Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta x în contradictoriu cu pârâta y a solicitat – în principal – să se constate nulitatea absolută a Notificării nr. 62/2/273/27.03.2014 privind rezilierea Acordului-cadru nr. 590/5.11.2013, emisă de pârâta y în mod abuziv şi cu nesocotirea normelor legale incidente în cauză, cu consecinţa nulităţii absolute a măsurii rezilierii unilaterale a Acordului cadru mai sus precizat.

În subsidiar, a solicitat anularea aceleiaşi notificări şi implicit a rezilierii unilaterale a acordului cadru de mai sus.

A solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului, estimat provizoriu la suma de 210.000 lei, creat în patrimoniul reclamantei ca urmare a rezilierii unilaterale a Acordului-cadru nr. 590/5.11.2013, dispusă în mod abuziv şi nelegal prin Notificarea nr. 62/2/273 din 27.03.2014,  precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea prezentului litigiu.

În dovedirea acțiunii, reclamanta   a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, proba testimonială şi cu expertiză contabilă. 

Ce apărări concrete a formulat pârâta  în cauză?

Pârâta a formulat întâmpinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care aceasta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. 

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat?

Prin sentinţa nr. 175/28.01.2015 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, s-a respins acţiunea formulată de către reclamanta x în contradictoriu cu y. 

Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către vreo parte şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioară? Cum a argumentat instanța superioară hotărârea respectivă?

Da, sentinţa instanţei de fond a fost atacată cu apel de către reclamantă, iar curtea de apel a respins apelul ca nefondat, menținând soluția instanței de fond. 

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa superioară a avut în vedere următoarele considerente:

Prin notificarea nr. 62/2/273/27.03.2014, intimata pârâtă a comunicat apelantei reclamante rezilierea Acordului-cadru nr. 590/05.11.2013, începând cu data de 27.03.2014, iar considerentele care au condus la rezilierea Acordului-cadru au fost menţionate în cuprinsul notificării;  în esenţă, reclamanta nu a prelungit valabilitatea Autorizaţiei de Furnizor Feroviar, nu a soluţionat şi nici nu a prezentat, în scris, punctul de vedere cu privire la obiecţiunile semnalate prin mai multe adrese, referitoare la oferta depusă în urma licitaţiei electronice, nu au fost finalizate, până la data de 11.02.2014 – când a încetat, de drept, contractul subsecvent nr. 591/5.11.2013 mai multe lucrări comandate, nu a organizat cele patru puncte de lucru stabilite.

Decizia de reziliere a fost întemeiată pe cerinţele specifice din Acordul-cadru nr. 590/5.11.2013 ce nu au fost respectate,, precum şi pe dispoziţiile OMT nr. 290/2000 ce prevedeau obligaţiile ce revin executantului, nerespectate, de asemenea.

Reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a Notificării nr. 62/2/273/27.03.2014 privind rezilierea Acordului-cadru nr. 590/5.11.2013, emisă de pârâtă, cu consecinţa nulităţii absolute a măsurii rezilierii unilaterale a Acordului cadru. În subsidiar, a solicitat anularea aceleiaşi notificări şi implicit a rezilierii unilaterale a acordului cadru de mai sus.

Potrivit dispoziţiilor art. 8.1 din Acordul-cadru nr. 590/05.11.2013, încheiat între părţi, ,,nerespectarea obligaţiilor asumate prin prezentul acord-cadru de către una dintre părţi, în mod culpabil, dă dreptul părţii lezate de a considera contractul reziliat de drept/de a cere rezilierea contractului şi de a pretinde plata de daune-interese”.

Conform art. 8.2 din Acordul-cadru ,,rezilierea intervine de plin drept, fără intervenţia instanţei de judecată“.

Este în afara oricărei îndoieli că întinderea şi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor inserate de părţi în cuprinsul acordului cadru au fost cunoscute, determinate, încă de la momentul încheierii actului.

Faptul că s-a menţionat în contract şi posibilitatea părţii lezate de a cere rezilierea contractului reprezintă doar o expresie a dreptului de opţiune a creditorului între cele două forme de realizare a rezilierii contractului.

Potrivit art. 297 din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii ,,în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu prevede altfel, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun”.

Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, în speţă, ne aflăm în prezenţa unui pact comisoriu, inserat expres de către părţi în cuprinsul Acordului-cadru, deci rezilierea întemeiată pe pactul comisoriu este o reziliere convenţională, reglementată de dispoziţiile art. 1.550 alin. 2 şi art. 1.553 din Codul civil, astfel încât critica apelantei reclamante pe acest aspect este nefondată.

Argumentele menţionate de apelanta reclamantă în susţinerea primului motiv de apel vor fi înlăturate de către instanţa de apel pentru următoarele considerente:

Rezilierea contractului reprezintă o formă de rezoluţiune a acestuia ale cărei efecte nu au caracter retroactiv, ci numai pentru viitor (ex nunc). Deşi art. 1550 din noul Cod Civil nu menţionează şi rezilierea extrajudiciară sau unilaterală, referindu-se doar la rezoluţiune, textul citat constituie temei şi pentru rezilierea unilaterală.  În primul rând, textul art. 1550 din noul Cod Civil stabileşte un drept comun în materie de rezoluţiune consfinţind dreptul de opţiune al creditorului între rezoluţiunea judiciară şi cea unilaterală.

Condiţiile de invocare a rezilierii, atât la nivel substanţial, cât şi la nivel formal sunt identice cu cele ale rezoluţiunii, însă au specificul lor – conform art. 1549 alin. 3 noul Cod Civil „Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii”.

Astfel, la nivelul condiţiilor substanţiale este necesară şi în cazul rezilierii o neexecutare însemnată. Particularismul este dat de caracterul repetat al prestaţiilor care imprimă şi condiţiei particularismul său. Astfel: „în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat.” (art. 1551 alin. 1 teza a II-a noul Cod Civil).

La nivelul condiţiilor de formă, invocarea rezilierii trebuie să îndeplinească exact condiţiile formale ale rezoluţiunii unilaterale (dacă creditorul înţelege să rezilieze unilateral contractul), respectiv cele ale rezoluţiunii judiciare (dacă creditorul înţelege să invoce rezilierea în instanţă).

Art. 1549 alin. (3) din noul Cod Civil prevede că regulile referitoare la rezoluţiune se aplică şi rezilierii dacă legea nu indică altfel.

Rezoluţiunea/rezilierea convenţională este prevăzută de art. 1550 alin. (2) şi de art. 1553 noul Cod Civil şi reprezintă acea rezoluţiune/reziliere care poate opera (judiciar sau unilateral) în virtutea unei clauze rezolutorii (numită chiar de legiuitor pact comisoriu), prin care părţile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluţiunea/rezilierea.

Pentru ca un pact comisoriu să-şi producă efectele este necesar ca acesta să prevadă expres obligaţiile a căror neexecutare atrage desfiinţarea contractului şi să se realizeze punerea în întârziere a debitorului conform art. 1522 N.C.civ. care să indice condiţiile în care operează rezoluţiunea (art. 1553 alin. (3) N.C.civ.).

Prin excepţie, cerinţa punerii în întârziere nu va fi necesară în cazul în care prin convenţie s-a prevăzut că debitorul este de drept în întârziere ca urmare a neexecutării (art. 1553 alin. (2) N.C.civ. raportat la art. 1523 alin. (1) N.C.civ.)

În cazul în care, în pactul comisoriu nu s-au prevăzut, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage desfiinţarea contractului, atunci este posibilă rezoluţiunea/rezilierea unilaterală a contractului în condiţiile art. 1552 N.C.civ. sau rezoluţiunea/rezilierea judiciară a contractului conform art. 1550 alin. (1) teza I N.C.civ..

Stipularea unui pact comisoriu de gradul IV prin care părţile să prevadă rezoluţiunea/rezilierea de drept a contractului, fără a fi necesară punerea în întârziere a debitorului, este posibilă şi în prezent în conformitate cu art. 1550 alin. (2) teza a II-a N.C.civ. raportat la art. 1553 alin. 2 teza a II-a N.C.civ.)

Curtea menţionează faptul că, atunci când într-un contract s-a prevăzut clauza potrivit căreia contractul se desfiinţează de drept, fără orice altă formalitate prealabilă, în cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, rolul instanţei de judecată este redus.

Nu poate fi însă, exclus în totalitate rolul instanţei de judecată, pentru că, deşi părţile au încheiat un pact comisoriu expres, forţa juridică a acestuia depinde de modul său de redactare şi, în plus, între părţi pot exista neînţelegeri în legătură cu îndeplinirea condiţiilor necesare pentru desfiinţarea contractului, iar în situaţia existenţei unor asemenea neînţelegeri, ţinând seama de accesul liber la justiţie, partea interesată poate introduce acţiune în justiţie pentru rezolvarea litigiului.

Chiar în situaţia în care pactul comisoriu conţine clauza potrivit căreia contractul se desfiinţează de drept, instanţa de judecată, sesizată cu un asemenea litigiu, este obligată să verifice existenţa unei manifestări neîndoielnice a voinţei creditorului de desfiinţare a contractului, indiferent de forma de exprimare a acestei voinţe.

