7 Decembrie, 2019

STUDIU DE CAZ: Când se poate sau nu recunoaște dreptul de superficie?

Prin cererea introductivă de instanță  reclamantul S. A. Bucureşti – Ilfov a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Penovici Alexandru Tudor (P.A.T.), să se constate că a dobândit ex lege un drept de superficie pentru suprafaţa de 348 mp, situată în Bucureşti,  sector 2.

În dovedirea acțiunii, reclamantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, expertiză topo, martori. 

Ce apărări concrete au formulat  pârâtul în cauză?

Pârâtul a formulat întâmpinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care acesta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. 

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat și cum a argumentat hotărârea respectivă?

Prin sentinţa civila nr. 10727/04.07.2012, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins, ca neîntemeiate, atât cererea reclamantului, cât şi cererea pârâtului privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa de judecată a avut în vedere următoarele considerente:

Prin sentinţa civilă nr. 1509/21.10.2008, pronunţată în dosarul nr. 7895/3/2007, de către Tribunalul Bucureşti, s-a dispus obligarea Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii motivate de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, în suprafaţă de 348 mp, în favoarea pârâtului din prezenta cauză, numitul P.A.T., cu respectarea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reţinându-se în considerentele sentinţei că terenul poate fi restituit în natură, astfel cum rezultă din raportul de expertiză topografică.

În acest sens, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 13248/01.11.2010 , prin care a restituit în natură pârâtului suprafaţa de teren menţionată în paragraful anterior, cu obligaţia menţinerii afectaţiunii pe o perioadă de până la 5 ani, potrivit art. 16 alin. (1) şi anexei 2 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 10/2001.

Aşadar, pârâtul este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, sector 2, în suprafaţă de 348 mp, potrivit dispoziţiei nr. 13248/01.11.2010, care face dovada proprietăţii asupra imobilului-teren.

Totuşi, terenul în suprafaţă de 348 mp face parte din suprafaţa de teren de 8.903 mp, individualizată cu nr. cadastral 12567 şi înscrisă în CF nr. 60513 a Municipiului Bucureşti Sector 2, întreaga suprafaţă de teren de 8.903 mp fiind proprietatea statului român şi administrată de reclamant conform pct. 1 din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză , care se coroborează cu extrasul de CF din data de 18.04.2011 .

Pe terenul în suprafaţă de 348 mp se află o construcţie subterană (rezervor de apă) care afectează întregul teren, potrivit pct. 2 din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză. Această concluzie trebuie coroborată cu raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie pct. 3, întocmit în dosarul nr. 7895/3/2007, al Tribunalului Bucureşti, în care se stipulează că pe terenul în discuţie este amplasat un rezervor de apă subteran, acoperit cu un strat de pământ în suprafaţă de circa 38 mp, în continuarea căruia este un cămin de vizitare cu suprafaţa de 8 mp, restul suprafeţei fiind liberă, parţial acoperită cu o platformă betonată pe unde sunt intrările în garajul din partea de vest a terenului, neexistând restricţii privind restituirea în natură.

Totodată, potrivit pct. 4 din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză , suprafeţele libere de construcţii din terenul în suprafaţă de 8.555 mp (8.903 – 348) nu permit amplasarea rezervorului care se regăseşte pe terenul în suprafaţă de 348 mp, proprietatea pârâtului.

Rezervorul de apă aflat pe terenul în suprafaţă de 348 mp se află în administrarea reclamantului, care însă nu a depus la dosarul cauzei un titlu de proprietate cu privire la această construcţie şi nici nu a precizat cu exactitate data efectuării construcţiei. Totuşi, martora Grigorescu Anca Mihaela a precizat că în anul angajării sale în cadrul reclamantului, respectiv 1984, construcţia exista, fiind percepută cu propriile simţuri de către martoră. De asemenea, trebuie precizat că pârâtul nu a contestat faptul că rezervorul de apă se află în administrarea reclamantului şi nici nu a invocat vreun drept asupra acestei construcţii.

Sunt citate de catre instanta disp. art. 492, 493 şi 494 Codul civil şi se arata că dreptul de superficie este un drept real care permite unei persoane (superficiar) să fie proprietarul construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor pe un teren aparţinând unei alte persoane, teren pe care superficiarul are un drept de folosinţă.

Dreptul de superficie constituie o excepţie de la regula alăturării imobiliare reglementată de art. 492 Codul civil, fiind definit ca un drept real imobiliar, perpetuu şi imprescriptibil.

Totuşi, regimul juridic al dreptului de superficie nu este definit prin nicio dispoziţie legală, însă mai multe acte legislative fac referire la expresia «drept de superficie », ca de exemplu art. 21 din Decretul nr. 167/1958, referitor la prescripţia extinctivă, art. 19 alin. (1) lit. C lit. a din Legea nr. 7/1996, privind cadastrul şi publicitatea funciară şi articolul 488 alin. (2) Codul de procedură civilă.

În privinţa constituirii dreptului de superficie, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa sunt unanime în a spune că dreptul de superficie se dobândeşte în baza înţelegerii părţilor, legatelor, prescripţiei achizitive sau legii.

În lipsa unei dispoziţii legale, a unui legat sau în măsura în care condiţiile prescripţiei achizitive nu sunt îndeplinite, existenţa unei convenţii între proprietarul terenului şi persoana care a edificat construcţiile este indispensabilă pentru a obţine dreptul de superficie. Aşadar, simplul fapt de a ridica construcţii, chiar de bună credinţă, în lipsa unui acord, nu conduce la obţinerea unui drept real de superficie, titularul construcţiilor neputând dobândi decât o simplă creanţă împotriva proprietarului terenului.

De altfel, constituirea dreptului de superficie presupune un acord prealabil sau concomitent cu ridicarea construcţiei pe terenul stăpânit în beneficiul superficiarului, astfel încât instanţa nu se poate substitui intenţiei părţilor pentru a pronunţa o sentinţă asupra constituirii unui asemenea dezmembrământ al dreptului de proprietate.

În acest sens, se impune a preciza că pârâtul are asupra suprafeţei de teren de 348 mp un drept de proprietate absolut şi exclusiv, care nu este supus nici unui dezmembrământ. Totuşi, pârâtul este ţinut a respecta obligaţia menţinerii afectaţiunii terenului antemenţionat pe o perioadă de până la 5 ani, potrivit art. 16 alin. (1) şi anexei 2 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 10/2001,

Aşadar, instanţa a reţinut că pârâtul deţine un bun, în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO , or, din momentul în care i-a fost recunoscut în patrimoniul pârâtului un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 348 mp, ingerinţele în exerciţiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun, pentru a fi compatibile cu art. 1 din Protocolul 1, respectiv jurisprudenţa CEDa în materie (cauza Bock şi Palade împotriva României, respectiv cauza Moculescu împotriva României), nu pot interveni decât dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între ingerinţă şi scopul urmărit.

În ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiilor mai sus enunţate în cauza de faţă, instanţa a reţinut, mai întâi, că instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantului ar constitui fără putinţă de tăgadă o ingerinţă în dreptul de proprietate al pârâtului asupra terenului în discuţie.

Însă, instanţa nu poate constata că ingerinţa reclamantului în dreptul de proprietate al pârâtului ar fi prevăzută de lege, câtă vreme nici un text legal nu-i conferă reclamantului un drept de superficie asupra terenului pârâtului, textul art. 492 Codul civil constituind doar reglementarea generală în materie, iar nu dispoziţia specială care i-ar conferi reclamantului un drept de superficie asupra terenului pârâtului.

Mai mult decât atât, chiar dacă ar fi prevăzută de lege, instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantului, în lipsa oricărei despăgubiri acordate pârâtului, ar fi de natură să distrugă justul echilibru ce trebuie să existe între ingerinţă şi scopul urmărit, câtă vreme pârâtul ar fi practic lipsit de dreptul de a folosi bunul (jus utendi), de a-i culege fructele (jus fruendi) şi de a dispune de acesta (jus abutendi), în lipsa oricărei despăgubiri. 

Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către vreo parte şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioară? Cum a argumentat ultima instanță hotărârea sa?

Da, sentinţa instanţei de fond a fost atacată atât cu apel, cât și cu recurs  de către reclamant, iar  tribunalul, cât și curtea de apel au respins ca nefondat atât apelul, cât și recursul promovat de acesta, menținând hotărârea instanței de fond ca temeinică şi legală.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă ultima instanţă a avut în vedere-printre altele – și următoarele considerente:

Aspectul esențial în cauză este acela că prin  sentinţa civilă nr. 1509/21.10.2008, pronunţată în dosarul nr. 7895/3/2007, de către Tribunalul Bucureşti, s-a dispus obligarea Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii motivate de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti,  sector 2, în suprafaţă de 348 mp, în favoarea pârâtului din prezenta cauză, numitul Penovici Alexandru Tudor, cu respectarea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

La momentul soluționării acelei cauze a fost cunoscut de către instanță faptul existenței pe acel teren a rezervorului în discuție, iar acest aspect nu a atras decât consecința impunerii respectării art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, anume de menținere a afectațiunii speciale a terenului pentru durata prevăzută de lege.

Această sentință se bucură de autoritate de lucru judecat, consfințește în patrimoniul pârâtului un bun protejat de CEDO, iar pretenția reclamantului nu poate fi primită, pentru că semnifică în mod direct a fi aduse modificări situației juridice tranșată prin această hotărâre judecătorească şi a aduce atingere dreptului recunoscut în favoarea pârâtului prin această hotărâre judecătorească, consecințe inacceptabile.

Se constată că reclamantul își motivează cererea pe ideea că pârâtul nu poate beneficia de restituirea în natură, datorita incidenței art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/ 2001, iar pe de altă parte, având în vedere că edificarea rezervorului a fost făcută de unitatea spitalicească pe teren cu acordul proprietarului de la acel moment -statul român, în virtutea art. 492 Codul civil are un drept de superficie.

Or, este evident că aceste argumente tind la a repune în discuție dreptul la restituire în natură al pârâtului în contextul Legii nr. 10/ 2001, în condițiile în care restituirea în natură a fost deja dispusă irevocabil printr-o hotărâre judecătorească.

În ce privește pe reclamant, acesta a fost şi el parte în procesul care a fost soluționat prin sentința civilă în discuție, față de el cererea fiind respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive, așa cum rezultă din cuprinsul sentinței. Această sentință îi este opozabilă reclamantului, de vreme ce a fost parte, opunându-i-se așadar sub toate semnificațiile pe care soluția pronunțată le implică. Față de reclamant soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive semnifică faptul că reclamantul nu are calitate de deținător asupra suprafeței de teren în discuție. Așadar, în acel proces s-a pus în discuție calitatea de deținător asupra terenului a  reclamantului, ca şi a Ministerului Sănătății, iar instanța a tranșat că acestea nu au aceasta calitate, deținător fiind Municipiul București, care a şi fost obligat la restituirea terenului. În acel dosar a fost cunoscută ocuparea terenului de către rezervorul de apă al reclamantului, ca şi incorporarea terenului într-o suprafață mai mare de teren folosită de reclamant, ca unitate spitalicească, iar aceste aspecte nu au influențat soluția de restituire în natură, ci au circumstanțiat doar exercitarea dreptului recunoscut reclamantului în sensul că pentru durata prevăzută de lege acesta este obligat să permită menținerea utilității publice.

Așa fiind, sub nicio formă nu este permisă rediscutarea la acest moment de către reclamant a acestor aspecte în litigiul prezent, cu încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, pentru a se ajunge la o soluție care să aducă modificări acestei hotărâri judecătorești irevocabile şi să reprezinte o ingerință definitivă în bunul recunoscut în favoarea pârâtului.

Sub acest aspect sunt foarte corecte aprecierile primei instanțe.

Dreptul de superficie solicitat a fi recunoscut de către reclamant reprezintă un dezmembramânt al dreptului de proprietate de natură să reprezinte în mod evident o ingerință majoră, substanțială, asupra dreptului de proprietate al pârâtului. 

Pârâtul deţine un bun, în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la CEDO, recunoscut în mod irevocabil ca atare printr-o hotărâre judecătorească, în contradictoriu cu statul- prin autoritățile sale- autoritatea administrativ teritorială, Ministerul Sănătății şi chiar reclamantul, iar orice ingerință reprezintă o încălcare  incompatibilă cu legislația comunitară, dacă nu îndeplinește condițiile de a fi prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate.

 Extras din Decizia civilă nr. 225 / 04.02.2014, Curtea de Apel București-Secția a IV-a Civilă, www.portal.just.ro

Ai nevoie de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
 comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu