Prin cererea introductivă de instanță, contestatoarea B.A., în contradictoriu cu intimatul S.C.U.S.I.B. a formulat contestaţie împotriva deciziei de detaşare nr. xxx/01.06.2012 emisă de către managerul S.C.U.S.I.B., solicitându-se emiterea unei decizii prin care să se constatate că detaşarea nu a avut loc; să se constatate nulitatea deciziei de detaşare nr. xxx/01.06.2012; să se constate refuzul de a fi detaşată, refuz care a fost comunicat conducerii S.C.U.S.I.B.; repunerea părţilor in situaţia iniţială şi obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale aferente lunii iulie reţinute pe nedrept, respectiv a sumei de 2770 lei.
În probaţiune, contestatoarea a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.
Ce apărări concrete a formulat intimatul în cauză?
Intimatul a formulat întâmpinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care acesta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat ?
Prin sentinţa civilă nr. 5686/31.05.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de contestatoarea B.A., în contradictoriu cu intimatul S.C.U.S.I.B.
Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către contestatoare şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioară? Cum a argumentat instanţa superioară hotărârea respectivă?
Da, sentinţa civilă nr. 5686/31.05.2013 a fost atacată de către contestatoare cu recurs, iar instanţa superioară a admis recursul şi a modificat sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a acţiunii, constatării nulităţii deciziei de detaşare contestate şi obligării intimatului la plata către contestatoare a sumei de 2770 lei, reprezentând drepturi salariale aferente lunii iulie 2012.
Pretenţiile având ca obiect constatarea că decizia de detaşare nu a produs efecte şi constatarea existenţei refuzului de detaşare au fost respinse ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa superioara a avut în vedere următoarele considerente:
Soluţia instanţei de fond se bazează pe o greşită interpretare şi aplicare a textelor legale relevante, dar şi pe o incorectă apreciere a materialului probator administrat în cauză.
Prin acţiune s-a solicitat, printre altele, să se constate nulitatea deciziei nr. xxx/01.06.2012 emisă de intimat.
Prin această decizie s-a dispus detaşarea de la S.C.U.S.I.B. la C.R. SRL, a personalului din cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică, personal din rândurile căruia făcea parte şi recurenta-reclamantă, care ocupa şi exercita funcţia de medic primar.
În cuprinsul deciziei s-au indicat ca temeiuri de drept prevederile art. 42 şi 45-47 din Codul Muncii.
Potrivit art. 41 alin. 1 din Codul Muncii, „contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor”, iar în conformitate cu prevederile alin.2, „cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod.”
Art. 42 prevede că „locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detaşarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă.”
La rândul său, art. 45 statuează: „Detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia.”
Orice decizie de detaşare face parte din categoria actelor unilaterale emise de angajator, prin care se modifică un contract de muncă. Un astfel de act poate fi contestat de salariatul în privinţa căruia produce efecte juridice, posibilitate prevăzută de art. 268 alineatul 1 lit. a din Codul Muncii privit în coroborare cu art. 266 din acelaşi cod.
În măsura în care o astfel de contestaţie a fost formulată (situaţia din speţă), instanţa de judecată competentă să o soluţioneze are obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia deciziei de detaşare.
Orice asemenea decizie este emisă în scopul de a produce efecte juridice, căci face parte din categoria actelor juridice, adică a manifestărilor de voinţă ale unei persoane, făcute cu intenţia de a avea consecinţe juridice.
Or, aşa cum a recunoscut şi intimatul, prin întâmpinările pe care le-a formulat în cauză, detaşarea dispusă prin decizia nr. xxx/01.06.2012 nu a produs efecte, aspect confirmat şi prin adresa Inspectoratului Teritorial de Muncă Bucureşti nr. P xxxx/xxxxx/18.07.2012.
Or, în condiţiile în care decizia de detaşare nu a produs efecte juridice, fapt incontestabil după cum s-a arătat mai sus, este firesc să se constate nulitatea ei (nevalabilitatea ca act juridic), repunând părţile în situaţia în care această decizie nu ar fi fost emisă niciodată.
Mai mult, din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 41, 42 şi 45 din Codul Muncii se desprinde ideea că decizia de detaşare nu poate viza decât situaţia unui singur salariat, iar nu a mai multora sau a unui întreg compartiment din structura angajatorului.