În cazul în care părţile au inserat în contract o clauză expresă referitoare la rezoluţiunea/rezilierea convenţiei în caz de neexecutare, atunci instanţa doar verifică condiţiile în care pactul comisoriu poate deveni aplicabil, ceea ce în mod corect a făcut şi prima instanţă.

Pentru a nu se ajunge la înlăturarea voinţei părţilor exprimată la data încheierii convenţiei, instanţa nu mai poate aprecia că, în urma executării cu întârziere a obligaţiilor contractuale, nu se mai poate dispune rezilierea contractului.

Avantajul pactelor comisorii este acela că, arbitrariul aprecierii neexecutării ca fiind însemnată sau nu este înlăturat prin clauza rezolutorie. Această stipulaţie, atrage după sine o diferenţiere radicală a rezoluţiunii/rezilierii convenţionale faţă de celelalte tipuri de rezoluţiune/reziliere, ea prevede condiţiile neexecutării pentru ca ea să aibă un caracter rezolutoriu şi eventual, modul de funcţionare al rezoluţiunii/rezilierii.

Din prevederile art. 1553 alin. 1 noul Cod Civil se deduce că,  pentru ca rezoluţiunea/reziliere convenţională să opereze, este necesar că pactele comisorii să fie stipulate expres şi ca ele să prevadă în manieră neechivocă obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului.

Curtea menţionează că cenzura pactului comisoriu de către instanţa de judecată poate opera numai atunci când pretinsa clauză rezolutorie este lipsită de transparenţă contractuală, pe calea interpretării contractului, precum şi atunci când acestea au un conţinut abuziv şi disproporţionat.

Cenzura trebuie să opereze însă excepţional. Nu trebuie să se uite că pactul comisoriu este rezultatul libertăţii de voinţă a părţilor şi că el trebuie să reprezinte substanţa forţei obligatorii.

Un pact comisoriu inserat în contractul părţilor se interpretează restrictiv, întrucât derogă de la principiul rolului activ al judecătorului.

Condiţia formală pentru operarea rezoluţiunii/rezilierii convenţionale este aceea a notificării specializate. Dacă pactul comisoriu defineşte neexecutarea rezolutorie, el stabileşte şi operarea „de drept” a rezoluţiunii/rezilierii. De aceea, punerea prealabilă în întârziere (adică acordarea termenului suplimentar de executare) este necesară numai dacă pactul comisoriu prevede acest lucru (art. 1553 alin. 2 noul Cod Civil).

De regulă însă, rolul pactului comisoriu este acela de a înlătura exigenţa unei puneri în întârziere – dacă se prevede lipsa acestei condiţii în pact, punerea în întârziere nu mai este necesară (art. 1553 alin. 1 şi art. 1523 alin. 1 noul Cod Civil).

Cu toate acestea, pentru efectivitatea rezoluţiunii/rezilierii convenţionale, adică, pentru ca aceasta odată invocată să opereze este necesară notificarea specializată a debitorului – ceea ce semnifică obligaţia creditorului de a aduce la cunoştinţa debitorului, prin intermediul unei notificări, faptul că a invocat rezoluţiunea/rezilierea contractului şi condiţiile în care acesta operează.

În cuprinsul Acordului-cadru semnat de către părţi, acestea au convenit ca rezilierea să intervină de plin drept şi fără intervenţia instanţei de judecată, intimata pârâtă procedând în consecinţă prin notificarea apelantei reclamante prin adresa nr. 62/2/273/27.03.2014.

În speţă, intimata pârâtă a uzat de posibilitatea rezilierii de drept convenţională a contractului, nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului de vreme ce s-a inserat în mod expres în contract că nerespectarea obligaţiilor asumate dă dreptul părţii lezate la a considera reziliat de drept contractul, astfel încât pactul comisoriu nu prevede necesitatea punerii în întârziere a debitorului.

Pentru considerentele arătate, critica conform căreia pactul comisoriu cuprins în acordul-cadru nu este un pact comisoriu de gradul IV, întrucât nu îndeplineşte condiţiile  art. 1553 C.civ., nu se poate reţine, întrucât clauzele contractuale exprese privind rezoluţiunea/rezilierea contractului pentru neexecutare poartă denumirea de pacte comisorii şi sunt derogatorii de la prevederile dreptului comun, în sensul că urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţei în pronunţarea rezoluţiunii/rezilierii contractelor. Potrivit pactului comisoriu de ultim grad, în caz de neexecutare, fiind vorba de neexecutarea oricărei obligaţii asumate, contractul se desfiinţează de drept(…).

Extras din Decizia civilă nr. 38/15.06.2015, Curtea de Apel Craiova, www.portal.just.ro

Ai nevoie de Codul civil? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here