Studiu de caz – CEDO: Despre dreptul la un proces echitabil

La originea cauzei se află o cerere (nr. 55.116/12) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul A. (“reclamantul”), a sesizat CEDO la 18.08.2012, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”), a susținut că instanța de recurs l-a condamnat în lipsa administrării directe a probelor, cu toate că fusese achitat în primă instanță pe baza acelorași probe și că, astfel, nu a beneficiat de un proces echitabil.

Reclamantul a invocat art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui părți relevante în speță sunt redactate după cum urmează: “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

Făcând trimitere la Cauza Popa și Tănăsescu împotriva României (nr. 19.946/04, paragraful 51, 10.04.2012), el a denunțat, de asemenea, faptul că Înalta Curte a audiat părțile numai cu privire la admisibilitatea recursului și nu le-a informat cu privire la intenția sa de a anula hotărârea pronunțată în primă instanță. 

Ce trebuie știut despre ancheta judiciară desfășurată împotriva reclamantului? 

În aprilie și mai 2010, X și mama lui Y au depus plângeri penale împotriva reclamantului. Acesta fusese partenerul lui X până în 2009. Potrivit autoarelor plângerilor, reclamantul i-a trimis lui Y, actualul partener al lui X, un e-mail conținând mai multe fotografii care o înfățișau pe aceasta întreținând relații sexuale cu reclamantul. Aceleași fotografii ar fi fost ulterior trimise prin poștă mamei lui Y, precum și prin e-mail colegilor de muncă ai lui X și Y. În sfârșit, fotografiile ar fi fost, de asemenea, puse în cutiile poștale din clădirea în care locuia mama lui Y.

Parchetul a deschis o anchetă pentru răspândirea de materiale obscene.

Un martor, Z, a declarat că, la 14.04.2010, a permis unei persoane necunoscute să intre în clădirea în cauză și că, la puțin timp după aceea, a descoperit fotografiile obscene în cutia sa poștală. La 25.09.2010, poliția i-a prezentat mai multe fotografii, inclusiv pe aceea a reclamantului, și Z l-a recunoscut pe acesta din urmă ca fiind persoana necunoscută sus-menționată.

Y a declarat poliției că, la 14.04.2010, l-a văzut pe reclamant în vecinătatea clădirii unde locuia mama sa.

Audiați de poliție, mai mulți locatari ai clădirii au confirmat că, în cursul lunii aprilie, au găsit în cutiile lor poștale fotografii obscene.

Un martor, W, a indicat că, la cererea reclamantului, a trimis prin poștă un plic adresat mamei lui Y.

Un alt martor, A, a declarat că, la 16.04.2010, în timpul unei competiții de motociclism, Y a fost abordat de un bărbat care l-a întrebat dacă mamei sale i-au plăcut fotografiile primite și că Y i-a spus că bărbatul respectiv se numea A..

Pe baza rapoartelor din partea rețelelor de telefonie, Serviciul Român de Informații (“SRI”), la solicitarea parchetului, a confirmat că, la 14.04.2010, telefonul mobil al reclamantului fusese folosit în mai multe locuri din municipiul București. De asemenea, SRI a precizat că era imposibilă identificarea expeditorului e-mailurilor trimise în mai 2010 colegilor de muncă ai lui X și Y.

Audiat de poliție, reclamantul a negat că ar fi autorul faptelor de care era acuzat. Cu toate acestea, el a recunoscut că a trimis prin e-mail, la începutul lunii aprilie 2010, fotografii obscene lui Y. În sfârșit, a invocat mai multe nereguli procedurale și a solicitat anularea proceselor-verbale care consemnau localizarea telefonului său mobil și declarația lui Z.

În urma rechizitoriului întocmit de parchet, la 08.11.2010, reclamantul a fost trimis în judecată sub acuzația de răspândire de materiale obscene. El a fost acuzat că a plasat, în aprilie 2010, fotografii obscene în cutiile poștale ale locatarilor clădirii în care locuia mama lui Y și că a trimis prin e-mail, în mai 2010, aceleași fotografii colegilor de muncă ai lui X și Y. Parchetul și-a întemeiat rechizitoriul pe caracterul identic al fotografiilor menționate anterior și al celor primite de Y și de mama lui, precum și pe declarația martorului Z. 

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat și cum a ajuns instanța să pronunțe hotărârea respectivă? 

Printr-o sentință din 28.04.2011, curtea de apel l-a achitat pe reclamant.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanța a procedat conform celor ce urmează:

Curtea de Apel București a procedat la audierea reclamantului și a mai multor martori: X, Y, mama lui Y, W, A, un prieten al reclamantului, precum și mai mulți locatari ai clădirii în care reclamantul ar fi plasat fotografiile în căsuțele poștale.

