18 Februarie, 2020

Studiu de caz – Despre infracțiunea de părăsire a locului accidentului

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria F nr. 1622/ P/2016, înregistrat la această judecătorie sub nr. x, a fost trimis în judecată inculpatul M I, pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului, prevăzută și pedepsită de art. 338 alin. 1 Cod penal.

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat? Cum a argumentat hotărârea respectivă?

Prin sentința penală nr. 206/04.12.2017 a Judecătoriei F, pronunțată în dosarul nr. 1315/ 226/2017, în baza art. 338 alin. 1 Cod penal, a fost condamnat inculpatul M I, la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului.  

În baza art. 91 Cod penal, a fost suspendată executarea pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 3 ani stabilit în condițiile art. 92 Cod penal.

În baza art. 93 alin. 1 Cod penal, a fost obligat inculpatul, ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune B, la datele fixate de acesta,

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa,

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile,

- să comunice schimbarea locului de muncă,

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.  

În baza art. 93 alin. 2 lit. b din Codul penal, a fost obligat inculpatul să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.      

În baza art. 93 alin. 3 din Codul penal pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile în cadrul Primăriei cadrul Primăriei municipiul F. 

I s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile a rt. 96 alin. 1, 4 Cod penal referitoare la revocarea suspendării executării sub supraveghere în situația în care, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere ori nu execută obligațiile impuse, precum și în situația săvârșirii unei noi infracțiuni în interiorul termenului de supraveghere.  

În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Onorariul avocatului din oficiu se va achita Baroului de Avocați B și a rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

Instanța de fond, examinând probele administrate în cauză, respectiv: declarațiile suspectului și inculpatului MI; procesul verbal de sesizare din oficiu; procesul verbal de constatare la fața locului cu planșele foto aferente; declarațiile martorei M B A certificatul medico-legal nr. 90/E din 26.09.2016, precum și fișa de intervenție la eveniment, a reținut în fapt următoarele:   

În data de 17.09.2016, în jurul orei 10:54, inculpatul MI s-a deplasat conducând autoturismul marca „Mercedes Benz” cu nr. de înmatriculare XX pe ….. F, din direcția Sibiu spre B….. Ajuns în apropierea trecerii de pietoni amenajată și semnalizată corespunzător din fața hotelului „Bulevard” nu a acordat prioritate de trecere martorei M B A care s-a angajat regulamentar în traversarea carosabilului.    

În urma accidentului martora M B A a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 8-9 zile de îngrijiri medicale.    

După producerea evenimentului rutier inculpatul a părăsit locul accidentului fără să anunțe organele de poliție și a transportat victima la domiciliul acesteia, unde i-a propus să o ducă la spital. Deși martora acuza dureri, aceasta a refuzat să se prezinte la spital pentru investigații medicale, astfel că inculpatul a plecat de la domiciliul victimei și și-a continuat deplasarea.   

Ulterior în jurul orelor 11:25 inculpatul a fost identificat în trafic pe str…… F de către un echipaj al poliției rutiere.  

Audiat în timpul judecății, inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei, susținând că victima la fața locului a refuzat să fie transportată la spital, și argumentând că avea posibilitatea de a anunța accidentul rutier în termen de 24 ore.

A reținut prima instanță că din declarația martorei M B A reiese însă că la locul accidentului nu a discutat cu inculpatul să fie anunțată poliția sau victima să fie deplasată la spital, fiind doar condusă acasă de inculpat. La domiciliul martorei, inculpatul i-a spus să o ducă la spital, însă deși o durea corpul, aceasta a refuzat, întrucât nu se simțea foarte rău, de asemenea nu avea cu cine să-și lase cei trei copii.

Prin urmare, față de cele ce preced, instanța de fond a apreciat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, el părăsind locul accidentului fără permisiunea poliției, fiind depistat ulterior în trafic de către un echipaj al poliției rutiere, accidentul rutier fiind sesizat de o altă persoană care a apelat nr. de urgență 112.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului M I care la data de 17.09.2016, în jurul orei 10:54, în timp ce conducea autoturismul marca „Mercedes Benz” cu numărul de înmatriculare XX, … F, din direcția Sibiu spre B…, ajuns în dreptul imobilului cu numărul administrativ 1, a surprins și accidentat pietonul MBA, care s-a angajat în traversarea străzii pe trecerea pentru pietoni, prin loc marcat și semnalizat corespunzător, care a suferit leziuni traumatice vindecabile în 8-9 zile de îngrijiri medicale, și a părăsit locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, constituie infracțiunea de părăsirea locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. 1 Cod penal.    

La individualizarea pedepsei ce se va aplica inculpatului, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 74 Cod penal, privind criteriile generale de individualizare a pedepsei.  

Astfel, s-a luat în considerare că inculpatul MIare 50 de ani, este divorțat, ocupația muncitor, nu are antecedente penale, iar în familie și societate are o comportare corespunzătoare.

Instanța de fond, având în vedere împrejurările săvârșirii faptei și persoana inculpatului, care a avut o conduită bună înainte de săvârșirea infracțiunii, a aplicat acestuia o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru infracțiunea săvârșită, cuantum suficient în opinia instanței pentru atingerea scopului și îndeplinirea funcțiilor de constrângere, de reeducare și de exemplaritate ale pedepsei.       

Cu privire la individualizarea judiciară a executării pedepsei, prima instanță a reținut dispozițiile art. 91 Cod penal , considerând că în prezenta cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de legiuitor, condamnarea fiind de 2 ani închisoare, inculpatul neavând antecedente penale, nesustrăgându-se de la urmărire penală ori judecată, neîncercând să zădărnicească aflarea adevărului ori identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanților, astfel încât prima instanță a avut convingerea că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea de către acesta a pedepsei aplicate. 

Față de aceste considerente, în baza art. 91 Cod penal , a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 Cod penal , făcând totodată aplicarea prevederilor art. 93 alin.1,2 și 3 Cod penal, în modalitatea mai sus arătată.

Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către inculpat şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioară? Cum a argumentat instanța superioară hotărârea respectivă?

Da, sentinţa instanţei de fond a fost atacată cu apel de către inculpat, iar curtea de apel a reţinut că acesta este neîntemeiat, drept pentru care l-a respins ca nefondat, menținând ca temeinică și legală hotărârea instanței de fond. Curtea de apel a obligat inculpatul la cheltuielile de judecată avansate de către stat.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa superioară a avut în vedere următoarele considerente:

Starea de fapt a fost reținută în mod corect de către prima instanță. Din analiza mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, instanța de apel constată că prima instanță a avut în vedere la stabilirea stării de fapt toate probele administrate, stabilind în mod corect vinovăția inculpatului la săvârșirea faptei și încadrarea juridică a acesteia.

Astfel, se constată că probatoriul administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății în primă instanță confirmă faptul că în data de 17.09.2016, în jurul orei 10.54, în timp ce se deplasa cu autoturismul marca „Mercedes Benz” cu nr. de înmatriculare XX pe ….. Municipiul F, din direcția Sibiu spre B…., inculpatul MI a acroșat-o pe martora M BA, care se angajase regulamentar în traversarea trecerii de pietoni amenajată și semnalizată corespunzător din fața hotelului „Bulevard”. Dinamica accidentului rutier, astfel cum a fost expusă, este atestată atât de mențiunile procesului-verbal de cercetare la fața locului, cât și de declarațiile martorei MBA și inculpatului însuși.    

Totodată, atât din declarația martorei, cât și din cea oferită de inculpat care se coroborează și cu mențiunile procesului-verbal de cercetare la fața locului, reiese că d upă producerea evenimentului rutier inculpatul a părăsit locul accidentului fără să anunțe organele de poliție și a transportat victima la domiciliul acesteia, unde i-a propus să o ducă la spital. Deși martora acuza dureri, aceasta a refuzat să se prezinte la spital pentru investigații medicale, astfel că inculpatul a plecat de la domiciliul victimei și și-a continuat deplasarea.   

Ulterior în jurul orelor 11:25 inculpatul a fost identificat în trafic pe ….. F de către un echipaj al poliției rutiere, așa cum rezultă din procesul-v erbal de sesizare din oficiu .

Se constată că, deși prin apelul formulat, inculpatul a solicitat desființarea sentinței numai sub aspectul modalității de individualizare a executării pedepsei aplicate, totuși acesta, prin argumentele invocate, susține că ar fi fost în eroare cu privire la obligația de a nu părăsi locul accidentului rutier produs în data de 17.09.2016 întrucât martora M B A nu a fost rănită în urma impactului , respectiv nu i-a curs sânge, și astfel nu ar fi întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 338 Cod penal referitoare la accidentul rutier și la rănit – noțiuni care nu ar fi definite în legislația actuală.

Curtea de apel nu împărtășește acest raționament.

Se constată mai întâi că, potrivit art. 75 din OUG 195/2002, accidentul de circulație este evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții:

 a) s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc;

 b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale;

 c) în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 77 alin. 1 din același act normativ, conducătorul unui vehicul implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății unei persoane este obligat să ia măsuri de anunțare imediată a poliției, să nu modifice sau să șteargă urmele accidentului și să nu părăsească locul faptei .

Din examinarea normelor citate, Curtea de apel constată că, deși legiuitorul a folosit doi termeni diferiți – rănirea și respectiv vătămarea – totuși intenția acestuia este clară, în sensul de a considera accident de circulație un eveniment rutier care are ca rezultat lezarea fizică a unei persoane, producerea unei răni acesteia.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, ediția a II-a (1998), termenul „ránă” reprezintă o ruptură internă sau exterioară a țesutului unei ființe vii, sub acțiunea unui agent distrugător; leziune, plagă. Prin urmare, susținerile apărării în sensul că poate fi considerată rănită numai o persoană care sângerează, și a cărei integritate corporală sau stare de sănătate se deteriorează vizibil imediat după producerea evenimentului rutier sunt neîntemeiate.

Raportat la cele expuse, Curtea de apel consideră că împrejurarea că inculpatul nu a cunoscut imediat după acroșarea martorei MBA starea de sănătate a acesteia, și că martora nu prezenta leziuni vizibile nu era de natură să îl exonereze de obligația stabilită de norma citată, normă care nu distinge în funcție de aprecierea conducătorului auto asupra stării victimei cu privire la aplicabilitatea sa.

De altfel, obligația în discuție a fost instituită în sarcina conducătorilor auto tocmai pentru a se preîntâmpina și situații de acest gen când, deși starea victimei este aparent bună, totuși impactul acesteia cu autoturismul cauz ează leziuni interne care ar necesit a intervenția personalului medical calificat.

Raportat la considerentele de mai sus, Curtea de apel reține că în mod corect prima instanță a apreciat că în cauză există suficiente probe pentru a demonstra întrunirea tuturor condițiilor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 338 Cod penal, inclusiv vinovăția inculpatului M I, și pentru a justifica soluția de condamnare a acestuia pentru comiterea unei infracțiuni de ultraj.

Se constată că pedeapsa aplicată inculpatului se situează între limitele de pedeapsă stabilite de Cod penal, fiind corect individualizate în raport de dispozițiile art. 74 Cod penal, în raport de împrejurările comiterii infracțiunii, reținute mai sus.

În ceea ce privește persoana inculpatului, raportat la menț iunile din cazierul judiciar, instanța de apel remarcă și faptul că acesta este la prima confruntare cu legea penală – împrejurare corect valorificată de prima instanță, care în mod just s-a orientat spre minimul pedepsei și spre o modalitate neprivativă de libertate de executare a pedepsei aplicate acestuia.

Relativ la modalitatea de executare aleasă în ceea ce îl privește pe inculpatul M I, instanța de apel va constata că infracțiunea de părăsire a locului accidentului este sancționată de legiuitor cu o pedeapsă de la 2 la 7 ani închisoare, astfel că solicitarea apelantului inculpat de a se face aplicarea dispozițiilor art. 83 Cod penal este neîntemeiată , deoarece dispozițiile art. 83 alin. 2 Cod penal prevăd că nu se poate dispune amânarea aplicări pedepsei în cazul infracțiunilor pentru care lege prevede că pedeapsa este închisoarea de 7 ani sau mai mare .

Potrivit art. 187 Cod penal, prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Cum în cazul infracțiunii deduse judecății limita maximului special este de 7 ani închisoare, rezultă că în cazul acesteia nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei, singura soluție posibilă fiind suspendarea sub supraveghere sau executarea acesteia în regim privativ de libertate.

Instanța de apel constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzută de art. 91 Cod penal privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, deoarece scopul acesteia poate fi atins fără executarea acesteia , așa cum s-a reținut și mai sus și va dispune în consecință, ceea ce impune soluția respingerii apelului declarat de inculpat.

 

            Extras din Decizia penală nr. 208 /Ap/11.04.2018, Curtea de Apel Brașov, Secția Penală

Ai nevoie de Codul penal? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!

comentarii



Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu