecărui contribuabil sunt foarte diferite, în funcţie de bunurile şi/sau de veniturile fiscale (pentru care se datorează impozite, taxe, contribuţii etc.) pe care le deţine fiecare.

1. Identificarea tuturor persoanelor fizice şi juridice care deţin un bun şi/sau un venit fiscal, pentru care se datorează un impozit, o taxă, o contribuţie [1]. Din momentul în care o persoană fizică şi/sau juridică deţine un bun şi/sau un venit impozabil (pentru care se datorează un impozit, o taxă, o contribuţie), persoana respectivă capătă regimul juridic de „contribuabil”;

2. Identificarea, pe fiecare contribuabil, a „materiei impozabile”, adică a bunurilor şi/sau a veniturilor pentru care se datorează un impozit, o taxă, o contribuţie;

3. În funcţie de (a) prevederile legale în vigoare, şi (b) de „materia impozabilă” pe care o deţine fiecare contribuabil, se stabileşte şi se individualizează, obligaţiei fiscale pe fiecare contribuabil;

4. Obligaţia fiscală, stabilită şi individualizată pe fiecare contribuabil, trebuie să se reflecte într-un „act oficial”, adică într-un act reglementat prin lege, într-un „act juridic” numit „titlul de creanţă fiscală”.

Pentru organele fiscale nu are importanţă ce se identifică prima dată: contribuabilul sau materia impozabilă.

Altfel spus, în stabilirea obligaţiilor fiscale nu are importanţă de la ce se porneşte: de la contribuabilul spre materia impozabilă, sau invers, de la materia impozabilă spre contribuabil.

Pentru stat este important ca organule fiscale să reuşească să constate, să individualizeze şi să stabilească, pe fiecare contribuabilul, toate obligaţiile fiscale datorate de acesta [constând în creanţele fiscale principale (impozite, taxe, contribuţii etc.) şi/sau accesorii (dobânzi, penalităţi, majorări etc.)], dându-le caracter concret şi făcând posibilă executarea acestora.

Titlu de creanţă, în sens general, este actul prin care se stabileşte dreptul creditorului de a cere debitorului executarea unei obligaţii constând în să dea, să facă sau să nu facă ceva (N.G.L.).

(1) actul juridic prin care fie organul fiscal, fie contribuabilul, constată, individualizează şi stabileşte obligaţiile fiscale [constând în creanţele fiscale principale (impozite, taxe, contribuţii etc.) şi/sau accesorii (dobânzi, penalităţi, majorări etc.)], dându-le caracter concret şi făcând posibilă executarea acestora [art. 28; art. 141; art. 110 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003];

(2) actul prin care se stabileşte dreptul organului fiscal de a cere contribuabilului executarea obligaţiilor fiscale (N.G.L.).

Titlul de creanţă stă la baza emiterii titlului executoriu; nici un titlu executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă în baza căruia se stabilesc creanţe fiscale principale şi/sau accesorii) (art. 141 C.p.f).

Titlul de creanţă se comunică persoanei obligate la plată şi poate fi atacat în condiţiile legii (art. 28 C.p.f).

Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege. [C.p.f. art. 141 alin. (2)].

Modificarea titlului de creanţă atrage modificarea titlului executoriu în mod corespunzător. [C.p.f. art. 141 alin. (3)].

Titlul de creanţă fiscală este actul juridic prin care se stabileşte şi se individualizează, fie de către organele fiscale, fie de către contribuabil, mărimea unei obligaţiei fiscale (impozite, taxe, contribuţii, amenzi etc.), pe fiecare contribuabil, pentru o materie impozabilă, pe o perioadă de timp.

1) unui drept al statului, numit creanţă fiscală, de a încasa sumele de bani pe care contribuabilul le datorează bugetului de stat sub formă de impozite, taxe, contribuţii etc.;

2) unei obligaţiei a contribuabilului, numită obligaţie fiscală, de a le plăti, la termenul legal şi în cuantumul stabilit, impozitele, taxele, contribuţiile etc., datorate.

„Titlul de creanţă” fiscală nu obligă, până la termenul de plată stabilit prin lege, la plata obligaţiilor fiscale menţionate în acesta, ci numai constată existenţa acestora.

După expirarea termenului de plată stabilit prin lege, „titlul de creanţă” îşi schimbă radical (prin efectul legii) regimul juridic în „titlul executoriu”, ceea ce înseamnă că impozitele, taxele, contribuţiile menţionate în acesta devin obligatoriu de plătit. 

„Titlul executoriu” fiscal obligă, după expirarea termenului de plată stabilit prin lege, la plata obligaţiilor fiscale menţionate în acesta.