Reclamantul a recunoscut că s-a aflat în București la 14.04.2010, că a trimis fotografiile obscene în cauză lui Y prin e-mail și că le-a trimis prin poștă mamei lui Y prin intermediul lui W. În schimb, a negat că ar fi plasat fotografiile obscene în cutiile poștale și că le-ar fi trimis colegilor lui X și Y.

În cursul procedurii, reclamantul și-a reiterat cererea de anulare a proceselor-verbale privind localizarea telefonului său mobil și mărturia lui Z, care declarase că l-a recunoscut într-o fotografie.

Z, audiat de curtea de apel, a revenit asupra declarației sale inițiale. După ce l-a observat pe reclamant, prezent la ședință, a declarat că persoana care intrase în clădire la 14.04.2010 nu semăna fizic cu reclamantul și, cu siguranță, nu era aceasta din urmă. Acesta a arătat că, din cauza unei tunsori asemănătoare, s-a înșelat și a crezut că îl recunoaște, în fotografia reclamantului prezentată de poliție, pe necunoscutul care intrase în clădire.

Y și-a menținut declarația și a susținut că l-a văzut pe reclamant la 14.04.2010 în vecinătatea clădirii în cauză.

X a declarat că era posibil ca fotografiile obscene să fi fost distribuite de un terț, B, cu care a avut o relație amoroasă și care a avut acces la respectivele fotografii.

Vecinii mamei lui Y au declarat că au găsit fotografii în cutiile lor poștale în cursul lunii aprilie, fără a putea specifica cu exactitate la ce dată.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanța a avut în vedere următoarele considerente:

Instanța a hotărât că din probele aflate la dosar nu reieșea cu certitudine că reclamantul era în mod real vinovat de faptele de care era acuzat, având în vedere declarațiile contradictorii atât ale locatarilor clădirii în care locuia mama lui Y în ceea ce privește data la care găsiseră fotografiile în cutiile lor poștale, cât și cele ale lui Z cu privire la identitatea persoanei pe care o văzuse în holul clădirii, precum și imposibilitatea de a identifica persoana care a creat și folosit adresa de e-mail de la care fuseseră trimise fotografiile obscene colegilor lui X și Y. Prin urmare, curtea de apel a concluzionat că, în lipsa altor probe clare și concludente, prezența reclamantului în București la 14.04.2010, faptul că acesta efectuase un apel telefonic din apropierea clădirii în care locuia mama lui Y și expedierea fotografiilor către Y și mama sa nu erau suficiente pentru a susține teza parchetului potrivit căreia persoana în cauză era la originea răspândirii de fotografii obscene în cutiile poștale și către colegii lui X și Y.

Curtea de apel a exclus din dosar, de asemenea, pentru nereguli procedurale, procesul-verbal care menționa că Z îl recunoscuse pe reclamant. A considerat că dreptul la apărare al reclamantului a fost încălcat, pe motiv că procurorul avea cunoștință de faptul că, înainte de activitatea de identificare a persoanei după fotografii, care a avut loc la 25.09.2010, Y îi arătase lui Z o fotografie a reclamantului. În aceste condiții, curtea de apel a considerat că organele de urmărire penală ar fi trebuit să dea dovadă de diligență invitând martorii la activitatea de identificare a persoanei sau citându-l pe avocatul reclamantului în vederea participării sale la procedură. 

Dacă hotărârea instanței de fond a fost atacată de către vreo parte şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioară? 

Da, sentinţa instanţei de fond a fost atacată cu recurs în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (“Înalta Curte”), iar această instanță, într-un complet din trei judecători, printr-o decizie definitivă din 20.02.2012 a admis recursul parchetului, a anulat sentința curții de apel și a rejudecat cauza pe fond. L-a condamnat pe reclamant pentru răspândirea de materiale obscene la o pedeapsă cu închisoarea de șase luni cu suspendare.

Pentru a pronunța hotărârea respectivă “Înalta Curte” a procedat conform celor ce urmează:

Audiat de Înalta Curte, reclamantul a arătat că își menține declarațiile anterioare și că nu dorește să facă niciun fel de noi declarații.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă “Înalta Curte” a avut în vedere următoarele considerente:

“Înalta Curte”a considerat că răspândirea de către reclamant a fotografiilor obscene în clădirea în care locuia mama lui Y reieșea din declarațiile acestuia din urmă, din informațiile furnizate de SRI, din declarația lui Z, din declarațiile anumitor martori care au indicat că au găsit fotografii obscene în cutiile lor poștale la 14.04.2010, din caracterul identic al acestor fotografii și al celor trimise prin poștă mamei lui Y în aceeași zi, precum și din contradicțiile din declarațiile reclamantului. În fapt, acesta din urmă a negat în fața parchetului că s-a aflat în București la 14.04.2010 și că i-a trimis fotografii obscene mamei lui Y înainte de a recunoaște în final, în fața curții de apel, că a fost prezent efectiv la București și că a trimis fotografiile sus-menționate . Pe de altă parte, Înalta Curte a exclus a doua declarație a martorului Z, cea pe care a prezentat-o în fața curții de apel. A considerat că prima declarație a fost mai credibilă, cea oferită poliției, pe motiv că fusese dată la o dată mai apropiată de data faptelor.

Înalta Curte a considerat că persoana responsabilă pentru trimiterea e-mailurilor către colegii lui X și Y era reclamantul, întrucât acesta din urmă recunoscuse că el a fost cel care le-a trimis fotografii lui Y și mamei acestuia. De asemenea a subliniat similitudinea textelor care însoțeau, pe de o parte, fotografiile și, pe de altă parte, e-mailurile. În plus, a făcut referire la declarațiile lui X și Y, care confirmaseră că fotografiile primite de colegii lor erau aceleași cu cele trimise lui Y și mamei acestuia din urmă.

Una dintre judecătoare care făcea parte din completul de judecată a redactat o opinie separată. Judecătoarea a evidențiat contradicțiile din declarațiile martorilor și a considerat că simpla prezență a reclamantului în București la 14.04.2010 nu susținea concluzia că acesta distribuise fotografiile în cutiile poștale, considerând că declarațiile lui Y și Z, precum și informațiile furnizate de SRI ar fi trebuit excluse din dosar. De asemenea a observat că nicio probă nu indica în mod clar că reclamantul utilizase adresa de e-mail de la care fuseseră trimise fotografiile către terți și nici că aceste fotografii erau identice cu cele trimise lui Y și mamei acestuia. Judecătoarea a considerat că putea fi, de asemenea, o înscenare al cărei autor putea fi Y, care ar fi dorit astfel să se răzbune după ce reclamantul i-a trimis fotografii obscene. În orice caz, făcând trimitere la adagiul in dubio pro reo, a apreciat că reclamantul ar fi trebuit să fie achitat.

În urma condamnării, reclamantul a fost exclus din profesia de notar public. 

Ce a decis CEDO în cazul mai sus menţionat și cum a ajuns instanța europeană să pronunțe hotărârea respectivă? 

CEDO, prin Hotărârea în Cauza A. împotriva României, din 24.04.2018[1] a declarat cererea admisibilă, a hotărât că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție, a hotărât că această constatare a încălcării reprezintă în sine o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, a hotărât :

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 2.300 EUR (două mii trei sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, convertită în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data plății;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

A respins cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă CEDO a avut în vedere următoarele considerente:

CEDO a reamintit că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidența normelor de drept intern [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I], că, în principiu, instanțele naționale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate de acestea și că ea însăși are ca sarcină, potrivit Convenției, să cerceteze dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre multe altele, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9.06.1998, paragraful 34, Culegere de hotărâri și decizii 1998-IV).

CEDO a reamintit că modalitățile de aplicare a art. 6 din Convenție în privința procedurilor de apel depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba; trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii interne și de rolul atribuit instanței de apel în ordinea juridică națională (Botten împotriva Norvegiei, 19.02.1996, paragraful 39, Culegere 1996-I). În special, atunci când o instanță de recurs este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a declarațiilor date în persoană fie de acuzatul care susține că nu a comis actul considerat infracțiune (a se vedea, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, 26.05.1988, paragraful 32, seria A, nr. 134; Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, paragraful 55, CEDO 2000-VIII; Dondarini împotriva San-Marino, nr. 50.545/99, paragraful 27, 6.07.2004; Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, paragraful 27, 10.03.2009; a se vedea, de asemenea, a contrario, Kashlev împotriva Estoniei, nr. 22.574/08, paragrafele 48-50, 26.04.2016), fie de martorii care au fost audiați în timpul procedurii și cu privire la ale căror declarații dorește să dea o nouă interpretare (a se vedea, de exemplu, Dan împotriva Moldovei, nr. 8.999/07, paragrafele 30-35, 5.07.2011; Găitănaru, citată anterior, paragrafele 29-36, și Hogea împotriva României, nr. 31.912/04, paragrafele 49-54, 29.10.2013). În fapt, deși, în principiu, este de competența instanței naționale să se pronunțe cu privire la necesitatea sau oportunitatea citării unui martor, circumstanțe excepționale ar putea determina CEDO să concluzioneze că art. 6 din Convenție este incompatibil cu neascultarea unei persoane ca martor (a se vedea, printre multe altele, Bricmont împotriva Belgiei, 7.07.1989, paragraful 89, seria A, nr. 158, și Lazu împotriva Moldovei, nr. 46.182/08, paragraful 34, 5.07. 2016).

De asemenea, CEDO a avut posibilitatea de a sublinia că evaluarea credibilității unui martor este o sarcină complexă, care, în mod normal, nu poate fi realizată prin simpla lectură a declarațiilor acestuia conținute în procesele-verbale ale ședințelor (Dan, citată anterior, paragraful 33, și Lazu, citată anterior, paragraful 40).

Revenind la faptele cauzei, CEDO a observat că, competența instanței de recurs nu se limita doar la chestiuni de drept. Astfel, a observat în cauze similare că procedura aplicabilă în cadrul exercitării acestei căi de atac era o procedură completă care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond și că instanța de recurs putea fie să confirme achitarea pronunțată de instanța inferioară, fie să declare persoana în cauză vinovată, după o apreciere completă a vinovăției sau a nevinovăției acesteia, administrând, după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, paragraful 38, 8.03.2007, și Găitănaru, citată anterior, paragraful 30). În plus, aspectele pe care Înalta Curte a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța cu privire la vinovăția reclamantului aveau un caracter faptic în mod esențial, deoarece era vorba despre a aprecia dacă într-adevăr acesta plasase fotografii în cutii poștale sau trimisese e-mailuri [ (a se vedea, mutatis mutandis, Găitănaru, citată anterior, paragraful 30, și, a contrario, Leș împotriva României (dec.) (cameră), nr. 28.841/09, paragraful 20, 13.09.2016].

În speță, CEDO a observat că achitarea inițială a reclamantului de către curtea de apel a avut loc după audierea mai multor martori. Ea constată că instanța respectivă a considerat că declarațiile martorilor, inclusiv cele ale lui Y, Z și ale locatarilor clădirii în care locuia mama lui Y, precum și celelalte probe din dosar nu erau suficiente pentru a stabili vinovăția reclamantului. CEDO a observat că, pentru a înlocui achitarea pronunțată de curtea de apel cu o condamnare, judecătorii Înaltei Curți nu dispuneau de niciun fel de date noi și s-au bazat exclusiv pe înscrisurile aflate la dosar, inclusiv pe declarațiile martorilor date în fața parchetului și a primei instanțe. Astfel, Înalta Curte a analizat declarațiile martorilor doar pe baza declarațiilor scrise obținute de parchet și a notelor de ședință ale primei instanțe și a concluzionat că unele dintre acestea erau sincere și suficiente pentru a sta la baza stabilirii vinovăției. CEDO a observat că, de exemplu, instanța supremă a exclus din dosar depoziția martorului Z făcută în fața curții de apel și a considerat că cea făcută în fața parchetului era credibilă . A observat, de asemenea, că Înalta Curte a considerat că declarațiile anumitor martori, care indicaseră că au găsit fotografii obscene în cutiile lor poștale la 14.04.2010, erau credibile și utile, în timp ce instanța de prim grad subliniase caracterul contradictoriu al declarațiilor menționate.

În opinia CEDO, în speță, Înalta Curte a oferit de fapt o nouă interpretare declarațiilor martorilor, fără a proceda la o audiere a martorilor în cauză. Fără îndoială, instanța de recurs avea competența de apreciere în privința diferitelor informații obținute. Nu este mai puțin adevărat că reclamantul a fost declarat vinovat pe baza declarațiilor martorilor pe care judecătorii în primă instanță le consideraseră insuficiente pentru a-l condamna pentru săvârșirea infracțiunii de răspândire de materiale obscene. În aceste condiții, faptul că Înalta Curte nu i-a audiat pe acești martori înainte de a declara vinovată persoana în cauză i-a redus în mod semnificativ dreptul la apărare (a se vedea, mutatis mutandis, Destrehem împotriva Franței, nr. 56.651/00, paragraful 45, 18.05.2004; Marcos Barrios împotriva Spaniei, nr. 17.122/07, paragrafele 40-41, 21.09.2010, și Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23.002/07, paragraful 49, 22.11.2011).

Având în vedere cele de mai sus, CEDO a considerat că condamnarea reclamantului pentru răspândirea de materiale obscene în cutiile poștale ale vecinilor mamei lui Y, pronunțată în lipsa unei noi audieri a martorilor, în timp ce instanța inferioară considerase că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii respective, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, a fost încălcată această dispoziție.


[1]    Hotărârea în Cauza Ovidiu Cristian Stoica împotriva României, din 24.04.2018 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 42 din 16.01.2019, fiind în vigoare de la data de  16.01.2019.

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu