Cauza de mai jos este mai complicată decât ne-am fi aşteptat, întrucât ridică probleme privind dreptul de a fi informat cu privire la o acuzație şi neglijența persoanei acuzate. Pentru clarificare, cauza a făcut obiectul unei trimiteri preliminare către Curtea de Justiţie a UE unde a fost făcute publice concluziile Avocatului general, ca documentare înaintată Curţii.

– La 21 august 2017, Tribunalul Districtual din Garmisch‑Partenkirchen (Germania) a emis o ordonanță penală împotriva persoanei acuzate, respectiv un conducător auto care are reședința permanentă în Polonia, în urma părăsirii neautorizate a locului accidentului. Sancțiunile aplicate au constat într‑o amendă și în interzicerea exercitării dreptului de a conduce autovehicule pe o perioadă de trei luni.

– La data la care a săvârșit această infracțiune, respectiv 11 iulie 2017, la cererea parchetului, persoana acuzată a desemnat ca mandatar ad litem un agent al Tribunalului Districtual din Garmisch‑Partenkirchen. – Formularul prin care a fost desemnat mandatarul ad litem era în limba germană, însă o rudă a persoanei acuzate i l‑a tradus prin telefon. Formularul cuprindea numele și adresa oficială a agentului desemnat mandatar ad litem, precum și mențiunea că termenele procedurale încep să curgă din ziua comunicării către mandatar. Formularul nu conținea alte precizări cu privire la consecințele juridice și de fapt ale acestui mandat ad litem, în special în ceea ce privește obligația persoanei acuzate de a se informa.

– La 30 august 2017, ordonanța penală a fost notificată mandatarului ad litem, împreună cu o traducere în limba polonă. Mandatarul respectiv a trimis ordonanța penală la adresa cunoscută a persoanei acuzate în Polonia printr‑o scrisoare obișnuită. Potrivit instanței de trimitere, nu se cunoaște dacă persoana acuzată a primit ordonanța penală.

– La 14 septembrie 2017, deoarece nu s‑a formulat nicio contestație, ordonanța penală a dobândit caracter definitiv. Interdicția de a conduce a intrat astfel în vigoare.

– La 14 decembrie 2017, în timp ce interdicția de a conduce era încă în vigoare, acuzatul a făcut obiectul unui control rutier al poliției, în condițiile în care conducea un camion pe un drum public din Kehl, Germania.

– În cauza principală, Tribunalul Districtual din Kehl, instanța de trimitere, trebuie să se pronunțe asupra unei cereri a Parchetului din Offenburg, de emitere a unei noi ordonanțe penale împotriva persoanei acuzate pentru săvârșirea din culpă a faptei de conducere a unui autovehicul fără permis și de aplicare a unei sancțiuni de 40 de zile‑amendă a câte 50 de euro, precum și a interzicerii exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă suplimentară de trei luni.

– Instanța de trimitere pornește de la presupunerea că, până la momentul efectuării controlului de poliție din 14 decembrie 2017, persoana acuzată nu a avut cunoștință de ordonanța penală și, prin urmare, de interzicerea exercitării dreptului de a conduce. În lumina acestor aspecte, având îndoieli cu privire la compatibilitatea legislației naționale aplicabile persoanei acuzate cu dreptul Uniunii, instanța respectivă a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Dreptul Uniunii Europene, în special Directiva 2012/13, precum și articolele 21, 45, 49 și 56 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care permite ca în cadrul unui proces penal să se dispună ca inculpatul, pentru simplul motiv că nu are reședința în statul respectiv, ci într‑un alt stat membru, să fie obligat să numească un mandatar ad litem căruia să îi fie comunicată ordonanța penală de condamnare emisă împotriva sa, ceea ce are drept consecință faptul că această ordonanță va deveni definitivă și, astfel, se creează condiția juridică prealabilă necesară pentru stabilirea caracterului penal al unei acțiuni ulterioare a inculpatului, chiar dacă inculpatul nu a avut efectiv cunoștință de ordonanța menționată, iar informarea efectivă a inculpatului cu privire la această ordonanță nu este asigurată într‑o măsură comparabilă cu situația în care ordonanța penală de condamnare ar fi fost comunicată unui inculpat care are reședința în statul membru respectiv?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, dreptul Uniunii Europene, în special Directiva 2012/13, precum și articolele 21, 45, 49 și 56 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care permite ca în cadrul unui proces penal să se dispună ca inculpatul, pentru simplul motiv că nu are domiciliul în statul respectiv, ci într‑un alt stat membru, să fie obligat să numească un mandatar ad litem căruia să îi fie comunicată ordonanța penală de condamnare emisă împotriva sa, ceea ce are drept consecință faptul că ordonanța penală va deveni definitivă și, astfel, se creează condiția juridică prealabilă necesară pentru stabilirea caracterului penal al unei acțiuni ulterioare a inculpatului, iar inculpatului îi sunt impuse, în urmărirea respectivei infracțiuni, obligații mai mari, din punct de vedere  pe subiectiv, pentru a se asigura că va lua efectiv cunoștință de ordonanța penală de condamnare decât obligațiile care i‑ar reveni inculpatului în cazul în care acesta ar avea reședința în statul membru respectiv, ceea ce face posibilă urmărirea penală pentru neglijență a inculpatului?”

Observaţii preliminare şi concluziile Avocatului General

Acest ansamblu de fapte ridică două probleme juridice în cadrul prezentei proceduri. Prima dintre acestea privește comunicarea în cadrul primei proceduri penale: articolul 6 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, care consacră dreptul la informare cu privire la acuzare, se opune unei reglementări naționale conform căreia o ordonanță penală emisă împotriva unei persoane care nu este rezidentă în statul membru în cauză dobândește caracter definitiv în termen de două săptămâni de la comunicarea ei mandatarului ad litem, în situația în care inculpatului nu i s‑a adus la cunoștință ordonanța respectivă? A doua chestiune privește impactul (ne)comunicării din primul proces penal asupra celui de al doilea proces: articolul 6 din Directiva 2012/13 se opune unei legislații naționale care prevede că, în cazul în care unei persoane cu reședința în străinătate i s‑a aplicat o pedeapsă printr‑o ordonanță penală care nu i‑a fost adusă la cunoștință, lipsa demersurilor persoanei respective pentru a afla rezultatul procedurilor de la mandatarul ad litem poate fi considerată o neglijență a părții respective, putând să o expună unor noi proceduri penale?

Pe baza considerentelor avute în vedere (disponibile pe site-ul CJUE), Avocatul General propune Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunalul Districtual din Kehldupă cum urmează:

„Articolul 6 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 Mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale nu se opune unei reglementări naționale potrivit căreia o ordonanță penală emisă împotriva unei persoane care nu are reședința în acest stat membru dobândește caracter definitiv după comunicarea către mandatarul ad litem, chiar dacă persoana acuzată nu a luat cunoștință de existența ordonanței, atât timp cât: (i) ordonanța este comunicată în mod corespunzător persoanei acuzate odată ce aceasta ia cunoștință de existența ei și este repusă integral în termen și (ii) persoana acuzată nu poate fi trasă la răspundere penală pentru nerespectarea măsurilor impuse prin ordonanță, pe baza faptului că nu a depus diligențe pentru a afla rezultatul procedurilor anterioare de la mandatarul ad litem.

Concluziile Avocatului general Michal Bobek prezentate la 16 ianuarie 2020 în Cauza C‑615/18 – UY Parte intervenientă: Staatsanwaltschaft Offenburg, în urma cererii de decizie preliminară formulată de Tribunalul Districtual din Kehl, Germania

Ai nevoie de Directiva 2012/13/UE? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here