În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că nulitatea deciziei de concediere se susţine deoarece angajatorul a convocat, în scris, pe salariat, arătând data, ora şi locul întrevederii, însă nu a precizat obiectul şi nici că este vorba despre o convocare în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, astfel încât sancţiunea este nulitatea absolută. În caz contrar s-ar încălca dreptul la apărare al angajatului.
S-a susţinut și că decizia de concediere este nulă şi datorită conţinutului ei, în care nu s-a individualizat nici contractul de muncă desfăcut.
În probaţiune, reclamanta au precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri, interogatoriu pârâtei și orice proba a cărei necesitate va reieși din dezbateri.
Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat și cum a argumentat instanţa hotărârea respectivă?
Prin sentinţa civilă nr. 3354/16.10.2008, instanţa de fond a admis excepţiile tardivităţii emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă şi a nulităţii deciziei prevăzute de art. 268 alin. (2) din Codul muncii şi art. 267 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, a respins excepţia prevăzută de art. 76 Codul muncii, invocată de reclamantă, ca neîntemeiată. Totodată, a admis acţiunea reclamantei, a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 705/25.07.2008, emisă de pârâtă, a dispus reintegrarea reclamantei pe postul deţinut anterior desfacerii contractului individual de muncă, a obligat pârâta la plata drepturilor salariale majorate şi indexate, începând cu data desfacerii contractului de muncă: 25.07.2008 şi până la reîncadrarea efectivă pe postul deţinut anterior precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Instanţa a apreciat întemeiată excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere, motivat de faptul că, potrivit art. 268 alin. (1) din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare.
În speţă, conducerea unităţii a luat cunoştinţă la 21.01.2008, aşa cum rezultă din hotărârea adoptată de Senatul Universităţii din 21.01.2008, în care apare menţiunea că a fost aprobată constituirea unei comisii de cercetare disciplinară pentru sancţionarea reclamantei cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Din foile colective de prezenţă pe lunile martie-aprilie-mai 2008 s-a putut cunoaşte lipsa la stagiile pe aceste luni.
Pe de altă parte, la emiterea deciziei contestate, au fost nesocotite dispoziţiile art. 267 din Codul muncii, salariata nefiind convocată cu respectarea cerinţelor art. 267 alin. (2) din Codul Muncii. Astfel, în înştiinţarea nr. 10309/15 iulie 2008 nu este menţionat obiectul cercetării raportat la decizia de sancţionare emisă, ceea ce lezează dreptul de apărare al reclamantei în cursul cercetării administrative.
Totodată, s-a reţinut că, în decizia de sancţionare disciplinară, pârâta nu a menţionat faptele comise în mod concret de către reclamantă, decizia nefiind comunicată în termen de 5 zile de la data emiterii, împrejurare ce atrage nulitatea deciziei de sancţionare, potrivit art. 268 alin. (3) din Codul muncii.
Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către pârâtă şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioară? Cum a argumentat instanţa superioară hotărârea respectivă?
Da, sentinţa civilă nr. 3354/16.10.2008 a fost atacată cu recurs de către pârâta Universitatea din Oradea, dar instanța de control judiciar a respins recursul pârâtei ca neîntemeiat, cu substituirea motivării primei instanţe.
Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa de recurs a avut în vedere următoarele considerente:
În mod greşit instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere disciplinară ar fi fost emisă tardiv, cu depăşirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 268 alin. (1) din Codul muncii.
Conform acestor dispoziţii legale, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii.
Termenul nu curge de la data semnalării faptei, ci de la data la care reprezentantul angajatorului a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii printr-o notă de constatare, referat, proces verbal etc., cu dată certă, dobândită prin înregistrarea în registrul general al unităţii.
Pe de altă parte, termenul menţionat nu curge de la data la care comisia de cercetare disciplinară a fost sesizată de conducerea societăţii cu solicitarea de a proceda la cercetarea „evenimentelor”, ci de la data la care rezultatele cercetării au fost aduse la cunoştinţa conducerii prin referatul înregistrat la registratura unităţii.
În speţă, acest termen nu a fost depăşit, deoarece conducerea Universităţii din Oradea a fost sesizată, prin adresa nr. 10084/10.07.2008, despre absenţa reclamantei de la serviciu o perioadă de timp mai mare de 15 zile calendaristice, iar referatul comisiei disciplinare prin care se constată săvârşirea abaterii disciplinare şi se propune sancţiunea desfacerii contractului de muncă al reclamantei a fost înregistrat la registratură la 18.07.2008 sub nr. 10618.
Instanţa de fond a reţinut corect nulităţii deciziei de concediere.
Conform art. 267 alin. (2) din Codul muncii, punctul de pornire în efectuarea cercetării disciplinare îl reprezintă convocarea, în scris, a salariatului de către persoana împuternicită de către angajator să realizeze această operaţiune, cu precizarea obiectului, datei, orei şi locului întrevederii.
Prin înştiinţarea nr. 10309/15 iulie 2008, reclamanta este convocată pentru 18.07.2008 în vederea analizării situaţiei activităţii. Obiectul convocării „analiza situaţiei activităţii” este un obiect general. Prin convocare, reclamantei trebuia să i se aducă la cunoştinţă că este cercetată disciplinar pentru absenţele nemotivate de la serviciu din perioada martie – aprilie – mai, pentru ca, în raport de aceste elemente, ea să-şi pregătească apărarea.
Câtă vreme reclamantei nu i s-a adus la cunoştinţă că, în privinţa ei, a fost declanşată cercetarea disciplinară şi în concret abaterea disciplinară care i se impută, neprezentarea la cercetarea disciplinară nu îndreptăţeşte unitatea să aplice sancţiunea fără efectuarea cercetării, angajatul fiind privat de dreptul de apărare. Neindicarea obiectului convocării face ca absenţa salariatului la convocare să nu poată fi considerată ca un refuz de prezentare la audiere, care să îndreptăţească aplicarea sancţiunii fără efectuarea cercetării prealabile. Sancţiunea care intervine în această situaţie este nulitatea.
Soluţionarea cauzei în mod corect pe această excepţie, face de prisos analizarea condiţiilor formale ale deciziei de concediere prin prisma dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. a) şi d) din Codul muncii.
Cum în mod corect instanţa de fond a soluţionat cauza şi pe excepţia nulităţii deciziei de concediere disciplinară,chiar dacă în mod greşit a fost soluţionată excepţia tardivităţii, recursul a fost respins ca neîntemeiat, cu substituirea motivării primei instanţe.
Extras din Decizia civilă nr. 37/16.01.2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, www.just.ro
Ai nevoie de Codul muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF sau MOBI, de AICI!