Până la expirarea termenului de plată stabilit prin lege avem numai „titlul de creanţă”, nu şi „titlul executoriu”.

După expirarea termenului de plată stabilit prin lege, acelaşi „act de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor” îşi schimbă radical regimul juridic: (1) din „ceea ce se datora, ca benevol”, în „obligaţie de plată”; din „titlul de creanţă”, (2) în „titlul executoriu”.

Se spune despre o „creanţă fiscală” şi despre o „obligaţie fiscală” că sunt „corelative” deoarece acestea se află „în corelaţie”, se află într-o relaţie reciprocă (una cu alta), într-un raport reciproc, ceea ce înseamnă că:

a) aceeaşi sumă de bani: pentru stat este un drept al său de a o încasa, adică o „creanţă fiscală”, în timp ce pentru contribuabil este o obligaţie a sa de a o plăti, adică o „obligaţie fiscală”;

b) nu poate exista una fără alta, nu poate exista o „creanţă fiscală” fără să existe şi o „obligaţie fiscală” „corelativă”: statul nu poate avea dreptul la a încasa un impozit, o taxă, o contribuţie, fără ca acestea să fie datorate de un contribuabil (aşa cum cineva nu poate încasa o sumă de bani fără ca altcineva să o datoreze);

c) nu se poate modifica una fără ca cealaltă să nu se modifice;

d) ambele sunt generate de aceeaşi materie impozabilă, pentru acelaşi contribuabil, pe aceeaşi perioadă de timp.

Foarte important este de reţinut şi următorul fapt: stabilirea şi individualizarea mărimii unei obligaţiei fiscale, pe fiecare contribuabil, se face:

1) fie de organele fiscale, pe baza declaraţiilor fiscale depuse de contribuabili, pe baza controalelor fiscale şi pe baza metodele legale specifice pe care le are;

2) fie de contribuabili, pe baza declaraţiilor fiscale depuse de aceştia.

Deci, titlurile de creanţă fiscală sunt emise atât de către organele fiscale, cât şi de către contribuabili.

Precizarea se impune din cauză că legea nu precizează, cu claritate, acest lucru, ceea ce face ca, în frecvente cazuri, să se considere că titlurile de creanţă fiscală sunt emise numai de către organele fiscale.

Denumirea de „fiscală”, din sintagma de “titlu de creanţă fiscală” se justifică prin faptul că obligaţiile/creanţele fiscale stabilite şi individualizate prin aceste acte reprezintă numai impozite, taxe, contribuţii, amenzi etc.

Creanţele/obligaţiile nefiscale, stabilite şi individualizate prin diverse acte, sunt:

1) fie “titluri de creanţă bugetare”: acte prin care se stabileşte şi se individualizează, fie de către organele statului, fie de către diverse persoane fizice şi/sau juridice, mărimea obligaţiei de plată datorată fie de persoane fizice şi/sau juridice către stat, fie de stat către diverse persoane fizice şi/sau juridice;

2) fie “titluri de creanţă civile”: act prin care se stabileşte şi se individualizează, de către diverse persoane fizice şi/sau juridice, mărimea obligaţiei de plată dintre acestea.

Obligaţia de plată, stabilită şi individualizată printr-un “titluri de creanţă”, indiferent de care este acesta (fiscală sau nefiscală), trebuie înţeleasă ca fiind:

a)  fie o obligaţie de plată din partea unor persoane fizice şi/sau juridice către stat,

b)  fie o obligaţie de plată din partea statului către diverse persoane fizice şi/sau juridice.

Titlurile de creanţă bugetară se deosebesc de alte titluri de creanţă prin particularităţile (P) lor, dintre care le vom prezenta pe cele mai importante.

P1. Titlul de creanţă fiscală este un act declarativ de drepturi (pentru stat, de a încasa) şi de obligaţii (pentru contribuabil, de a plăti), întocmit în formă scrisă (a) în aplicarea obligatorie a legii, şi (b) din necesitatea de a arăta expres care este suma de bani datorată de contribuabil către bugetul statului.

Aceasta presupune că prin emiterea sau confirmarea titlul de creanţă fiscală de organele competente (ale statului şi ale contribuabilului) se constată numai:

(1) „un viitor drept al statului de a încasa o creanţă fiscală (benevolă de plătit de către contribuabil), până la termenul de plată stabilit prin lege”;

(2) „o viitoare obligaţie a contribuabilului de a plăti o obligaţie fiscală, benevolă până la termenul de plată stabilit prin lege”.

„Titlul de creanţă” fiscală nu obligă la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor menţionate în acesta, ci numai constată existenţa acestora ca fiind „datorate până la termenul de plată stabilit prin lege”; după acest termen, acestea devin obligatoriu de plătit.

După expirarea termenului de plată stabilit prin lege, „titlul de creanţă” îşi schimbă radical (prin efectul legii) regimul juridic în „titlul executoriu”, ceea ce înseamnă că impozitele, taxele, contribuţiile menţionate în acesta devin obligatoriu de plătit.

Până la expirarea termenului de plată stabilit prin lege avem numai „titlul de creanţă”, nu şi „titlul executoriu”.

După expirarea termenului de plată stabilit prin lege, acelaşi „act de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor” îşi schimbă radical regimul juridic: din „ceea ce se datora, ca benevol”, în „obligaţie de plată”; din „titlul de creanţă” în „titlul executoriu”.

Creanţele / obligaţiile de plată sunt stabilite, şi titlurile de creanţă sunt emise, în principal:

1) pe baza declaraţiilor fiscale întocmite de contribuabili şi depuse la organul fiscal de care aparţin;

2) de organul fiscal, pe baza controalelor efectuate şi prin aplicarea metodelor specifice, prevăzute prin lege.

Peste 90% dintre creanţele / obligaţiile de plată stabilite şi, respectiv, din titlurile de creanţă emise, au la bază declaraţiile fiscale întocmite de contribuabili şi depuse la organul fiscal de care aceştia aparţin.

Problema care se pune este următoarea: ce se întâmplă, din punct de vedere al identificării şi al stabilirii creanţelor / obligaţiilor fiscale datorate potrivit legii, şi, respectiv, al titlurilor de creanţă, care trebuiau emise în baza acestora, în cazul în care contribuabilul:

(1) nu întocmeşte şi nu depuse declaraţiile fiscale la organul fiscal de care aparţine?

(2) întocmeşte şi depune cu întârziere declaraţiile fiscale la organul fiscal de care aparţine?

(3) întocmeşte şi depune cu erori, în termenul legal sau cu întârziere, declaraţiile fiscale la organul fiscal de care aparţine?

(4) nu şi-a îndeplinit corect şi în termenul legal obligaţiile declarative şi nici nu mai este de găsit, de către organul fiscal?

În situaţia în care un contribuabil nu depune declaraţia de impunere, organele fiscale nu pot emite titlul de creanţă corespunzător, operaţiune ce va fi făcută fie după ce acesta va depune cu întârziere declaraţia de impunere, fie după ce organele competente vor întreprinde un control.

În asemenea cazuri, titlul de creanţă va produce efecte, adică va individualiza şi va stabili creanţa fiscală, de la data realizării venitului sau de la data dobândirii în proprietate a bunului impozabil, după caz, nu de la data depunerii cu întârziere a declaraţiei de impunere, şi nici de la data efectuării controlului.

Pentru cazurile în care nu s-a depus declaraţia de impunere, sumele reprezentând creanţe bugetare se stabilesc şi pentru perioada anterioară depunerii declaraţiei de impunere, respectiv de la data realizării venitului sau de la data dobândirii proprietăţii bunului.

Dacă declaraţia de impunere s-a depus cu întârziere, dar în cadrul termenului legal de plată, organul fiscal aplică numai sancţiunile prevăzute de lege pentru depunerea cu întârziere a declaraţiei de impunere.

În cazul în care declaraţia de impunere s-a depus cu întârziere, dar după expirarea termenului legal de plată, organul fiscal aplică, pe lângă sancţiunile prevăzute de lege pentru depunerea cu întârziere a declaraţiei de impunere, şi „creanţe fiscale accesorii aferente creanţelor fiscale principale”.

P2. Titlul de creanţă fiscală constituie atât titlu de creanţă cât şi titlu executoriu, fără a fi necesară vreo investire specială.

Din acest punct de vedere titlul de creanţă fiscală se deosebeşte radical de majoritatea titlurilor de creanţă din dreptul civil, care pentru a putea fi puse în executare au nevoie de investirea cu formulă executorie, în acest sens dispunând expres prin Codul de procedură civilă.

Caracterul executoriu, fără investire specială, al titlului de creanţă bugetară este justificat de necesitatea recuperării integrale şi cu celeritate (iuţeală, repeziciune) a veniturilor statului, neachitate de bunăvoie la termenele legale de plată.

P3. Titlul de creanţă bugetară poate fi atacat numai pe cale administrativă, controlul legalităţii acestor acte fiind de competenţa instanţelor de contencios administrativ.

Dintre titlurile de creanţă menţionate de art. art.110 alin (3) din O.G. nr. 92/2003 (redate mai jos), nu sunt supuse controlului de legalitate în faţa instanţelor de contencios administrativ procesul verbal de contravenţie şi ordonanţa procurorului.

În cazul procesului verbal de contravenţie, legalitatea acestuia este examinată de instanţele de drept comun, împotriva acestuia contribuabilii nemulţumiţi putând formula plângere contravenţională în temeiul art. 31 din „Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor”.

Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-au stabilit amenzi sau cheltuieli judiciare, contribuabilul nemulţumit poate face plângere la procurorul ierarhic superior, în temeiul art. 278 din Codul de procedură penală.

Titlurile de creanţă bugetară sunt diferite pentru fiecare din veniturile bugetului de stat şi chiar pe categorii de plătitori ai acestor venituri, în funcţie de conţinutul lor acestea putând fi grupate în două categorii: 1) titluri de creanţă explicite şi 2) titluri de creanţă implicite.

Titlurile de creanţă explicite sunt cele întocmite exclusiv în scopul de a constata şi de a individualiza o obligaţie fiscală, precum: actul/documentul de impunere; declaraţia de impozite şi taxe; declaraţia vamală; documentul de plată a unei taxe etc.

Titlurile de creanţă implicite sunt acele acte întocmite într-un scop determinat, dar care, alăturat datelor înscrise în acesta, cuprind şi individualizarea obligaţiei de plată a unui impozit, taxe, contribuţie, fiind titluri de creanţă bugetară numai în măsura în care constată existenţa unei obligaţii de plată faţă de bugetul de stat.

Cele mai cunoscute titlurile de creanţă implicite sunt documentele care cuprind rezultatele controlului efectuat de organele abilitate de lege pentru diferenţele constatate şi accesoriile acestora.

„Titlurile de creanţă” sunt [2] actele prin care se stabileşte şi se individualizează obligaţia de plată privind creanţele fiscale [3], întocmit de organele competente.

Prin art. art.110 alin (3) din O.G. nr. 92/2003 sunt prevăzute următoarele titlurile de creanţă:

a) decizia de impunere;

b) declaraţia fiscală;

c) decizia referitoare la obligaţii de plată accesorii;

d) declaraţia vamală;

e) decizia prin care se stabilesc şi se individualizează datoria vamală, impozitele, taxele şi alte sume care se datorează în vamă, potrivit legii, inclusiv accesoriile;

f) procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;

g) decizia de atragere a răspunderii solidare (a persoanelor prevăzute la art. 28 din O.G. nr. 92/2003, care răspund solidar cu debitorul) emisă potrivit art. 28 din O.G. nr. 92/2003;

h) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte, în cazul creanţelor fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească.

Răspunderea solidară a debitorului cu persoanele prevăzute la art. 27 din O.G. nr. 92/2003, stabilită potrivit art. 28 din această ordonanţă, se face printr-o decizie, care constituie „titlu de creanţă privind obligaţia la plată a persoanei răspunzătoare”, care va cuprinde următoarele elemente [4]:

a) denumirea organului fiscal emitent;

b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;

c) datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după caz;

d) obiectul actului administrativ fiscal;

e) motivele de fapt;

f) temeiul de drept;

g) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;

h) ştampila organului fiscal emitent;

i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia;

j) menţiuni privind audierea contribuabilului;

k) codul de identificare fiscală a persoanei răspunzătoare, obligată la plata obligaţiei debitorului principal, precum şi orice alte date de identificare;

l) numele şi prenumele sau denumirea debitorului principal; codul de identificare fiscală; domiciliul sau sediul acestuia, precum şi orice alte date de identificare;

m) cuantumul şi natura sumelor datorate;

n) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia debitorului principal;

o) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii.

Răspunderea se stabileşte atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile acesteia.

Titlu de creanţă privind obligaţia la plată se comunică persoanelor obligate la plată.

Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite prin „titlurile de creanţă privind obligaţia la plată a persoanei răspunzătoare”, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora, astfel [5]:

a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1 - 15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare;

b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16 - 31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

Titlul de creanţă comunicat potrivit prevederilor O.G. nr. 92/2003 poate fi atacat în condiţiile legii [6].

Procesele-verbale cu rezultatele verificărilor, dispuse de organele de urmărire penală, şi efectuate de organelor fiscale, nu constituie titlu de creanţă fiscală [7].

Sumele plătite, de un debitor, fără existenţa unui titlu de creanţă, se restituie, la cererea acestuia [8].