21 Martie, 2019

Studiu de caz – Ce instanțe sunt competente în litigiile cu un angajator dintr-un stat membru UE?

Reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta B, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 90.882 USD, cu titlu de despăgubiri.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este soţia supravieţuitoare a numitului C, fost angajat al societăţii pârâte, decedat la data de 26.06.2012 la bordul navei X.

A susţinut că atât în baza contractului individual de muncă încheiat de defunctul său soţ, cât şi a contractului Standard ITF din 01.01.2012, compania pârâtă este obligată să achite compensaţia prevăzută la art. 19 din cel din urmă contract, pentru situaţia în care un navigator decedează din orice cauză, în timp ce este angajat al companiei. 

Ce apărări concrete a formulat pârâta în cauză? 

Pârâta nu a formulat întâmpinare, însă a depus la dosar note scrise prin care a învederat că litigiul dedus judecăţii trebuie analizat în funcţie de dispoziţiile Regulamentului CE nr. 593/2008 şi ale Regulamentului 44/2001, din analiza cărora rezultă că legea aplicabilă contractului individual de muncă este cea olandeză, iar competenţa de soluţionare a cauzei aparţine instanţelor olandeze.

A mai susţinut pârâta că şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale faţă de angajatul decedat şi faţă de urmaşii acestuia, reclamanta aflându-se sub protecţia sistemului social olandez, care îi conferă dreptul la plata unei pensii viagere de văduvă. 

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat și cum a argumentat hotărârea respectivă? 

La termenul din 11.12.2012 instanţa de fond a invocat din oficiu excepţia necompetenţei generale a instanţelor române şi prin sentinţa civilă nr. 204/29.01.2014, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române şi a respins acţiunea formulata de reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul B ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanța de control judiciar a avut în vedere următoarele considerente:

La data de 22.09.2011, între numitul C şi compania pârâtă s-a încheiat un contract individual de muncă prin care cel dintâi era angajat în calitate de comandant la bordul navei X, proprietatea pârâtei şi aflată sub pavilion olandez. La data de 26.06.2012, C a decedat la bordul navei al cărei comandant era, decesul survenind din cauze naturale în portul Albany, SUA.

Reclamanta A este soţia supravieţuitoare a defunctului angajat al pârâtei, iar prin cererea de faţă a solicitat obligarea fostului angajator la plata unei despăgubiri pentru cauză de deces, invocând în acest sens dispoziţiile contractului colectiv de muncă aplicabil raporturilor de muncă dintre soţul său şi pârâtă.

În considerarea naţionalităţii şi a sediului societăţii pârâte, este evident că litigiul dedus judecăţii este un litigiu cu elemente de extraneitate, iar această calificare impune obligaţia stabilirii cu prioritate a instanţei competente să soluţioneze cererea.

După abrogarea Legii nr. 105/1992 prin Codul de procedură civilă intrat în vigoare la data de 15.02.2013, dreptul comun în materia raporturilor juridice cu elemente de extraneitate este reprezentat de dispoziţiile Cărţii a VII a C. proc. civ.

Potrivit art. 1.064 C. proc. civ, dispoziţiile menţionate se aplică însă proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel. Prin urmare, în ierarhia normelor juridice aplicabile procesului civil internaţional, au întâietate convenţiile bilaterale sau multilaterale la care România este parte şi Regulamentele europene, în lipsa cărora devine incidentă legea internă de drept internaţional privat.

În cauza de faţă, pretenţiile reclamantei îşi au izvorul în contractul individual de muncă încheiat între defunctul său soţ şi compania pârâtă, astfel că pentru stabilirea instanţei competente trebuie avute în vedere dispoziţiile Secţiunii a 5-a din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, dispoziţii ce reglementează în mod expres competenţa în materia contractelor individuale de muncă.

Nu au fost reţinute apărările reclamantei în sensul că prezentul litigiu vizează drepturi succesorale, fiind aplicabile dispoziţiile legale în materie de moştenire, întrucât instanţa nu este învestită cu dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului C, ci cu stabilirea unui drept de creanţă direct în patrimoniul reclamantei, pe baza dispoziţiilor din contractul individual de muncă încheiat de defunctul soţ.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 2.633 C. civ., invocate de către reclamantă şi potrivit cu care moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită, vizează o altă etapă a soluţionării unui litigiu cu element de extraneitate şi anume stabilirea legii aplicabile, demers ulterior celui de stabilire a instanţei competente.

S-au avut în vedere dispoziţiile art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care prevăd că un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau în alt stat membru, în cel din urmă caz după cum urmează: înaintea instanţelor din locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea sau, dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleiaşi ţări, înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.

