21 Noiembrie, 2019

STUDIU DE CAZ: Libertatea muncii. Obligații asumate printr-un act adițional la CIM

Prin acţiunea introductivă de instanță reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul L. C. D. solicitând obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat societăţii în cuantum de 10.250 lei.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost angajatul societăţii în funcţia de şofer începând cu 7.08.2008 şi până la data de 14.07.2009 când şi-a încetat activitatea în baza art.79 alin. 7 din Codul muncii (actualmente art. 81 alin. 7 din Codul muncii), iar conform C.I.M. şi actului adiţional pârâtul s-a angajat să lucreze la S.C. A. S.R.L. cel puţin 3 ani, în caz contrar să restituie societăţii 10.000 lei.

De asemenea reclamanta a aratat că pârâtul a participat la un stagiu de formare profesională cu o durată de 65 de zile cu scoatere din producţie 3 ore/zi în vederea formării profesionale pe postul de şofer, societatea suportând costul acestui curs în cuantum de 250 lei, iar conform actelor adiţionale la contractul individual de muncă, pârâtul s-a obligat să restituie societăţii prejudiciul cauzat în situaţia în care nu va respecta clauzele acestora.

În fine reclamanta a mai aratat că pârâtul a încălcat cu bună ştiinţă prevederile actelor adiţionale, care au putere de lege între părţi, iar nerespectarea acestora au dus la cauzarea unui prejudiciu societăţii în cuantum de 10.250 lei, motiv pentru care s-a promovat prezenta acţiune.

În drept s-au invocat prevederile art. 270 din Codul muncii (actualmente art. 254 din Codul muncii) . 

Ce apărări concrete a formulat pârâtul în cauză?

Pârâtul a formulat întâmpinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care acesta a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, pârâtul arătând că nu sunt  întrunite condiţiile prevăzute de art. 270 din Codul muncii (actualmente art. 254 din Codul muncii) .

Pârâtul a arătat că actul adiţional invocat de reclamantă privind obligarea sa la plata sumei de 10.000 lei este nul de drept faţă de dispoziţiile art. 3 din Codul muncii, iar cursurile de formare profesională nu au avut loc niciodată, acest act adiţional nefiind înregistrat la I.T.M., iar din actele depuse la dosar de reclamantă pârâtul arată că nu a semnat nici un act din programul de stagiu, iar procesul verbal din 21.X.2008 de finalizare a cursului nu a fost semnat de angajat şi nici nu precizează cine a coordonat aceste cursuri, cine a făcut testarea finală şi nici nota obţinută de stagiar pentru a putea verifica veridicitatea faptelor în baza cărora reclamanta îşi întemeiază pretenţiile. 

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Prin sentinţa civilă nr. 95/25.01.2011 , instanţa de judecată a respins acţiunea astfel cum a fost formulată, reclamanta fiind obligată să-i plătească pârâtului suma de 500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Pârâtul a fost angajatul societăţii în baza contractului individual de muncă nr. 600725/28.08.2008 încheiat pe durată nedeterminată, îndeplinind funcţia de şofer.

La data de 14.07.2009 au încetat raporturile de muncă în condiţiile art. 79 alin. 7 din Codul muncii (actualmente art. 81 alin. 7 din Codul muncii).

La data de 29.08.2008 se încheie două acte adiţionale la contractul individual de muncă a căror clauze vizează condiţiile în care se va desfăşura stagiul de formare profesională a angajatului, valoarea stagiului precum şi răspunderea părţilor în situaţia încetării obligaţiilor contractuale, iar prin cel de al doilea act se prevede că salariatul se obligă să lucreze în cadrul societăţii cel puţin 3 ani de la data expirării perioadei de probă şi să achite societăţii suma de 10.000 lei actualizată dacă renunţă la contractul de muncă din proprie iniţiativă înaintea expirării perioadei de 3 ani sau în cazul în care se impune desfacerea contractului de muncă.

Întrucât pârâtul la 15.07.2009 prin cererea înregistrată sub nr. 635810/15.07.2009 solicită încetarea raporturilor de muncă prin demisie, reclamanta urmare aprobării acestei cereri, la 11.08.2010 promovează acţiunea introductiva de instanta întemeiată pe dispoziţiile art. 270 din Codul muncii (actualmente art. 254 din Codul muncii) .

Faţă de obiectul cauzei deduse judecăţii instanţa a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 270 din Codul muncii (actualmente art. 254 din Codul muncii) şi dispoziţiile art. 194 – 195 din Codul muncii întrucât cuantumul prejudiciului solicitat se întemeiază pe nerespectarea de către angajat a clauzelor din cele două acte adiţionale intervenite între părţi.

Pentru a supune analizei pretenţiile societăţii, instanţa a apreciat că se impune în principal analizarea clauzelor actului adiţional încheiat la 23.08.2008 prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Codul muncii, act în baza căruia reclamanta de altfel solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de prejudiciu cauzat societăţii.

Faţă de clauzele inserate în acest act adiţional şi dispoziţiile art.3 din C. muncii instanţa a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii acestuia, excepţie invocată şi de pârât prin întâmpinare.

Art.3 din Codul muncii prevede:

(1) Libertatea muncii este garantata prin Constitutie. Dreptul la munca nu poate fi îngrădit.

(2) Orice persoana este libera in alegerea locului de munca si a profesiei, meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze.

(3) Nimeni nu poate fi obligat sa muncească sau sa nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea.

Din economia textului de lege prezentat raportat la clauzele actului adiţional în discuţie a rezultat fără putinţă de tăgadă că acest act a fost încheiat cu nerespectarea întrutotul a prevederilor art. 3 alin.1-3 din Codul muncii, sancţiunea în situaţia dată conform art. 3 alin.4 din Codul muncii fiind nulitatea de drept.

Chiar dacă nu am supune analizei clauzele acestui act adiţional în raport de prevederile art. 3 din Codul muncii, pretenţiile reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 lei sunt nefondate raportat la prevederile art. 270 din Codul muncii (actualmente art. 254 din Codul muncii) pentru următoarele considerente:

Conform art. 270 din Codul muncii (actualmente art. 254 din Codul muncii)” salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.

Conform dispoziţiilor legale enunţate, pentru a exista răspundere patrimonială este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii de fond:

1. calitatea de salariat a pârâtului la angajatorul păgubit

2. fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa

3. prejudiciul cauzat patrimoniului societăţii

4. raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

5. vinovăţia ( culpa ) salariatului.

Cea mai importantă condiţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale este prejudiciul, adică acea modificare negativă a patrimoniului societăţii, constând în diminuarea activului, iar pentru a putea fi atrasă răspunderea celui vinovat prejudiciul trebuie să întrunească în mod cumulativ următoarele condiţii şi anume să fie: real, cert, determinat sau determinabil. 

Sarcina probei conform art. 287 din Codul muncii (actualmente art. 272 din Codul muncii) revine angajatorului. Prin urmare acesta trebuie să dovedească, nu doar să susţină, că a suferit un prejudiciu. Mai mult de atât reclamanta trebuie să precizeze, susţinut de probe, în ce constă prejudiciul material pretins, modalitatea de calcul şi de determinare precum şi de unde anume rezultă că ne aflăm în prezenţa unui prejudiciu cert, iar vinovăţia în producerea acestuia aparţine salariatului chemat în judecată.

Din analiza probatoriului administrat s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui prejudiciu care să întrunească condiţiile enunţate.

Înscrisul depus la dosar nu poate fi reţinut ca probă pertinentă şi concludentă cauzei întrucât în principal, în forma prezentată, este un act întocmit pro cauza, fără a purta semnătura unei persoane autorizate din cadrul societăţii, iar altă probă în dovedirea prejudiciului încercat de societate prin încetarea raporturilor de muncă înainte de împlinirea termenului de 3 ani, nu s-a produs.

Mai mult de atât, chiar dacă existenţa unui prejudiciu constituie condiţia esenţială pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului aceasta nu este suficientă, angajatorul urmând a dovedi săvârşirea faptei ilicite şi nu în ultimul rând vinovăţia salariatului.

Fapta ilicită a salariatului în opinia reclamantei este încetarea raporturilor de muncă prin demisie, ori demisia de altfel cum este definită de art. 79 din Codul muncii (actualmente art. 81 din Codul muncii)este un act unilateral de voinţă al salariatului motivat de anumite împrejurări astfel că solicitarea pârâtului de a înceta raporturile de muncă prin ” demisie ” nu poate fi privită ca fiind o faptă ilicită.

Apoi vinovăţia pârâtului trebuie de asemenea dovedită de reclamantă, în cazul nostru de angajator şi anume acesta trebuie să producă probe concludente din care instanţa să-şi formeze convingerea că salariatul este vinovat de producerea vreunei pagube şi ce reprezintă această pagubă.

Cum reclamanta nu a produs nici o probă în sensul celor prezentate instanţa constată că pretenţiile acesteia întemeiate pe dispoziţiile art. 270 din Codul muncii (actualmente art. 254 din Codul muncii) sunt nefondate şi extrem de împovărătoare pentru salariat.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata sumei de 250 lei privind c/val. cursului de formare profesională, instanţa reţine următoarele:

Prin actul adiţional intervenit între părţi la 23.08.2008,  părţile au convenit condiţiile în care salariatul va participa la un stagiu de adaptare şi formare profesională cu o durată de 65 de zile, costul integral în sumă de 250 lei urmând a fi suportat de angajator.

Totodată prin această convenţie s-a stabilit şi răspunderea părţilor faţă de nerespectarea clauzelor inserate.

La dosarul cauzei în susţinerea pretenţiilor formulate, reclamanta a depus copia unui certificat de absolvire şi foi colective de prezenţă, nesemnate şi ilizibile.

Pârâtul a susţinut că în perioada în care ar fi avut loc aceste cursuri de formare profesională nu a fost în ţară ori a fost în concediu medical, menţionând că este imposibilă participarea sa pentru o perioadă de 65 zile astfel cum susţine reclamanta, sens în care s-au depus la dosarul cauzei copii după certificatele medicale şi diagramele din acea perioadă.

Analizând probele administrate în cauză a rezultat că susţinerile reclamantei sunt doar simple afirmaţii, probate cu înscrisuri emanate de la societate care nu poartă nici o semnătură a participantului la curs şi despre care cursantul nu are cunoştinţă.

În atare situaţie răspunderea pârâtului în condiţiile Codului muncii nu a putut fi reţinută. 

Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către reclamanta şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioară?

Da, sentinţa civilă nr. 95/25.01.2011 a instanţei de fond a fost atacată de către reclamantă, iar instanţa superioară a menţinut hotărârea respectivă, reţinându-se temeinicia şi legalitatea acesteia.

Extras din Sentința civilă nr. 95/25.01.2011, Tribunalul Sibiu, www. just.ro

Ai nevoie de Codul Muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF sau MOBI de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu