Această restrângere a discuţiei pare a fi de interes minor, mai ales în speţa prezentată mai jos – un pompier voluntar a inițiat o procedură judiciară având ca obiect obligarea orașului Nivelles la plata de daune interese în valoare de un euro cu titlu provizoriu întrucât nu i s‑a plătit, în timpul anilor de serviciu, remunerația pentru prestațiile sale în calitate de pompier voluntar, în special pentru serviciile de gardă la domiciliu.
Şi totuşi, există reglementări comunitare care nu lasă asemenea situaţii la voia unor decizii arbitrare. Mai mult, o instanţă naţională a adresat Curţii de Justiţie a UE întrebări preliminare pentru clarificare.
Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 și a articolului 17 alineatul (3) litera (c) punctul (iii) din Directiva nr. 88/2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru.
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între orașul Nivelles, Belgia, pe de o parte, și domnul Rudy Matzak, pe de altă parte, în legătură cu remunerarea serviciilor prestate în cadrul serviciului de pompieri din acest oraș.
Dreptul Uniunii
Articolul 1 din Directiva nr. 88/2003 prevede:
„(1) Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și de sănătate pentru organizarea timpului de lucru.
(2) Prezenta directivă se aplică:
(a) perioadelor minime de repaus zilnic, de repaus săptămânal și de concediu anual, precum și pauzelor și timpului de lucru maxim săptămânal;
(b) anumitor aspecte ale muncii de noapte, ale muncii în schimburi și ale ritmului de lucru.
(3) Prezenta directivă se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice, în sensul articolului 2 din Directiva nr. 391/1989 (privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă), fără a aduce atingere articolelor 14, 17, 18 și 19 din prezenta directivă. […]
Dispozițiile Directivei nr. 391/1989 […] se aplică în totalitate aspectelor prevăzute la alineatul (2), fără a aduce atingere dispozițiilor mai stricte sau speciale din prezenta directivă.”
Articolul 2 din Directiva nr. 88/2003, intitulat „Definiții”, prevede la punctele 1 și 2:
„În sensul prezentei directive:
1. prin «timp de lucru» se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale;
2. prin «perioadă de repaus» se înțelege orice perioadă care nu este timp de lucru.”
Articolul 15 din directiva menționată, intitulat „Dispoziții mai favorabile”, are următorul cuprins:
„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta și aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, care sunt mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor.”
Articolul 17 din Directiva nr. 88/2003, intitulat „Derogări”, prevede:
„(1) Ținând cont de principiile generale de protecție a securității și sănătății lucrătorilor, statele membre pot deroga de la articolele 3-6, 8 și 16 […]
(3) În conformitate cu alineatul (2) din prezentul articol, se poate deroga de la articolele 3-5, 8 și 16: […]
(b) în cazul activităților de securitate și supraveghere care necesită prezența permanentă în scopul de a proteja bunuri și persoane, în special gardieni, paznici sau firme de pază și securitate;
(c) în cazul activităților care implică nevoia de continuitate a serviciilor sau producției, în special: […]
(iii) servicii de presă, radio, televiziune, producție cinematografică, servicii de poștă și telecomunicații, ambulanță, servicii de pompieri și protecție civilă; […]”
Litigiul principal și întrebările preliminare
Serviciul de pompieri din orașul Nivelles este compus din pompieri profesioniști și din pompieri voluntari. Pompierii voluntari participă la intervenții. Printre alte sarcini care le sunt atribuite, aceștia asigură în special serviciile de gardă și de permanență la cazarmă, pe baza unei programări stabilite la începutul anului.
Domnul Matzak a intrat în serviciul orașului Nivelles la 1 august 1980 și a dobândit calitatea de pompier voluntar după un an. În plus, acesta este angajat la o întreprindere privată.
La 16 decembrie 2009, domnul Matzak a inițiat o procedură judiciară având ca obiect obligarea orașului Nivelles la plata de daune interese în valoare de un euro cu titlu provizoriu întrucât nu i s‑a plătit, în timpul anilor de serviciu, remunerația pentru prestațiile sale în calitate de pompier voluntar, în special pentru serviciile de gardă la domiciliu.
Prin hotărârea din 22 martie 2012, Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Nivelles, Belgia, a admis în mare parte acțiunea formulată de domnul Matzak.
Orașul Nivelles a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Curtea pentru Litigii de Muncă din Bruxelles. Prin hotărârea din 14 septembrie 2015, instanța de trimitere a admis în parte acest apel. În ceea ce privește remunerația solicitată pentru serviciile de gardă la domiciliu, care trebuie calificate, potrivit domnului Matzak, drept timp de lucru, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă asemenea servicii pot fi considerate ca intrând sub incidența definiției timpului de lucru în sensul Directivei nr. 88/2003.
În aceste condiții, Curtea pentru Litigii de Muncă din Bruxelles a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 17 alineatul (3) litera (c) punctul (iii) din Directiva nr. 88/2003 […] trebuie interpretat în sensul că oferă statelor membre posibilitatea de a exclude anumite categorii de pompieri recrutați de serviciile publice de pompieri de la aplicar ea ansamblului dispozițiilor care asigură transpunerea acestei directive, inclusiv de la cea care definește timpul de lucru și perioadele de repaus?
2) Întrucât Directiva […] nr. 88/2003 […] prevede doar cerințe minime, trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca legiuitorul național să mențină sau să adopte o definiție mai puțin restrictivă a timpului de lucru?
3) Ținând seama de articolul 153 [alineatul (5)] TFUE și de obiectivele Directivei nr. 88/2003 […], articolul 2 din această directivă, în condițiile în care definește principalele noțiuni utilizate de aceasta, în special cele de timp de lucru și de perioade de repaus, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică noțiunii de timp de lucru care trebuie să permită să se stabilească remunerațiile datorate în cazul serviciilor de gardă la domiciliu?
4) Directiva nr. 88/2003 […] se opune ca perioada de gardă la domiciliu să fie considerată timp de lucru în cazul în care, chiar dacă serviciile de gardă sunt executate la domiciliul lucrătorului, constrângerile la care este supus acesta din urmă în timpul gărzii (precum obligația de a răspunde la apelurile angajatorului în opt minute) restrâng în mod semnificativ posibilitatea de a efectua alte activități?”
Clarificările CJUE
Punctual, Curtea de Justiţie a UE a dat următoarele răspunsuri:
1) Articolul 17 alineatul (3) litera (c) punctul (iii) din Directiva nr. 88/2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că statele membre nu pot deroga, în ceea ce privește anumite categorii de pompieri recrutați de serviciile publice de pompieri, de la ansamblul obligațiilor care decurg din dispozițiile acestei directive, inclusiv din articolul 2 din aceasta, care definește printre altele noțiunile „timp de lucru” și „perioadă de repaus”.
2) Articolul 15 din Directiva nr. 88/2003 trebuie interpretat în sensul că nu permite ca statele membre să mențină sau să adopte o definiție a noțiunii „timp de lucru” mai puțin restrictivă decât cea prevăzută la articolul 2 din această directivă.
3) Articolul 2 din Directiva nr. 88/2003 trebuie interpretat în sensul că nu impune statelor membre să stabilească remunerarea perioadelor de gardă la domiciliu precum cele în discuție în litigiul principal în funcție de calificarea acestor perioade drept „timp de lucru” sau drept „perioadă de repaus”.
4) Articolul 2 din Directiva nr. 88/2003 trebuie interpretat în sensul că timpul de gardă pe care un lucrător îl petrece la domiciliu cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului său într‑un interval de opt minute, ceea ce restrânge în mod semnificativ posibilitățile de a avea alte activități, trebuie să fie considerat „timp de lucru”.
(Hotărârea Curţii din 21 februarie 2018 în cauza C‑518/15, în procedura Ville de Nivelles împotriva Rudy Matzak)
Reţinem, însă, ca fiind interesante, unele din argumentele avute în vedere pentru răspunsul la ultima întrebare.
Perioada de gardă
• Printre elementele caracteristice ale noțiunii „timp de lucru”, în sensul articolului 2 din Directiva nr. 88/2003, nu figurează intensitatea activității desfășurate de salariat sau randamentul acestuia.
• Prezența fizică și disponibilitatea unui lucrător la locul de muncă, în perioada de gardă, în vederea prestării serviciilor sale profesionale trebuie considerată drept o formă de exercitare a funcțiilor acestuia, chiar dacă activitatea desfășurată efectiv variază în funcție de împrejurări.
• Astfel, a exclude din noțiunea „timp de lucru” perioada de gardă în funcție de regimul prezenței fizice la locul de muncă ar însemna repunerea în discuție a obiectivului Directivei nr. 88/2003 care constă în a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor, acordându‑le beneficiul unor perioade minime de repaus și a unor perioade de pauză adecvate.
• Factorul determinant pentru calificarea drept „timp de lucru”, în sensul Directivei nr. 88/2003, este faptul că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a putea furniza imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare. Astfel, trebuie să se considere că aceste obligații, care îi pun pe lucrătorii interesați în imposibilitatea de a-și alege locul de ședere în perioadele de gardă, constituie o formă de exercitare a funcțiilor acestora.
• Situația este diferită în cazul în care lucrătorul efectuează o gardă potrivit sistemului de permanență conform căruia acesta trebuie să fie accesibil în permanență, fără a fi însă obligat să fie prezent la locul de muncă. Astfel, deși se află la dispoziția angajatorului său, în măsura în care trebuie să poată fi contactat, în această situație, lucrătorul își poate gestiona timpul cu mai puține constrângeri și se poate consacra propriilor interese. În aceste condiții, numai timpul aferent prestării efective a serviciilor trebuie considerat „timp de lucru” în sensul Directivei nr. 88/2003.
• Obligația de a rămâne prezent fizic la locul stabilit de angajator, precum și constrângerea care decurge, din punct de vedere geografic și temporal, din necesitatea de a ajunge la locul de muncă într‑un interval de opt minute sunt de natură să limiteze în mod obiectiv posibilitățile pe care un lucrător care se află în situația domnului Matzak le are pentru a se consacra intereselor sale personale și sociale.
• În aceste condiții, este necesar să se interpreteze noțiunea „timp de lucru”, prevăzută la articolul 2 din Directiva nr. 88/2003, în sensul că aceasta se aplică într‑o situație în care un lucrător este obligat să își petreacă timpul de gardă la domiciliu, să se afle la dispoziția angajatorului său și să poată ajunge la locul de muncă într‑un interval de opt minute.
• Rezultă din tot ceea ce precedă că articolul 2 din Directiva nr. 88/2003 trebuie interpretat în sensul că timpul de gardă pe care un lucrător îl petrece la domiciliu cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului său într‑un interval de opt minute, ceea ce restrânge în mod semnificativ posibilitățile de a avea alte activități, trebuie să fie considerat „timp de lucru”.
Ai nevoie de Directiva nr. 88/2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
