Curţii de Justiţie i s-a solicitat de către două instanţe germane să stabilească dacă dreptul Uniunii europene, şi anume normele privind cetăţenia Uniunii şi libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii interzic unui stat membru să supună finanţarea studiilor în străinătate unei condiţii de reşedinţă precum regula celor trei ani.
În Germania, studenţii care sunt cetăţeni ai Uniunii pot depune cerere pentru finanţarea studiilor în alt stat membru. Pentru finanţarea pentru întreaga durată a studiilor în străinătate, aceştia trebuie să demonstreze trei ani de reşedinţă neîntreruptă în Germania imediat înainte de începerea acestor studii.
Altfel, ei pot primi finanţare numai pentru primul an din aceste studii sau pentru întreaga durată a studiilor în Germania. Regula celor trei ani este impusă pentru a contracara riscul unei sarcini financiare nerezonabile care ar putea să aibă efecte asupra nivelului global al ajutoarelor disponibile (în continuare „obiectivul economic”), de a-i identifica pe cei care sunt integraţi în societatea germană şi de a se asigura că finanţarea este acordată acelor studenţi care este cel mai probabil să se întoarcă în Germania după finalizarea studiilor şi să contribuie la societatea germană (în continuare „obiectivul social”).
Instanţele germane trebuie să soluţioneze cauzele a doi studenţi germani cărora li s a refuzat finanţarea (integralităţii) studiilor în Olanda şi, respectiv, în Spania. Laurence Prinz, care s-a născut în Germania şi a trăit mai mulţi ani cu părinţii săi în Tunisia, înainte de a finaliza studiile secundare în Germania, a început să urmeze studii de business management la Erasmus University Rotterdam în toamna anului 2009.
Întrucât nu îndeplinea condiţia unei reşedinţe de trei ani, studentei i s-a acordat finanţare numai pentru primul an de studii. Philipp Seeberger s-a născut tot în Germania şi a trăit mai mulţi ani cu părinţii săi în Spania, înainte de a se întoarce în Germania. El a început studii în economie la University of the Balearics în Palma de Mallorca în toamna anului 2009. Întrucât nu a putut dovedi trei ani de reședinţă în Germania înainte de începerea acestor studii, i s-a refuzat finanţarea.
Prin opinia formulată, în vederea soluţionării de către Curtea de Justiţie a întrebărilor preliminare primite de la instanţele germane, Avocatul general Eleanor Sharpston notează că dreptul Uniunii nu obligă statele membre să acorde finanţare pentru studii urmate fie pe teritoriul lor, fie altundeva.
Cu toate acestea, dacă o fac, finanţarea trebuie să respecte dreptul Uniunii, precum dreptul cetățenilor Uniunii de a se muta şi de a îşi stabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul statelor membre. Avocatul general concluzionează că regula celor trei ani constituie o restricţie privind drepturile la liberă circulaţie ale cetăţenilor Uniunii.
Chiar prin natura sa, un astfel de criteriu al reşedinţei este posibil să descurajeze un cetăţean al Uniunii să îşi exercite dreptul de a se muta într-un alt stat membru şi de a urma studii secundare în acest stat membru înainte de a depune cerere pentru finanţarea studiilor superioare.
Dezavantajează, de asemenea, orice cetăţean al Uniunii care a exercitat deja drepturile la liberă circulaţie înainte de depunerea cererii pentru finanţare.
Deşi o astfel de restricţie ar putea, în principiu, să fie justificată de obiectivul economic al evitării unei sarcini nerezonabile care ar putea avea consecinţe asupra nivelului general al ajutoarelor, nu este suficient ca un stat membru să constate pur şi simplu, fără nimic în plus, că măsura urmărește un astfel de obiectiv. Mai degrabă, statul membru trebuie să evalueze riscurile reale sau potenţiale care rezultă din punerea la dispoziţie a unor tipuri speciale de finanțări.
După ce analizează argumentele invocate de autorităţile naţionale germane, avocatul general nu se lasă convins că ar exista o legătură evidentă între locul unde studenţii îşi au reşedinţa înainte de a desfăşura studiile în străinătate şi locul în care vor avea reşedinţa şi vor lucra după finalizarea studiilor.
Prin urmare, are îndoieli dacă regula este adecvată, inclusiv pentru atingerea obiectivului social. Regula este de asemenea disproporţionată deoarece este prea exclusivă. În această privinţă, avocatul general nu este convins că fosta reşedinţă într-un stat membru poate fi folosită ca unic criteriu pentru a prezice viitoarea reşedinţă care va urma unei reşedinţe intervenite în alt stat membru.
În consecinţă, avocatul general Sharpston propune Curţii să răspundă că normele privind cetăţenia Uniunii şi libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii interzic unui stat membru să supună acordarea unui ajutor pentru formare în vederea frecventării unei instituţii de învăţământ din străinătate, pentru întreaga durată a acestor studii, îndeplinirii unei condiţii care impune oricărui cetăţean al Uniunii, inclusiv propriilor săi cetăţeni, să fi avut reşedinţa pe teritoriul său o perioadă neîntreruptă de trei ani imediat anterior începerii acestor studii în străinătate.
Pe site-ul www.curia.europa.eu găsiţi textul integral al concluziilor puse de avocatului general. Reluăm, aici şi menţiunea din comunicatul CJUE p0trivit căruia aceste concluzii nu sunt obligatorii pentru Curtea de Justiţie, misiunea avocaţilor generali fiind aceea de a propune Curţii, în deplină independenţă, o soluţie juridică în cauza care le este atribuită. Judecătorii Curţii urmează să delibereze în această cauză. Hotărârea va fi pronunţată la o dată ulterioară.
O altă precizare care trebuie reţinută este aceea că trimiterea preliminară permite instanţelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze Curţii întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Curtea nu soluţionează litigiul naţional, fiind de competenţa instanţei naţionale să soluţioneze cauza, conform deciziei Curţii. Această decizie este însă obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanţe naţionale care sunt sesizate cu o problemă similară.