Reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta B solicitând instanţei de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunţa, în baza probelor administrate, să dispună desfacerea căsătoriei între părţi, păstrarea numelui purtat de pârâtă în timpul căsătoriei, exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minor, încredinţarea minorilor spre creştere şi educare, cu obligarea pârâtei la plata pensiei de întreţinere.
În probaţiune, reclamantul a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri, martori, anchetă socială şi interogatoriul pârâtei.
Ce apărări concrete a formulat pârâta în cauză?
Pârâta B a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a instanțelor românești și a solicitat și respingerea acţiunii reclamantului privitoare la divorţ, precum și la celelalte capete de cerere accesorii; a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Pârâtă a depus la dosarul cauzei adresa Judecătoriei privind Violenţa asupra Femeii nr. 1 E. către Politia Autonomica din localitatea E. din care rezultă că părţile au avut ultima reşedinţă comună în Spania, localitatea E. (Tarragona).
Pârâtă a mai arătat faptul că în cauză nu există o convenţie între părţi cu privire la alegerea competenţei instanţei, conform art. 5 din Regulamentul CE nr. 1259/2010.
Pârâtă a arătt, de asemenea, faptul că art. 8 din Regulamentul CE nr. 1259/2010 reglementează o competenţă exclusivă în situaţia în care nu există o convenţie a părţilor de alegere a competenţei instanţei.
Astfel, la data sesizării instanţei, părţile nu mai au reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat, reclamantul având reşedinţa pe teritoriul României, reclamanta având reşedinţa pe teritoriul Spaniei, asa cum rezulta din adresa depusă la dosarul cauzei.
În aceste condiţii, pârâta a considerat că, competenţa instanţei este stabilită exclusiv de lit.(b) a art. 8 din Regulamentul CE nr. 1259/2010, părţile având ultima reşedinţă comună pe teritoriul Spaniei, raportat la înscrisul menţionat anterior, nu a trecut mai mult de un an de la data când părţile au avut reşedinţa comună şi pârâta încă are reşedinţa obişnuită pe teritoriul Spaniei, în consecinţă competenţa de soluţionare a cauzei este a instanţelor spaniole.
De altfel, pârâta a invederat instanței de judecată din România faptul că aceasta a sesizat Judecătoria de violenţă asupra femeii nr.1 din E. care, prin Decizia din 22.03.2013 a declarat competenţa tribunalelor spaniole pentru declararea divorţului reţinându-se incidenţa art.3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, în virtutea forului de la ultima reşedinţă a soţilor.
În probaţiune, pârâta B a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.
Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?
Prin Sentinţa civilă nr. xyz/02.06. 2013 Judecătoria X a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a respins acţiunea, având ca obiect „divorţ”, formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B, ca nefiind de competenţa instanţelor române; a admis, în parte, cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată şi a fost obligat reclamantul să plătească acesteia cu acesta titlu suma de 1.300 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de judecat[, analizând prioritar excepţia invocată, a reţinut următoarele considerente:
Reclamantul a introdus acţiunea de divorţ în faţa instanţelor române, la data de 12.12.2012 ori din înscrisul depus atât de reclamant cât şi de pârâtă la dosarul de fond, adresa Judecătoriei privind Violenţa asupra Femeii nr. 1 E. către Politia Autonomica din localitatea E., s-a apreciat că părţile au avut ultima reşedinţă comună în Spania, localitatea E. (Tarragona), contrar celor afirmate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, cu privire la localizarea ultimului domiciliu comun în Municipiul X.
În speţă, s-a dovedit prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei faptul că la data sesizării instanţei reclamantul locuieşte în România, iar pârâta locuieşte în Spania, împreună cu copii rezultaţi din căsătoria soţilor, împrejurare care nu a fost contestată de niciuna dintre părţi.
În cauză nu s-a dovedit existenţa unei convenţii între părţi cu privire la alegerea competenţei instanţei pentru soluţionarea acţiunii având ca obiect desfacerea căsătoriei şi cererile accesorii acesteia.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat ca, la rândul ei, pârâta a sesizat Judecătoria de violenţă asupra femeii nr.1 din E. care, prin Decizia din 22.03.2013 a declarat competenţa tribunalelor spaniole pentru declararea divorţului reţinându-se incidenţa art.3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, în virtutea forului de la ultima reşedinţă a soţilor.
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 prevede în articolul 1 că prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanţei, materiilor civile privind:
(a) divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei;
(b) atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti.
În articolul 3 se dispun următoarele:
„ (1) Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:
a) pe teritoriul căruia se află:
- reşedinţa obişnuită a soţilor sau
- ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau
- reşedinţa obişnuită a pârâtului sau
- în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau
- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau
- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc;
b) de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul „domiciliului” comun.”
Conform articolul 17 Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 instanţa judecătorească dintr-un stat membru sesizată cu o cauză pentru care nu este competentă în temeiul prezentului regulament şi pentru care, în temeiul prezentului regulament, este competentă o instanţă dintr-un alt stat membru, se declară, din oficiu, necompetentă.
Contrar susţinerilor reclamantului, din interpretarea logico-juridică a textelor legale mai sus arătate rezultă, fără echivoc, că o competenţă teritorială alternativă este indiscutabil reglementată numai între instanţele enumerate la litera a) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, fapt demonstrat de utilizarea cuvântului „sau”, fiind exclusă o astfel de competenţă între cele indicate la litera a) şi litera b) sau caracterul aleatoriu al competenţei, lăsat la opţiunea reclamantului aşa cum eronat se argumentează.
