Tribunalul Argeș - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 242 alin. (4) și (6) din Codul de procedură fiscală. Excepția a fost ridicată de apelantă, într-o cauză civilă în care a formulat contestație la executare împotriva unui proces-verbal prin care s-a dispus sechestrul asupra unui bun imobil.
Motivarea excepției de neconstituționalitate
Autoarea susține că dispozițiile art. 242 alin. (4) și (6) din Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale, întrucât măsura sechestrului vizează întregul imobil, și nu doar cota-parte a debitorului, având caracterul unei ipoteci legale, astfel că se aduce o limitare a dreptului de proprietate al soțului co-devălmaș împotriva căruia nu există o hotărâre penală sau alt titlu executor și se creează o discriminare a acestuia în raport cu drepturile de care beneficiază alți proprietari co-devălmași în asemenea situații. Chiar dacă există limite ale exercițiului dreptului de proprietate, prin aceste limite nu trebuie să fie aduse atingeri drepturilor subiective ce aparțin altor persoane. Dispozițiile criticate aduc o îngrădire exercițiului atributelor dreptului de proprietate al soțului co-devălmaș, încălcarea acestui drept impunând sancționarea cu nulitatea absolută a măsurii sechestrului, excepție ce poate fi invocată de partea în proces sau de instanța din oficiu.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 242 alin. (4) și (6) din Codul de procedură fiscală, care au următorul cuprins:
"(4) Dispozițiile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni.
[...]
(6) Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile în temeiul alin. (5) constituie ipotecă legală."
Considerentele CCR pe marginea dispoziţiilor legale
- Dispozițiile art. 242 alin. (1) teza întâi stabilesc regula potrivit căreia bunurile imobile pot fi supuse executării silite dacă îndeplinesc cumulativ, după caz, următoarele condiții: (i) se află în proprietatea debitorului, (ii) obligația de plată este peste 500.000 lei și (iii) valoarea bunului imobil este mai mare de 1% din valoarea obligației de plată. La aceste trei condiții legiuitorul adaugă alte două - art. 242 alin. (1) teza a doua și alin. (3), care devin incidente dacă debitorul se află în ipoteza normelor, astfel (iv) dacă deține bunul în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde asupra bunului doar dacă este atribuit debitorului în urma partajului judiciar și (v) în cazul debitorului persoană fizică, bunul nu reprezintă spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare. Așa fiind, legea condiționează executarea silită a bunurilor imobile ale debitorului de cuantumul creanței, de valoarea bunului imobil raportată la cuantumul creanței, de ieșirea din coproprietatea asupra bunului imobil și dobândirea calității de bun propriu al debitorului, respectiv de destinația bunului imobil, care nu trebuie să reprezinte spațiul minim locuit de debitor și familia sa. Îndeplinirea acestor reguli atrage incidența procedurii executării silite a bunului imobil în vederea stingerii creanțelor fiscale ale debitorului, executorul fiscal având abilitarea de a aplica sechestrul asupra bunului imobil și de a încheia un proces-verbal de sechestru, care va cuprinde numărul cadastral și numărul de carte funciară, dacă acestea reies din documentele prezentate de debitor. De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate, actele de dispoziție care ar interveni ulterior fiind lovite de nulitate absolută. Potrivit dispozițiilor art. 242 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală în favoarea organului fiscal.
- De la regulile care instituie condițiile de incidență a procedurii executării silite a bunului imobil, legiuitorul reglementează o excepție care vizează stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni. Astfel, potrivit art. 242 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, condiția negativă referitoare la destinația bunului imobil, care nu trebuie să reprezinte spațiul minim locuit de debitor și familia sa, nu este aplicabilă în cazul în care creanța fiscală a debitorului este rezultatul unei fapte penale, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă. Cu alte cuvinte, pentru satisfacerea acestui tip de creanță, în cazul debitorului persoană fizică, creditorul - statul poate declanșa procedura executării silite inclusiv cu privire la bunul imobil care reprezintă spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.
