Studiu de caz: Concediere nelegală pentru o abatere disciplinară inexistentă. Despăgubiri

Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta S.C. „B” S.R.L.  solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să pronunţe o hotărâre prin care sa fie  obligată pârâta :

• să anuleze Decizia nr.xyz/01.11.2011 emisă de aceasta;
• să reintegreze reclamanta pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de sancţionare (Decizia nr.xyz/01.11.2011), prin care s-a dispus concedierea acesteia;
• să plătească reclamantei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data de 01.11.2011 şi până la data rămânerii irevocabile a hotărârii;
• sa plătească reclamantei cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta A a arătat că pârâta, prin  Decizia nr.xyz/01.11.2011, a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei, în baza dispoziţiilor art. 61 lit. a din Codul muncii, respectiv pentru săvârşirea unei abateri grave.

Astfel, prin decizia atacata reclamanta a fost sancţionată cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă pentru refuzul de a semna actul adiţional la contractul individual de muncă, prin care se introduceau trei clauze: de confidenţialitate, de neconcurenţă şi privind drepturile de autor, în forma propusă de către societatea pârâtă.

Reclamanta a arătat că pârâta în mod greşit a calificat refuzul acesteia de a semna actul adiţional ca fiind abatere disciplinară şi a dispus, netemeinic şi nelegal desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 şi art. 41 din Codul muncii, principiul consensualităţii se aplică atât la încheierea contractului individual de muncă, cât şi la modificarea acestuia.

În conformitate cu prevederile art. 20 din Codul muncii, există într-adevăr posibilitatea introducerii în contractul individual de muncă a altor clauze, în afara celor obligatorii cuprinse în art. 17 din Codul muncii, însă doar prin negociere.

Reclamanta a apreciat ca nu se putea impune semnarea unor clauze de natura celor menţionate mai sus (de confidenţialitate, de neconcurenţă şi privind drepturile de autor)  în lipsa manifestării de voinţă a sa in calitate de salariat, fiind exclus ca  pârâta să le impună unilateral.

În probaţiune, reclamanta A a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.

Ce apărări concrete a formulat intimata SC B SRL în cauză?

Pârâta SC „B”  SRL a formulat întâmpinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care aceasta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea respectivă?

Prin sentinţa civilă nr. zxy/15.12.2013, instanţa de judecată a  admis acţiunea formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâta SC „B” SRL.; a luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere referitor la reintegrarea pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de sancţionare, prin care s-a dispus concedierea acesteia; a  anulat Decizia de sancţionare nr.xyz/01.11.2011 emisă de pârâtă; a obligat pârâta să plătească reclamantei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data de 01.11.2011 şi până la data rămânerii irevocabile a hotărârii; a obligat pârâta la cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Decizia nr.xyz/01.11.2011, pârâta a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei, în baza dispoziţiilor art. 61 lit. a din Codul muncii, pentru săvârşirea unei abateri disciplinare grave, constând în refuzul de a semna Actul adiţional la contractul individual de muncă, care reglementează clauzele de confidenţialitate, neconcurenţă şi drepturi de autor, reţinându-se încălcarea prevederilor art. 45 lit. a şi b, art. 115 pct. 1 şi pct. 40 din Regulamentul intern.

Refuzul salariatei de a semna actul adiţional la contractul individual de muncă, prin care se adăugau, celor negociate de către părţi la încheierea raporturilor de muncă, clauzele de confidenţialitate, neconcurenţă şi drepturi de autor, nu poate reprezenta o abatere disciplinară.

Atâta timp cât aceste clauze pot fi negociate de către părţi şi incluse în contractul individual de muncă, la momentul stabilirii raporturilor de muncă, conform art. 20 din Codul Muncii, pentru identitate de raţiune, modificarea contractului individual de muncă, cu inserarea acestor clauze, nu se poate face decât în aceeaşi modalitate, adică prin acordul părţilor, iar refuzul salariatului de a-şi exprima acceptul ţine de libertatea de a negocia clauzele contractului individual de muncă, libertate care nu poate fi îngrădită direct sau în mod indirect.

Câtă vreme părţile au dreptul de a negocia pe lângă clauzele esenţiale şi clauze specifice, cum sunt cele cuprinse în actul adiţional, dreptul salariatului nu poate fi transformat într-o obligaţie prin voinţa angajatorului, respectiv într-o atribuţie de serviciu.

Pe de altă parte, refuzul de a semna actul adiţional nu constituie o abatere disciplinară, deoarece angajatorul nu face dovada încălcării unei sarcini sau atribuţii de serviciu, prezumând că, prin atitudinea sa, salariatul, pe viitor, înţelege să dezvăluie date confidenţiale, să desfăşoare o activitate concurentă angajatorului, respectiv să aducă atingere drepturilor de autor ale angajatorului.

Abaterea disciplinară este reprezentată de o faptă concretă, care s-a petrecut şi care poate fi verificată de către instanţa de judecată pentru a se concluziona că sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii.

În speţă, instanța de judecată a apreciat că pârâta nu a dovedit înfrângerea obligaţiilor de serviciu, vinovăţia şi mai ales rezultatul dăunător constând în prejudiciul adus angajatorului prin refuzul de a semna actul adiţional, acest prejudiciu fiind prezumat a se produce, incert la momentul emiterii deciziei de concediere.

Prin omisiunea de a semna actul adiţional, salariata nu a adus atingere prevederilor menţionate la art. 45 lit. a şi b, respectiv art. 115 pct. 1 şi pct. 40 din Regulamentul de ordine interioară, deoarece fapta nu constă în nerespectarea prevederilor regulamentului, în neînsuşirea, nerespectarea şi neaplicarea regulilor instrucţiunilor şi dispoziţiilor care reglementează activitatea în cadrul societăţii şi relaţiile de serviciu, în neconformarea dispoziţiilor de ordine şi disciplină transmise pe cale ierarhică, în nerespectarea Regulamentului intern, în contextul în care nu se poate reţine în sarcina sa obligaţia de a încheia actul adiţional.

Refuzul salariatei de a semna actul adiţional în condiţiile menţionării clauzelor specifice în Regulamentul de ordine interioară, nu echivalează cu nerespectarea Regulamentului, deoarece fapta salariatului trebuie să constea într-o acţiune sau inacţiune prin care să se aducă atingere obligaţilor stabilite prin regulament în concordanţă cu dispoziţiile legale.

Pârâta nu a reţinut, în decizia de concediere, încălcarea prevederilor art. 40 lit. u, v şi w din Regulament, care vizează clauzele în litigiu.

Decizia privind nesemnarea actului adiţional nu poate fi sancţionată de către angajator şi nici cenzurată de către instanţa de judecată, deoarece s-ar aduce atingere principiului negocierii condiţiilor de muncă, consacrat de prevederile art. 6 şi 10-36 din Codul Muncii.

Drepturile angajatorului nu sunt negate, însă acestea trebuie stabilite în conformitate cu dispoziţiile legale.

Referitor la data până la care trebuie acordate despăgubirile reclamantei, instanța de judecată a apreciat că, prin raportare la prevederile art. 80 alin. 3 din Codul muncii, dacă contractul individual de muncă se consideră încetat de drept la data rămânerii irevocabile a hotărârii, atunci şi dreptul la despăgubirile aferente curge până la data la care contractul îşi încetează efectele, respectiv data la care hotărârea rămâne irevocabilă.

Solicitarea pârâtei de limitare a despăgubirilor raportat la data angajării reclamantei la un alt angajator, respectiv data de 01.02.2012, este nefondată, întrucât, în situaţia concedierii nelegale, angajatorul este obligat la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

În situaţia reintegrării, aceasta (n.n.-despăgubirea) este datorată până la data reintegrării efective, conform art. 80 alin. 1 din Codul muncii, urmând ca ulterior salariatul să primească salariul pentru activitatea prestată în favoarea angajatorului, iar în situaţia în care persoana concediată nu mai solicită reintegrarea, despăgubirea este datorată până la momentul încetării raporturilor de muncă, respectiv până la „data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti”, potrivit art. 80 alin. 3 din Codul muncii, cum este cazul din speţă.

Dispoziţiile legale anterior menţionate nu stabilesc nici o condiţionare în funcţie de realizarea de alte venituri sau reangajarea la un alt angajator, astfel încât nu se poate distinge în sensul cerut de către pârâta-recurentă.

Evidenţierea în programul de salarizare, precum şi înregistrarea la ITM, nu reprezintă impedimente pentru acordarea despăgubirii, cu menţiunea că deşi cuantumul despăgubirii de raportează la drepturile salariale, suma de bani la care este îndreptăţit salariatul concediat nelegal este datorată de către angajator cu titlu de despăgubire, tocmai pentru că nu poate fi un drept salarial, întrucât, în perioada dintre momentul concedierii şi reintegrare, salariatul nu a prestat activitate în favoarea angajatorului.

Faţă de situaţia de fapt şi de drept expusă, instanta de judecată a apreciat că pârâta în mod greşit a calificat refuzul reclamantei de a semna actul adiţional ca fiind abatere disciplinară şi a dispus, netemeinic şi nelegal, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei.

Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către pârâtă şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioară?

Da, sentinţa civilă nr. . zxy/15.12.2013 a instanţei de fond a fost atacată de către pârâta SC „B” SRL, iar instanţa superioară a menţinut hotărârea respectivă, reţinându-se temeinicia şi legalitatea acesteia.

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.