Din punctul de vedere al tehnicii legislative utilizate, dacă s-ar fi dorit să se stabilească o competenţă teritorială alternativă între instanţele de la literele a) şi b), atunci şi afirmaţia susţinută de reclamantul recurent ar fi trebuit să fie menţionată prin aceleaşi cuvinte, respectiv: „sau” şi „ori” sau eventual un alt cuvânt echivalent.
De asemenea, nu rezultă din conţinutul textului niciun alt criteriu sau menţionare expresă sau clară, nelăsând loc vreunui dubiu, că abilitatea de a judeca a fost atribuită la două instanţe în mod alternativ.
Normele de procedură sunt norme juridice de ordine publică şi de strictă interpretare, astfel că instanţele de judecată sunt obligate să le interpreteze şi să le aplice exact în litera lor.
Contrar susţinerilor reclamantului s-a apreciat de către instanţa de judecata că prin edictarea acestor norme de competenţă legiuitorul european a urmărit să asigure prioritate reşedinţei obişnuite a părţilor, faţă de cetăţenia lor, ca simplă împrejurare de fapt, dar cu efecte juridice importante, având în vedere locul unde părţile au trăit efectiv împreună sau separat, obişnuit sau într-un anumit interval de timp expres stipulat, răspunzând principiului unei bune administrări a justiţiei, la locul situării reşedinţei, probele ori o parte dintre ele putându-se găsi, efectua şi administra cu o mai mare uşurinţă şi celeritate.
Prin urmare, criteriul cetăţeniei părţilor prevăzut la litera b) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 este fără nicio îndoială subsidiar, subsecvent, celui prevăzut la litera a), fiind aplicabil doar în cazurile în care nu sunt elemente de determinare a instanţei competente după reşedinţa ambilor soţi sau a unuia dintre ei.
De asemenea, statuările Judecătoriei de violenţă E. care, prin decizia mai sus arătată, s-a declarat competentă să judece cererea de divorţ înaintată de pârâtă în baza art. 3 lit. a din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, în virtutea forului de la ultima reşedinţă a soţilor, nu pot fi ignorate de instanţa română.
Pentru considerentele anterior expuse s-a admis excepţia necompetenţei generale analizată ca fiind fondată, s-a respins acţiunea reclamantului privitoare la divorţ, având în vedere soluţia dată capătului de cerere principal, a respins şi cererile accesorii care depindeau de soluţia dată capătului de cerere principal, referitoare la numele pârâtei, exercitarea autorităţii părinteşti, stabilire locuinţă minor, stabilire pensie de întreţinere, astfel cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate şi reţinând susţinea pârâtei cu privire la sesizarea instanţelor spaniole cu procedura prealabilă de divorţ, nu a declinat soluţionarea cauzei către instanţele spaniole, acestea fiind deja investite cu procedura prealabilă a divorţului, prevăzută de legea spaniolă.
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa de fond a reţinut că reclamantul este căzut în pretenţii şi raportat la art. 274 Cod procedură civilă l-a obligat la suportarea cheltuielilor de judecată, în măsura în care aceste cheltuieli au fost reale, necesare şi rezonabile.
Astfel, în ceea ce priveşte cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a constatat că pârâta a efectuat cu prezentul proces, cheltuieli în valoare de 2.500 lei, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţelor depuse la dosar.
Conform art. 274 Cod de procedură civilă, „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că instanţa poate să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori va constata că sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În cauză, instanţa de fond a apreciat că un onorariu avocaţial de 2.600 lei, este nepotrivit de mare, faţă de munca depusă, având în vedere faptul că în cauză s-au acordat doar două termene de judecată şi, faţă de complexitatea cauzei, astfel încât a redus cuantumul onorariului avocaţial la suma de 1.000 lei şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei această sumă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu (pârâta fiind în continuare ţinută să execute obligaţia contractuală), ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dispoziţiile art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Aceste dispoziţii legale au fost supuse şi controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională a statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanţei de judecată şi, totodată, sunt în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că urmează să fie recuperate de partea care are câştig de cauză, cheltuielile de judecată efectuate în proces, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile.
În ceea ce priveşte cheltuielile de deplasare acestea au fost acordate doar în ceea ce priveşte deplasarea (dus-întors) pentru cele două termene din data de 22.03.2013 şi 26.04.2013 la Judecătoria X, prin raportare la un consum mediu de 7,5 litri/100 de km., calculat la distanţa Cluj-Napoca – X, deoarece nu s-a putut reţine că întreaga cantitate de combustibil inclusă în bonul fiscal depus la dosar a fost folosită în scopul acestei deplasări. Tot astfel, au fost incluse în cheltuielile de judecată şi cheltuielile privind traducerea înscrisurilor depuse în probaţiune.
Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către reclamantul A şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţele superioare?
Da, sentinţa civilă nr. xyz/02.06. 2013 a Judecătoriei X a fost atacată de către reclamantul A, dar instanţele superioare au menţinut hotărârea respectivă, reţinându-se temeinicia şi legalitatea acesteia.
(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.