- În ceea ce privește înțelesul noțiunii de "spațiu minim destinat locuirii de către debitor și familia sa", aceasta nu este definită de Codul de procedură fiscală, "normele legale în vigoare" fiind reprezentate de dispozițiile Legii locuinței nr. 114/1996. Astfel, potrivit art. 2 lit. a) din lege, prin "locuință" se înțelege o construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau familii, iar, conform art. 17 din aceeași lege, prin "familie" se înțelege soțul, soția, copiii și părinții soților, care locuiesc și gospodăresc împreună. Coroborând cele două noțiuni, putem defini spațiul minim destinat locuirii de către debitor și familia sa ca fiind acea construcție care satisface cerințele de locuit ale unei persoane, singure sau împreună cu soțul/soția, copiii și părinții soților, care locuiesc și gospodăresc împreună.
Motivarea respingerii excepției de neconstituționalitate
CCR a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate pentru următoarele considerente.
- Autoarea excepției de neconstituționalitate, în calitate de soție a debitorului unei creanțe fiscale rezultate din săvârșirea unei infracțiuni, care deține în coproprietate devălmașă împreună cu acesta bunul imobil care constituie spațiul locuit de debitor și familia sa, consideră neconstituțională soluția legislativă care ar permite instituirea măsurii sechestrului asupra întregului imobil, și nu doar asupra cotei-părți care aparține debitorului. Mai mult, apreciază că, având caracterul unei ipoteci legale, sechestrul aduce o limitare dreptului de proprietate al soțului co-devălmaș împotriva căruia nu există o hotărâre penală de condamnare și creează o discriminare a acestuia în raport cu alți proprietari co-devălmași.
- Autoarea excepției pornește de la o premisă greșită, și anume aceea că, dacă creanța fiscală este rezultatul comiterii unei infracțiuni de către soțul co-devălmaș, bunul imobil aflat în coproprietate, care reprezintă spațiul minim destinat locuirii de către debitor și familia sa, urmează să fie supus executării silite prin instituirea sechestrului. Or, în realitate, în cazul creanțelor fiscale izvorâte din infracțiuni, legiuitorul nu elimină decât beneficiul instituit cu privire la interdicția de a executa silit bunul imobil care reprezintă spațiul de locuit al debitorului, singur sau împreună cu familia, nicidecum condiția referitoare la executarea silită doar a bunurilor proprietate exclusivă a debitorului, deci a acelor bunuri care îi revin în urma partajului judiciar. Așadar, în cazul în care persoana fizică este debitoarea unei creanțe fiscale rezultate dintr-o infracțiune pe care aceasta a comis-o și pentru care a fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă, bunul imobil care reprezintă spațiul minim destinat locuirii de către debitor și familia sa urmează să fie supus executării silite doar dacă este proprietatea sa exclusivă. În cazul în care bunul este coproprietatea devălmașă a debitorului și a soțului acestuia, executarea silită poate fi pornită doar după efectuarea partajului judiciar care are ca efect atribuirea bunului imobil soțului condamnat, numai în aceste condiții sechestrul care poate fi aplicat asupra bunului constituind ipotecă legală în favoarea organului fiscal.
- Întrucât condițiile prevăzute de art. 242 alin. (1) și (3) din Codul de procedură fiscală trebuie îndeplinite cumulativ, faptul că, în cazul creanțelor fiscale rezultate din comiterea unei infracțiuni, legiuitorul a înțeles să elimine protecția oferită debitorului în ceea ce privește executarea silită a bunului imobil în care acesta locuiește, singur sau împreună cu familia, nu înseamnă că a eliminat și protecția oferită persoanelor care dețin în coproprietate împreună cu debitorul respectivul bun imobil, în favoarea cărora se menține condiția prealabilă începerii executării silite, respectiv ieșirea din indiviziune prin intermediul partajului judiciar. Opțiunea legiuitorului pentru o astfel de soluție legislativă răspunde, pe de o parte, nevoii statului, în calitate de creditor fiscal, de a satisface creanțele împotriva debitorilor care, prin săvârșirea unor fapte penale, s-au sustras obligațiilor fiscale sau au creat pagube care au afectat bugetul statului și, pe de altă parte, oferă protecție persoanelor care dețin împreună cu persoana condamnată bunuri imobile care pot fi supuse executării silite.
Pronunțată în ședința din data de 4 iulie 2019, Decizia nr. 423/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 242 alin. (4) și (6) din Codul de procedură fiscal a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 747 din 13 septembrie 2019.Ai nevoie de Decizia nr. 423/2019? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
