Decizia nr. 14/2022 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi ce formează obiectul Dosarului nr. 893/1/2022 este în vigoare de la 13 septembrie 2022.
Recursul în interesul legii vizează următoarea problemă de drept:
2. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în ipoteza în care pârâtul nu predă documentele şi actele financiar-contabile practicianului în insolvenţă, reclamantul are sarcina de a dovedi o legătură de cauzalitate între fapta pârâtului şi intrarea debitorului în insolvenţă?”.
Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt cuprinse în legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.
(…)
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă; (…)”.
Orientările jurisprudenţiale divergente
Autorul sesizării a arătat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la decelarea condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii pârâţilor pentru o parte sau pentru întregul pasiv al debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvenţă, în ipoteza în care pârâtul nu predă documentele şi actele financiar-contabile practicianului în insolvenţă, precum şi cu privire la întinderea prezumţiei legale reglementate de teza finală a acestui articol, dar şi în ceea ce priveşte sarcina probei.
Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă, legiuitorul a instituit o prezumţie legală relativă cu privire la condiţiile răspunderii delictuale, astfel încât acţiunea reclamantului se impune a fi admisă, fără ca acesta să aibă sarcina de a proba o legătură de cauzalitate suplimentară între faptă şi starea de insolvenţă.
În argumentarea acestei opinii s-a avut în vedere că răspunderea specială delictuală reglementată de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 presupune următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei.
După deschiderea procedurii de insolvenţă, debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţia practicianului în insolvenţă toate documentele contabile ale societăţii, iar în baza lor şi în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, acesta din urmă trebuie să stabilească cauzele stării de insolvenţă şi să analizeze dacă aceasta a fost cauzată de organele de conducere prin săvârşirea faptelor prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014.
Potrivit primei teze a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, persoanei care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului i se atrage răspunderea dacă a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.
Pentru cazul în care pârâţii nu predau documentaţia financiar-contabilă practicianului în insolvenţă desemnat ca administrator sau lichidator judiciar al debitorului, deşi răspund de ţinerea acestor evidenţe potrivit normelor contabile, este imposibil a se verifica dacă pârâtul a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.
Din acest motiv, legiuitorul a instituit o prezumţie legală relativă, în teza finală a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, potrivit căreia, în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă.
În cadrul acestei prime orientări jurisprudenţiale, instanţele au considerat că prezumţia legală a existenţei culpei şi a unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu nu poate fi limitată strict la cele două elemente din cadrul răspunderii civile delictuale, pentru că o astfel de limitare nu are sens.
Aşa cum este formulată teza finală a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, rezultă că atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate se prezumă în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, de unde se concluzionează că legiuitorul a înţeles să instituie prin acest text de lege şi prezumţia legală a săvârşirii faptei delictuale, dacă pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă.
În plus, se consideră că, atunci când se prezumă legătura de cauzalitate, aceasta nu poate exista fără faptă şi fără prejudiciu. Atât timp cât legea nu a prevăzut ca ipoteză de aplicare a acestei prezumţii stabilirea existenţei faptei prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. d) prima teză din Legea nr. 85/2014, ci doar nepredarea actelor contabile, rezultă cu claritate că legea a prezumat în acelaşi timp cu legătura de cauzalitate şi existenţa faptei de neţinere a contabilităţii, precum şi prejudiciul produs prin neţinerea contabilităţii. În ceea ce priveşte prejudiciul s-a considerat că acesta constă în ajungerea debitorului în stare de insolvenţă şi se cuantifică în concret prin contravaloarea pasivului rămas neacoperit.
În concluzie, prezumţia legală se referă atât la culpă, legătură de cauzalitate, cât şi la săvârşirea faptei şi la prejudiciu (intrarea debitorului în insolvenţă).
Pentru a pronunţa o soluţie identică, alte instanţe au mai argumentat că neţinerea contabilităţii este o faptă negativă, ce nu poate fi probată decât prin faptul pozitiv contrar. În condiţiile în care fostul administrator social nu a predat documentele contabile ale debitorului falit, în termenul fixat de legiuitor, se naşte prezumţia că nu s-a ţinut contabilitatea respectivei societăţi. Această prezumţie poate fi răsturnată de partea pârâtă prin predarea documentelor către practicianul în insolvenţă. Nepredând actele financiar-contabile, nu se poate stabili dacă a fost ţinută contabilitatea în conformitate cu legea sau dacă au dispărut anumite documente contabile, iar sarcina probei faptului pozitiv cu privire şi la acest aspect revine tot pârâtului şi nu reclamantului, pentru care împrejurarea respectivă constituie un fapt negativ, imposibil de dovedit. Nepredarea actelor contabile prezumă relativ neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, ceea ce dă dreptul judecătorului să prezume şi că fapta a cauzat intrarea debitorului în insolvenţă.
Prin urmare, simpla nepredare a documentelor contabile de către fostul administrator social poate conduce la antrenarea răspunderii patrimoniale a acestuia pentru pasivul societăţii, fără a fi necesară administrarea de dovezi suplimentare privind existenţa faptei delictuale, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi starea de insolvenţă. În lipsa prezentării de către pârât a documentelor contabile, este imposibilă o analiză a modului în care a fost ţinută contabilitatea şi a cauzelor concrete care au determinat insolvenţa, iar această situaţie este chiar rezultatul conduitei culpabile a pârâtului, care, în calitate de administrator statutar, are obligaţia de a evidenţia în contabilitate toate operaţiunile efectuate. Or, neîndeplinirea acestei obligaţii transferă în sarcina pârâtului obligaţia de a dovedi că a respectat normele care reglementează modul de ţinere a contabilităţii şi că faptele sale nu au cauzat insolvenţa.
Potrivit acestei orientări jurisprudenţiale, a se solicita reclamantului (administrator sau lichidator judiciar sau creditor) să probeze, pe de o parte, că pârâtul a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, iar, pe de altă parte, că aceste fapte ar fi determinat intrarea debitorului în insolvenţă, în condiţiile în care se refuză predarea documentelor contabile ale societăţii chiar de către pârât, este o sarcină imposibilă, care face din acţiunea întemeiată pe prevederile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 o procedură iluzorie, iar, în final, conduce la o încurajare a persoanelor responsabile cu ţinerea evidenţelor contabile să nu prezinte aceste documente.
În sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Suceava, Târgu Mureş, Timişoara, Iaşi, precum şi tribunale din circumscripţiile teritoriale ale acestora.
S-a exprimat şi opinia nuanţată că reclamantul trebuie să probeze totuşi refuzul nejustificat de predare a acestor acte de către pârât, aspect ce se impune a fi verificat din oficiu, mai precis că: practicianul în insolvenţă a solicitat expres documentele contabile printr-o notificare (sau scrisoare recomandată, e-mail etc.), notificarea a ajuns la destinatar, acesta din urmă a refuzat nejustificat predarea documentelor (refuzul rezultând explicit din poziţia procesuală a pârâtului sau implicit din pasivitatea procesuală a acestuia). În acest sens, au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive ale curţilor de apel Timişoara, Bucureşti, Alba Iulia.
Contrar acestei opinii, în sensul că prezumţia legală nu este legată de preexistenţa unor notificări adresate pârâtului, au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de către Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj şi Curtea de Apel Galaţi.
În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă, acest fapt singur nu poate conduce la angajarea răspunderii personale, fiind necesară administrarea de către reclamant de dovezi privind existenţa faptei, a prejudiciului şi a unei a doua legături de cauzalitate, cea dintre faptă şi starea de insolvenţă, legătură de cauzalitate care nu beneficiază de prezumţia legală din teza finală a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.
În argumentarea acestei opinii s-a arătat că art. 169 alin. (1) lit. d) teza finală din Legea nr. 85/2014 instituie o prezumţie legală doar cu privire la culpă şi la legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, astfel încât reclamantul nu este dispensat de a proba existenţa faptei, a prejudiciului şi a împrejurării că fapta a determinat intrarea debitorului în insolvenţă. Prezumţia legală nu se poate întinde şi asupra celorlalte condiţii ale răspunderii delictuale.
Invocarea prezumţiei instituite de art. 169 alin. (1) lit. d) teza finală din Legea nr. 85/2014 va fi lipsită de relevanţă dacă, prioritar, reclamantul nu îşi respectă obligaţia de a face dovada săvârşirii unei fapte şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi starea de insolvenţă, intervenită anterior naşterii obligaţiei de predare a documentelor contabile în cadrul procedurii insolvenţei.
Astfel, pentru antrenarea răspunderii speciale, trebuie îndeplinite, pe lângă condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1.349 şi următoarele din Codul civil (existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul), şi condiţia specială ca fapta să fi produs intrarea debitorului în insolvenţă. Potrivit acestei orientări jurisprudenţiale, intrarea debitorului în insolvenţă nu face parte din condiţia prejudiciului, ci este o condiţie distinctă, rezultată din exprimarea textului: „persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului”.
În argumentarea acestui punct de vedere s-au reţinut şi considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 370 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 771 din 10 august 2021, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.
În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive ale curţilor de apel Alba Iulia, Bucureşti, Suceava şi Timişoara, precum şi ale tribunalelor aflate în raza teritorială a acestora.
În ceea ce priveşte limitele de aplicare a prezumţiei sub aspectul raportului de cauzalitate, privit ca element distinct şi specific în cadrul activării mecanismului de antrenare a răspunderii patrimoniale, urmează a se recurge la aceleaşi metode de interpretare logică şi teleologică pe baza cărora, în precedent, s-a stabilit incidenţa prezumţiei legale în privinţa existenţei faptei ilicite.
Aşa fiind, odată stabilită existenţa faptului vecin şi conex, reprezentat de nepredarea documentelor contabile, pe baza căruia se prezumă existenţa faptei ilicite, legiuitorul prezumă în continuare, în mod expres, existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul încercat, reprezentat de ajungerea debitorului în stare de insolvenţă şi imposibilitatea acoperirii pasivului înscris în tabelul de creanţe.
În ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei, aceasta rezultă cu evidenţă din conţinutul prevederilor art. 169 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, care fac referire la persoane culpabile de starea de insolvenţă a debitorului. În cazul faptei prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, culpa, înţeleasă ca vinovăţie, este prezumată relativ de legiuitor, acest aspect nefăcând obiectul vreunei controverse.
În concluzie, potrivit argumentelor arătate, care ţin de natura juridică a acţiunii în antrenarea răspunderii patrimoniale, de raţiunea instituirii prezumţiei legale relative, de interpretarea logică şi teleologică a textului legal şi de regimul juridic al prezumţiei legale, este corectă prima orientare jurisprudenţială, care a stabilit că prezumţia relativă exonerează subiectul activ al acţiunii în antrenarea răspunderii patrimoniale de obligaţia dovedirii condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, şi anume: existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, înţeles atât ca stare de insolvenţă a patrimoniului, cât şi ca pasiv neacoperit, precum şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Interpretarea şi aplicarea legii în această modalitate nu lipsesc pârâţii de orice apărare. Aceştia se pot apăra şi pot dovedi lipsa de fundament a prezumţiei, în sensul că nu au fost notificaţi pentru a pune la dispoziţia practicianului în insolvenţă documentele contabile sau că nepredarea documentelor contabile este consecinţa unor împrejurări obiective independente de voinţa lor sau că există orice alte aspecte de natură să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea subiecţilor activi ai acţiunii.
În final, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condiţiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeaşi lege.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