Art. 41 alin. 1 din Codul Muncii vorbeşte foarte clar de modificarea contractului individual de muncă, deci a contractului de muncă al unei singure persoane fizice. Pe cale de consecinţă şi o detaşare trebuie să respecte aceleaşi cerinţe.
Însă, decizia contestată în prezentul proces a vizat mai multe persoane fizice, în fapt întregul personal din cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică al intimatului.
Concluzia care se impune într-o asemenea situaţie este aceea că decizia nr. xxx/01.06.2012 emisă de intimat apare ca fiind nulă, fiind un act întocmit cu încălcarea dispoziţiilor imperative şi de ordine publică ale art. 41, 42 şi 45 din Legea nr. 53/2003.
Teza nevalidității deciziei în discuţie se verifică şi dintr-o altă perspectivă.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 104/2003:
„În spitale se organizează un serviciu de anatomie patologică unic, ca secţie sau departament, subordonat administrativ direct conducerii spitalului, în care sunt incluse 3 compartimente distincte:
a) compartimentul de histopatologie;
b) compartimentul de citologie;
c) compartimentul de prosectură.”
Iar art. 7 din aceeaşi lege statuează în mod imperativ că „activitatea din compartimentele de prosectură şi autopsiile anatomopatolog
ice se realizează numai în spitale sau în instituţii de medicină legală.”
Ca atare, era interzisă detaşarea de la intimat (spital clinic de urgenţă) la o societate comercială de tip SRL a personalului ce activa în cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică, deoarece activitatea acestuia nu se putea realiza decât într-un spital sau institut de medicină legală.
Contrar dispoziţiilor şi motivării hotărârii recurate, Curtea consideră întemeiate şi pretenţiile având ca obiect obligarea intimatului la plata către contestatoare a sumei de 2770 lei, reprezentând drepturi salariale aferente lunii iulie 2012.
Aşa cum rezultă din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, recurentei-contestatoare nu i s-a plătit suma de bani amintită cu justificarea că nu ar fi fost îndreptăţită la o încasa deoarece potrivit foii colective de prezenţă, în perioada 01-17.07.2012 a lucrat 3 ore pe zi in acest interval, deşi potrivit contractului de munca nr. xxx/1999, aceasta era încadrată cu norma întreagă, de 6 ore in medie pe zi.
Examinând contractul individual de muncă al recurentei, Curtea de Apel București a constatat că în cuprinsul acestuia nu există nicio clauză din care să reiasă obligaţia contestatoarei de a presta 6 ore de muncă pe zi.
Independent de acest aspect, foaia colectivă de prezenţă este un document ce provine de la intimatul-persoană juridică, document care nu este opozabil recurentei, nu poate produce efecte în privinţa acesteia şi nu are valoare probatorie prin el însuşi, câtă vreme nu este recunoscut de persoana căreia i se opune şi nu se coroborează cu elemente de fapt care să rezulte din alte dovezi administrate în cauză.
Or, este cunoscut că în litigiile de muncă, sarcina probei revine angajatorului în conformitate cu prevederile art. 272 din Codul Muncii.
În speţă, intimatul nu şi-a respectat această obligaţie cât priveşte dovedirea susţinerilor sale în sensul că recurenta-contestatoare nu era îndreptăţită la plata în întregime a drepturilor salariale ce i se cuveneau pentru luna iulie 2012.
Dimpotrivă, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 39 alineatul 1 lit. a, art. 40 alineatul 2 lit. b, art. 159 alineatul 2, art. 161 şi art. 166 din Codul Muncii, din interpretarea coroborată a cărora reiese că salariatul este îndreptăţit la plata în întregime şi la timp a drepturilor băneşti prevăzute în contractul său individual de muncă.
De altfel, în acelaşi sens sunt şi prevederile imperative şi de ordine publică ale art. 169 alineatul 1 din Legea nr. 53/2003, care stabilesc că „nicio reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.”
Extras din Decizia civilă nr. 399R/23.01.2014, Curtea de Apel București, Secţia a VII-a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă, www. just.ro
Ai nevoie de Codul muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!