Din analiza sistematică a dispoziţiilor enunţate, rezultă că o primă ipoteză în care societatea pârâtă, persoană juridică cu sediul în Olanda, poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat decât cel de sediu, este aceea în care, în respectivul stat s-a aflat locul în care angajatul său şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea. În speţă, este evident că defunctul C nu şi-a desfăşurat activitatea pe teritoriul României, ci a lucrat în mod obişnuit doar la bordul unei nave sub pavilion olandez, deci pe teritoriul statului olandez.

Întrucât dispoziţiile art. 19 pct. 2 lit. a) şi b) din Regulament nu reglementează situaţii alternative, în funcţie de care să se poată stabili competenţa unui alt stat membru, ci are în vedere ipoteze total diferite, ce trebuie analizate în cascadă, în ordinea stabilită de text, este evident că odată reţinut locul desfăşurării obişnuite a activităţii, nu este necesar a se mai verifica locul situării întreprinderii care l-a angajat pe salariatul decedat, potrivit art. 19 alin.1 lit. b. De altfel, din chiar cuprinsul contractului individual de muncă depus la dosar de ambele părţi, rezultă semnarea acestuia în localitatea olandeză Delfzijl, în condiţiile în care pârâta nu are nicio sucursală, agenţie sau unitate pe teritoriul Statului român.

Astfel, instanţa a reţinut că în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, competenţa de soluţionare a prezentului litigiu revine instanţelor olandeze. 

Dacă hotărârea instanței de fond a fost atacată de către vreo parte şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioară? Cum a argumentat instanța superioară hotărârea respectivă?

Da, sentinţa instanţei de fond a fost atacată cu recurs de către pârâta, iar curtea de apel l-a respins și a constatat că recursul este nefondat.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanța de control judiciar a avut în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte prima critică în care se invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă pentru că „hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, Curtea constată:

Prin acţiunea adresată instanţei de fond, reclamanta în calitate de soţie supravieţuitoare a solicitat obligarea pârâtei – în calitate de angajator – la plata de despăgubiri în baza art. 3 din contractul individual de munca al soţului defunct şi art. 19 din contractul standard ITF/2012, care reglementează dreptul soţiei supravieţuitoare de a beneficia de compensaţiile prevăzute în acest acord.

Prin urmare, izvorul obligaţiei îl constituia contractul de muncă al soţului său astfel că în mod corect instanţa de fond a analizat cererea în raport de acest contract în care una dintre părţi, respectiv angajatorul chemat în judecată este o firmă din Olanda iar activitatea s-a prestat pe o navă sub pavilion olandez.

Având elemente de extraneitate ce constau în naţionalitatea diferită a părţilor din proces, instanţa era obligată să-şi verifice competenţa în raport de dispoziţiile art. 1087 Cod procedură civilă în care se arată că „în procesul civil internaţional instanţa aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziţii exprese contrare.

Potrivit art. 4 Cod procedură civilăîn materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.”

Astfel, reglementările europene fac parte din dreptul intern şi se aplică cu prioritate faţă de reglementările adoptate la nivel naţional, ceea ce înseamnă că instanţa era obligată să se raporteze la dispoziţiile din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care priveşte competenţa în materia contractelor individuale de muncă.

Potrivit art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie:

1. înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat

2. în alt stat membru:

a) înaintea instanţelor din locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea

b) dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat activitatea în mod obişnuit pe teritoriul aceleiaşi ţări, înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.

Art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede că „de la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii atributive de competenţă:

1. ulterioare naşterii litigiului

2. care permit angajatului să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul prezentei secţiuni”.

Convenţia atributivă de competenţă sus-citată, nu este nici ulterioară naşterii litigiului şi nici nu permite angajatului să sesizeze alte instanţe, ci dimpotrivă limitează posibilitatea acestuia de a sesiza alte instanţe decât acelea din statul în care angajatorul îşi are sediul.

În speţă, reclamanta a formulat acţiunea în calitate de soţie supravieţuitoare a numitului C care a semnat contractul în baza căruia se solicită despăgubiri şi care avea domiciliul în Romania iar angajatorul autorului său are sediul în Olanda, ambele state fiind membre ale Uniunii Europene.

Potrivit art. 92 pct. 1 din Convenţia asupra dreptului mării, navele navighează sub pavilionul unui singur stat şi sunt puse, în afara cazurilor excepţionale prevăzute în mod expres de tratatele internaţionale sau de prezenta convenţie, jurisdicţiei exclusive a acestuia în marea liberă.

Reclamanta nu a combătut apărările pârâtei potrivit cu care sediul angajatorului este în Olanda şi nici nu a făcut dovada că autorul sau, C şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea în apele teritoriale ale ţării noastre pentru a se putea prevala de dispoziţiile art. 19 pct. 2 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

Prin urmare, în raport de toate aceste elemente, instanţa de fond în mod corect a apreciat că instanţele din România nu au competenta să soluţioneze cererea de faţă (…).

Ai nevoie de Codul de procedură civilă? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu