O hotărâre a Curţii de Apel Alba Iulia se pronunţă pe aspecte legate de categoria persoanelor angajate ca lucrători mobili, cu efecte în ce priveşte drepturile băneşti cuvenite pentru munca prestată.

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba în 2017, reclamanții au chemat în judecată pe pârâta S.C. «A» S.A., pentru ca prin hotărârea care urmează să se pronunțe, să se dispună:

1. obligarea pârâtei la plata orelor suplimentare efectuate de către reclamanți în ultimii trei ani, cuantum valoric care urmează a fi determinat prin efectuarea unui raport de expertiză contabilă;

2. obligarea pârâtei la plata dobânzii legale corespunzătoare sumelor solicitate prin petitul 1, de la data scadenței și până  la data plătii efective;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1567/2018 pronunțată de Tribunalul Alba, s-a admis acțiunea civilă și în consecință:

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților drepturilor salariale neachitate, corespondente raporturilor de muncă, pentru perioada 26 mai 2014 – 1.08.2016 , astfel:

[…]

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanții au fost angajații pârâtei, ocupând posturi de conducător auto, după cum urmează :

[…]

În acest interval de timp, reclamanții au prestat activitate conducând autocamioane sau mașini de mare tonaj, efectuând curse de transport marfa.

Conform art. 40 alin. 2 pct. c) din Codul muncii, angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă. Astfel, angajatorul trebuia să plătească în favoarea angajaților săi, distinct de salariu, sumele de bani reprezentând spor de noapte, ore de repaus (perioada în care salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului) și ore suplimentare, conform art. 123 din Legea nr. 53/2003, potrivit căruia, pentru munca suplimentară care nu a fost compensată cu zile libere plătite, se datorează un spor la salariu corespunzător duratei perioadei suplimentare și care nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.

De asemenea, potrivit art. 126 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, sporul pentru munca prestată în timpul nopții este de 25% din salariul de bază dacă timpul reprezintă cel puțin 3 ore de noapte și se acordă dacă nu a fost redus programul normal de lucru cu o oră.

Apoi, cât timp repausul săptămânal nu a fost respectat și acordat reclamanților în două zile consecutive (de regulă sâmbăta și duminica) conform art. 137 alin. 3 din Codul muncii, aceștia au dreptul la un spor la salariu de 35%, întemeiat pe dispozițiile art. 26.3 din CCM pe anii 2014 – 2016, după cum li se cuvine și un spor de 100% din salariul de bază pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, conform art. 142 alin. 2 din Codul muncii.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză, rezultă că în perioada în care reclamanții au avut calitatea de angajați ai pârâtei cu normă întreagă, aceștia au avut stabilită o durată a timpului de lucru de 40 de ore/săptămână, repartizate egal pentru reclamanții […], respectiv zilnic în intervalul orar 8-16, și inegal pentru reclamanții […], respectiv fără identificarea intervalului orar.

Corespondent raportului de muncă și orelor prestate de fiecare reclamant în afara duratei normale de lucru, au fost determinate drepturi salariale cu titlu de sporuri neacordate, după cum urmează: […]

Expertul a explicat în cuprinsul raportului de expertiză cât și în completarea întocmită ulterior, că a utilizat toate documentele emise ori aflate în arhiva societății pârâte referitoare la fiecare cursă efectuată de fiecare reclamant, (ordine de deplasare, foi de parcurs, pontaje și state de plată), întrucât nu pentru toate cursele societatea pârâtă a prezentat rapoarte tahograf (motivând schimbarea server-ului). Se apreciază, sub acest aspect, că modul de lucru al societății pârâte privitor la păstrarea evidențierii curselor, nu exclude obligația acesteia de a plăti angajatului său drepturile salariale cuvenite, pentru munca efectiv prestată în favoarea sa.

Timpul de muncă este definit la art. 111 din Codul muncii ca fiind orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și își îndeplinește sarcinile și atribuții sale, conform CIM, CCM aplicabil și/sau ale legislației în vigoare.

Prin Directiva nr. 15/2002 privind organizarea timpului de lucru al persoanelor ce desfășoară activități mobile în transportul rutier s-a stabilit că perioadele de disponibilitate nu sunt incluse în timpul de lucru, doar în situația conducătorului auto independent.

Această Directivă a fost transpusă în dreptul intern prin H.G. nr. 38/2008, iar potrivit art. 3 alin. 2 din acest act normativ, aceste perioade nu fac parte din timpul de lucru, în orice situație.

Din considerentele Deciziei ICCJ nr. 48/2017 – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se reține că instanța națională are obligația de a interpreta dreptul intern în conformitate cu Dreptul Uniunii, chiar dacă Directiva, ca act al  Uniunii Europene nu produce, de regulă, efect direct în dreptul intern.

Apoi conform art. 15 din Directiva nr. 88/2003, statele membre pot adopta și aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, care sunt mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor, iar nu mai defavorabile acestora.

Astfel, întrucât în cauza de față, reclamanții au avut calitate de lucrători mobili (nu lucrători în schimburi), angajați ai pârâtei, iar nu de lucrători independenți, urmează a fi interpretate dispozițiile normei interne în conformitate cu prevederile și scopul Directivei 2002/15/CE, în sensul că aceste perioade de disponibilitate vor fi considerate perioade în care salariatul se află la dispoziția angajatului incluse în timpul de muncă , urmând a fi remunerate, în condițiile legii, ținând seama dispozițiile Titlului III din Codul muncii privind timpul de muncă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 39 alin. 1 lit. a) rap. la art. 40 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 53/2003, acțiunea reclamanților a fost admisă, cu consecința obligării societății pârâte, la plata sumelor de bani neachitate, cu titlu de sporuri, cuvenite acestora pentru munca prestată peste programul normal de muncă, pe timp de noapte, în zilele de sâmbătă și duminică, ori în zilele de sărbătoare legală.

[…]

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. A_______  S.A.solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în parte a acțiunii și a obligării pârâtei la plata către reclamanți a orelor suplimentare efectuate la solicitarea angajatorului, a muncii prestate în timpul sărbătorilor legale, în zilele de sâmbătă și duminică și a orelor de noapte, care nu au fost plătite sau compensate, […].

[…]

Apelanta a mai arătat că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 111 din Codul muncii, cele ale Directivei 2002/15/CE, ale H.G. nr. 38/2008 și ale Directivei 2003/88/CE.

Potrivit Directivei 2002/15/CE perioadele de disponibilitate nu sunt incluse în timpul de lucru și în cazul lucrătorilor mobili, nu doar în situația conducătorului auto independent cum în mod greșit a reținut instanța de fond. Directiva a fost transpusă corespunzător în legislația românească, ce a preluat prevederile acesteia, iar în art. 3 alin (2) raportat la alin (1) lit. c) din H.G. nr. 38/2008, s-a stabilit, în limitele prevăzute de directivă, că perioadele de disponibilitate, inclusiv în cazul celor care conduc un vehicul în echipă, perioada petrecută stând lângă șofer sau în cușetă în timp ce vehiculul este în mișcare, nu fac parte din timpul de lucru.

[…]

CURTEAverificând,  potrivit art. 479 din Codul de procedură civilă, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, reține următoarele:

Apelul este fondat în limitele ce vor fi arătate.

[…]

Critica privind interpretarea eronată a prevederilor Directivei 2002/15/CE, respectiv a domeniului de aplicare a acestei directive care ar viza doar situația conducătorului auto independent și nu și a persoanelor care desfășoară activități mobile în transportul rutier este întemeiată, considerentele instanței de fond urmând a fi înlocuite sub acest aspect, însă raportat la ansamblul probator administrat în cauză și la prevederile legale incidente din Codul muncii și HG nr. 38/2008,  soluția de admitere a acțiunii este legală și temeinică.

Astfel, potrivit art. 1 din HG nr. 38/2008 privind organizarea timpului de muncă al persoanelor care efectuează activități mobile de transport rutier „prezenta hotărâre stabilește regulile privind organizarea timpului de muncă al persoanelor care efectuează activități mobile de transport rutier, în vederea îmbunătățirii sănătății și protecției acestora, pentru creșterea siguranței rutiere, precum și în vederea armonizării condițiilor de concurență loială între transportatorii rutieri”, iar conform art. 2 din același act normativ „prevederile prezentei hotărâri se aplică persoanelor care efectuează activități mobile de transport rutier care fac obiectul Regulamentului Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 561/2006 de armonizare a anumitor dispoziții din domeniul social privind transportul rutier și amendare a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 3.821/85 și Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2.135/98 și abrogare a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 3.820/85 sau activități de transport rutier care fac obiectul Acordului european privind activitatea echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi rutiere internaționale (AETR), denumit în continuare Acordul AETR .”.

De asemenea, conform art. 3 din H.G. nr. 38/2008 privind organizarea timpului de muncă al persoanelor care efectuează activități mobile de transport rutier „ (1) În sensul prezentei hotărâri, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

  a) timp de muncă al lucrătorului mobil   – perioada de la începutul până la sfârșitul timpului de lucru, în cursul căreia lucrătorul mobil se află la postul său de lucru, la dispoziția angajatorului și în exercițiul funcțiilor sau activităților sale, adică:

  – perioada dedicată tuturor activităților de transport rutier. Aceste activități sunt, cu precădere, următoarele:

  (i) conducerea autovehiculului;

  (ii) încărcarea și descărcarea;

  (iii) ajutorul acordat pasagerilor la urcarea și coborârea din vehicul;

  (iv) curățenia și întreținerea tehnică;

  (v) toate celelalte activități vizând asigurarea siguranței vehiculului, a încărcăturii sale și a pasagerilor sau îndeplinirea obligațiilor legale ori de reglementare direct legate de operațiunea de transport aflată în desfășurare, inclusiv supravegherea încărcării și descărcării, formalitățile administrative legate de poliție, vamă, serviciul de imigrare etc.;

  – perioadele de timp în care lucrătorul mobil nu poate dispune liber de timpul său și i se cere să fie la postul său de lucru, gata să întreprindă activitatea sa normală, îndeplinind anumite sarcini asociate serviciului, în special în timpul perioadelor când așteaptă să se facă încărcarea sau descărcarea, dacă durata previzibilă a acestora nu este cunoscută dinainte, și anume fie înaintea plecării, fie chiar înaintea începerii efective a perioadei în cauză, fie în condițiile generale negociate între partenerii sociali; …

  c) perioadă de disponibilitate – orice perioadă, care nu este nici pauză, nici perioadă de odihnă, în cursul căreia lucrătorul mobil/conducătorul auto independent nu este nevoit să rămână la locul său de muncă, dar trebuie să fie disponibil pentru a răspunde oricăror eventuale solicitări de a relua lucrul. Aceste perioade de disponibilitate includ perioadele în care lucrătorul mobil/conducătorul auto independent însoțește vehiculul în timpul transportului cu feribotul sau cu trenul, precum și perioadele de așteptare în punctele de trecere a frontierei și cele impuse de restricțiile de circulație. Perioadele de disponibilitate și durata lor preconizată trebuie să fie cunoscute dinainte de către lucrătorul mobil/conducătorul auto independent, fie înainte de plecarea în cursă, fie înainte de începerea perioadei în cauză. În cazul celor care conduc un vehicul în echipă, perioada petrecută stând lângă șofer sau în cușetă în timp ce vehiculul este în mișcare este considerată perioadă de disponibilitate;(…)

  (2) Pauzele la care se face referire la art. 5 și perioadele de odihnă la care se face referire la art. 6, precum și perioadele de disponibilitate definite la alin. (1) lit. c) nu fac parte din timpul de lucru.

HG nr. 38/2008 privind organizarea timpului de muncă al persoanelor care efectuează activități mobile de transport rutier a transpus Directiva nr. 15/2002 care la art. 2 prevede că se aplică și lucrătorilor mobili nu doar lucrătorilor independenți cum în mod eronat a reținut instanța de fond. Prin urmare, față de dispozițiile legale anterior menționate susținerile apelantei relativ la faptul că perioada petrecută stând lângă șofer sau în cușetă în timp ce vehiculul este în mișcare este considerată perioadă de disponibilitate și nu face parte din timpul de lucru sunt fondate, în cazul lucrătorilor mobili fiind aplicabile aceste dispoziții legale, dispoziții ce trebuie coroborate cu Codul muncii.

Însă, în cazul lucrătorilor mobili, cum este cazul reclamanților, angajatorul era obligat să țina evidența reală a orelor efectiv prestate de către salariați, angajatorul având atributul de a stabili organizarea și funcționarea societății, conform art. 40 din Codul muncii. Orele în care reclamanții au prestat efectiv activitatea cuprind conform art. 3 din HG nr.38/2008 nu doar timpul de conducere, ci și perioada dedicată tuturor activităților de transport rutier (încărcarea și descărcarea; ajutorul acordat pasagerilor la urcarea și coborârea din vehicul; curățenia și întreținerea tehnică; toate celelalte activități vizând asigurarea siguranței vehiculului, a încărcăturii sale și a pasagerilor sau îndeplinirea obligațiilor legale ori de reglementare direct legate de operațiunea de transport aflată în desfășurare, inclusiv supravegherea încărcării și descărcării, formalitățile administrative legate de poliție, vamă, serviciul de imigrare etc.) și perioadele de timp în care lucrătorul mobil nu poate dispune liber de timpul său și i se cere să fie la postul său de lucru, gata să întreprindă activitatea sa normală, îndeplinind anumite sarcini asociate serviciului, toate aceste perioade trebuind a fi evidențiate de către angajator în mod real, pentru a se putea verifica respectarea legislației privind timpul de muncă și de odihnă și pentru stabilirea drepturilor bănești cuvenite salariaților.

În speță, astfel cum a precizat pârâta și în apel, societatea a stabilit foile de pontaj luându-se în considerare timpul de lucru de 8 ore, rezumându-se strict la perioada de conducere, fără a se ține cont la întocmirea pontajului de înregistrările tahograf, înregistrări care în prezent nu mai există decât într-o mică măsură. Prin urmare, pârâta a recunoscut că la întocmirea pontajului nu au fost evidențiate orele de muncă prestate efectiv de către fiecare reclamant, pontajul trebuind să aibă la bază documentele primare de evidență existente la locul de muncă, ce au fost predate angajatorului de către salariați, respectiv foile de parcurs și înregistrările tahograf,  în care trebuiau evidențiate atât perioada de pauză și de odihnă, cât și perioada de încărcare, descărcare, întreținere tehnică, etc.

În condițiile în care pârâta nu a întocmit pontajul real al orelor prestate efectiv de către fiecare reclamant, iar reclamanții au susținut că au prestat pe lângă timpul de conducere și activități de încărcare, descărcare, întreținere etc. și au fost la dispoziția angajatorului pe toată perioada de activitate, îndeplinind pe lângă conducerea autovehiculului și sarcini asociate serviciului, care fac parte din timpul de muncă a lucrătorului mobil conform HG nr.38/2008, operațiuni ce nu au fost evidențiate în statele de plată, iar sarcina probei revine angajatorului conform art. 272 Codul muncii, în mod corect instanța de fond a valorificat raportul de expertiză întocmit în cauză și a admis acțiunea reclamanților, pârâta neputând invoca propria culpă.

Neîndeplinirea obligației de a ține evidența orelor de muncă prestate de către fiecare salariat conform art. 8 din H.G. nr. 38/2008, art. 119 din Codul muncii, nu poate fi imputată reclamanților, care au predat documentele necesare stabilirii reale a timpului efectiv lucrat, respectiv și înregistrările tahograf, pârâta având posibilitatea și obligația să evidențieze toate activitățile, inclusiv perioadele de încărcare, descărcare, întreținere a autovehiculului, de pauză etc., însă nu a făcut-o.

[…]

Raportat la probele administrate, Curtea constată că pârâta nu a ținut o evidență corectă nici măcar a timpului efectiv de conducere, respectiv dacă șoferul a condus pe timp de zi sau de noapte, în zilele lucrătoare sau în zilele de sărbători legale, în zilele de repaus săptămânal, nu a ținut nicio evidență a activităților care se încadrează în timpul de muncă al lucrătorului mobil conform prevederilor legale invocate chiar de către aceasta, respectiv a perioadelor de încărcare descărcare, de întreținere tehnică a autovehiculului, de curățenie, etc., or, această evidență trebuia concretizată lunar, așa cum s-a menționat anterior, în vederea întocmirii statelor de plată.

În aceste condiții, solicitarea pârâtei de împărțire a timpului necesar efectuării cursei la cei doi șoferi, nu poate fi admisă, întrucât pe lângă timpul de conducere ce nu a fost evidențiat în mod real de către pârâtă, trebuiau evidențiate celelalte perioade ce fac parte din timpul de muncă conform H.G. nr.38/2008, ce nu au fost evidențiate deloc de către pârâtă în vederea stabilirii drepturilor salariale. Prin urmare, în mod corect au fost avute în vedere de expert foile de parcurs pentru determinarea activității prestate de reclamanți, pârâta nefăcând dovada că în perioada deplasării reclamanții nu s-au aflat la dispoziția angajatorului.

Respingerea acțiunii reclamanților pe considerentul că angajatorul nu și-a îndeplinit obligația de a evidenția în cazul reclamanților, lucrători mobili, în condițiile H.G. nr.38/2008, timpul de muncă astfel cum acestea este definit la art. 3, respectiv să cuprindă nu doar perioadele de conducere, ci și perioadele de timp în care lucrătorul mobil nu poate dispune de timpul său liber, îndeplinind alte sarcini asociate serviciului, și perioadele de pauză, în cazul în care au existat, ar însemna a accepta culpa angajatorului, care ar continua să întocmească documentele fără să țină o evidență reală a orelor efectiv prestate de către salariat.

Față de considerentele anterior menționate, raportat la probele administrate, respectiv înscrisurile depuse la dosar și raportul de expertiză efectuat în cauză în baza evidențelor puse la dispoziție de angajator, în mod corect a stabilit instanța de fond, că pe întreaga perioadă de deplasare reclamanții s-au aflat la dispoziția angajatorului, desfășurând activități care fac parte din timpul de muncă conform H.G. nr. 38/2008, angajatorul nefăcând dovada contrară. […]

[…] 

Extrase din Hotărâre nr. 2239/2019 din 12/12/2019 – Litigii de muncă – drepturi bănești
Curtea de Apel ALBA IULIA – SECTIA I CIVILA

Ai nevoie de Codul muncii? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here