Scrierea cu diacritice: indicator al gradului de cultură şi de profesionalism

Aşa după cum se poate constata cu uşurinţă şi din exemplele din acest material, sensul şi conţinutul unor cuvinte, propoziţii, fraze şi chiar al unor articole de lege este schimbat radical din cauză că scrierea nu s-a făcut cu diacritice. Scrierea fără diacritice poate duce la exprimări ambigue, vulgare şi / sau cu un sens şi cu un conţinut total diferit care, în unele cazuri, poate genera grave consecinţe juridice, exemplele prezentate în acest material fiind edificatoare în acest sens.

Un semn diacritic este un semn tipografic adăugat la o literă pentru a indica o diferenţă în pronunţie sau pentru a deosebi sensurile a două cuvinte altfel scrise identic.

În limba română, semnele diacritice se plasează de obicei deasupra sau dedesubtul unei litere.

Limba română foloseşte cinci litere cu semne diacritice: ă, â, î, ș, ț.

Mai precis, semnele diacritice sunt Ă, Â, Î, Ș, Ț şi perechile lor minuscule, respectiv ă, â, î, ș, ț.

Caracterele Ș şi Ț folosite corect sunt cele cu virgule.

Aspectul şi denumirea acestor semne sunt:

Ă ă – căciulă (breve); când semnul este pus deasupra unei litere.

 â Î î – circumflex.

Ș ș Ț ț – virguliţă sau virgulă, plasată sub literele corespunzătoare s, S, t, T.

În baza „Legii nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice” şi a „Legii nr. 24/2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative”, textul materialelor care emană de la instituţiile statului (şi cu atât mai mult a celor de utilitate publică) este obligatoriu să fie scrie corect, cu toate semnale diacritice necesare, atât în limba română, cât şi atunci când se reproduc cuvinte din alte limbi.

Scrierea fără diacritice poate conduce şi la cuvinte care nu există în limba română, precum „pamant”, „stiinta”, „samanta”, rezultate din scrierea incorectă, fără diacritice, a cuvintelor „pământ”, „ştiinţă”, „sămânţă”.

Unele cuvinte se pot interpreta în numeroase feluri, foarte diferite, în funcţie de diacriticele care li se ataşează, precum:

1) cuvântul „tata” se poate interpreta în nu mai puţin de 6 feluri, respectiv: „tata”; „tată”; „ţaţa”; „ţaţă”; „ţâţa”; „ţâţă”;

2) cuvântul „laturi” se poate interpreta în 3 feluri, respectiv: „laturi”/”latură” (parte laterală, margine a unui obiect; parte, sens, direcţie etc.); „lături” (apă murdară în care s-au spălat vasele, rufele sau în care s-a spălat cineva; zoaie, spălaturi etc.); „laţuri”/”laţ” (instrument pentru prins păsări sau animale, constând dintr-un ochi de sfoară, de sârmă etc.);

În alte limbi (franceză, germană, maghiară etc.), prin lege se dispune, clar şi la modul imperativ, că scrierea fără diacritice este inacceptabilă.

Cuvintele străine (nume de persoane şi de locuri, titluri de cărţi, citate etc.) trebuie scrise cu diacriticele proprii limbilor de origine.

Aşa după cum se poate constata cu uşurinţă, există nenumărate site-uri, chiar ale unor instituţii publice fundamentale ale statului, cu mari pretenţii, care publică textele fără diacritice.

Punerea în circuitul public, de către instituţiile statului, de texte scris incorect în limba română, în special din cauza nefolosirii corecte a diacriticelor, compromite respectivele instituţii ale statului.

În plus, în frecvente cazuri, textele scrise fără diacritice obligă numeroşi utilizatori la efortul de a introduce diacriticele ulterior, lucru migălos, care consumă mult timp şi nervi şi care generează nemulţumire şi dispreţ faţă de instituţiile statului (de la care emană respectivele texte) şi faţă de funcţionarii publici (care l-au scris).

Ca urmare, cei care scriu fără diacritice, în special funcţionarii publici, politicieni, parlamentarii şi guvernanţii, pe lângă faptul că dovedesc o lipsă de respect faţă de cititori (de utilizatori), sunt etichetaţi şi ca agramaţi (ca persoane care fac greşeli elementare de limbă, deşi se pretind oameni culţi), ca ignoranţi, inculţi, necultivaţi, neinstruiţi, neînvăţaţi, proşti, „glorioşi analfabeţi profesional” etc..

În orice text românesc, lipsa diacriticelor denotă o gravă lipsă de profesionalism şi de cultură generală, elementară.

„Educaţia este întotdeauna un orizont, nu o destinaţie.” (Nicolae Iorga)

Trebuie avut în vedere faptul că, după o perioadă minimă de acomodare în scrierea cu diacritice pe calculator, viteza de scriere este aceeaşi şi cu diacritice şi fără.

În condiţiile în care în ţara noastră sunt numeroase persoane cu o foarte bună pregătire profesională (obţinută inclusiv la unele dintre cele mai mari universităţi din lume), cu un înalt grad de educaţie şi de cultură generală (şi universală), care stăpânesc pe deplin folosirea corectă a limbii române, a uneia sau a mai multor limbi străine şi a calculatorului, este o gravă eroare (de neiertat) din partea guvernanţilor, parlamentarilor şi politicienilor de a menţine, de a angaja şi de a promova în importante posturi de execuţie şi, în special, de conducere din instituţiile statului persoane care nu îndeplinesc (aproape) niciuna din aceste condiţii, adevărate criterii ale valorii-muncă.

Instituţiile statului continuă încă (1) să nu funcţioneze după adevăratele criterii ale valorii-muncă, ale meritului personal, şi (2) să tolereze trândăvia şi incompetenţa, încadrarea şi promovarea unor glorioşi analfabeţi profesionali, unii doctori în pseudoştiinţă, cu mai multe cărţi scrise (de alţii, în numele lor, fie plagiate, fie cu valoarea de maculatură) decât citite, care se odihnesc înainte de a obosi şi care de câte ori gândesc îi doare capul.

Aceste serioase metehne în funcţionarea instituţiilor statului generează numeroase şi grave neajunsuri în întreaga viaţă economică şi socială, fapt pentru care opinia publică şi, în special, mass-media, trebuie să le evidenţieze tot mai mult şi cu mai multă tărie (chiar cu agresivitate) în scopul lichidării lor.

„Dacă mizeria celor săraci nu este cauzată de legile naturii,

ci de instituţiile noastre, atunci mare este păcatul nostru.”

(Charles Darwin,1839, Voyage of the Beagle, capitolul cu privire la sclavie)

Orice persoană, care este însărcinată cu aplicarea legii, ştie (sau ar trebui să ştie) că legea trebuie aplicată atât în litera, cât şi în spiritul ei.

Litera legii trebuie să asigure că, pentru situaţii identice, să se aplice aceeaşi so­luţie, adică o aplicare unitară a legii.

Prin modul în care sunt redactate (formulate în scris) prevederile legale, trebuie să se asigure o interpretare şi o aplicare unitară a acestora „în litera legii”, să se elimine cauzele care pot face ca acestea să se exprime prin noţiunile, termenii şi expresiile diferite, caz în care justiţia ar deveni un haos.

Litera (slova) omoară legea dacă este neclară, dacă este folosită incorect, con­fuz, dacă lasă loc la interpretări diferite, contradictorii.

Interpretarea şi aplicarea corectă a unui act normativ „în litera legii” presu­pune scrierea şi citirea acestuia „literă cu literă”, cuvânt cu cuvânt, pentru a-i da sensul dorit de legiuitor (sensul avut în vedere de legiuitor atunci când a conceput şi emis respectivul act normativ).

Literele sunt pietrele de temelie ale cuvintelor.

Literele, aranjate în diferite combinaţii, formează cuvintele.

Ordinea cuvintelor în propoziţie (topica) este foarte importantă.

Sunt cazuri în care ordinea cuvintelor este hotărâtoare în stabilirea sensului şi conţinutului unei propoziţii, cum tot aşa de bine sunt cazuri în care noţiunile, termenii şi expresiile folosite sunt hotărâtoare în stabilirea sensului şi conţinutului unei prevederi legale.

Uneori auzim spunându-se că „plouă afară”, deşi în mod normal nu plouă de­cât afară, situaţie în care avem de-a face cu un pleonasm.

În cazul în care se începe cu adverbul şi se zice „afară plouă”, situaţia în ex­primare se schimbă, căci nu se pune problema unde plouă, ci ce se petrece afară, fapt pentru care exprimarea nu mai este pleonastică.

Ordinea de aranjare a cuvintelor în propoziţie sau a propoziţiilor în frază (topica) este foarte importantă şi în formularea prevederilor legale.

Sunt cazuri în care noţiunile, termenii şi expresiile folosite sunt hotărâtoare în stabilirea sensului şi conţinutului unei prevederi legale.

În condiţiile în care, printr-o lege se precizează atât noţiunile, termenii şi expresiile folosite, cât şi sensul şi conţinutul acestora, orice act întocmit de organele fiscale este lovit de nulitate în justiţie în situaţiile în care acestea nu sunt folosite corect.

Edificatoare, în sensul (1) necesităţii definirii clare, prin legislaţia fiscală, a noţiunilor, termenilor şi expresiilor, cu sensul şi conţinutul folosit în aceasta, care este cel „în litera şi spiritul legii”, şi (2) a folosirii, de către contribuabili şi de către organele fiscale, a noţiunilor, termenilor şi expresiilor cu sensul şi conţinutul acestora „în litera şi spiritul legii”, sunt şi următoarele exemple.

„Învăţătura îi conferă omului demnitate.” (Denis Diderot. Cugetări filozofice)

Exemplul 1.

La un contribuabil, al cărui program de lucru era de la ora 8,00 la 16,00, s-a întocmit, de către un organ fiscal, un proces verbal de contravenţie în care, la data întocmirii, s-au scris corect ziua, luna şi anul, iar la oră s-a scris, în mod greşit, ora 1,30, în loc de 13,30, aşa cum ar fi fost corect.

Contribuabilul a formulat o plângere contravenţională împotriva procesului verbal de contravenţie,  solicitând anularea acestuia pe următoarele motive:

1. Prin alin. (4) al „Art. 103. Locul şi timpul desfăşurării inspecţiei fiscale” din Codul de procedură fiscală se prevede: […]„(4) Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al contribuabilului. Inspecţia fiscală se poate desfăşura şi în afara programului de lucru al contribuabilului, cu acordul scris al acestuia şi cu aprobarea conducătorului organului fiscal.”

2. Programul de lucru al contribuabilului a fost de la ora 8,00 la ora 16,00.

3. Organul de inspecţie fiscală nu a avut acordul scris nici al contribuabilului şi nici aprobarea conducătorului organului fiscal pentru a desfăşura controlul în afara programului de lucru al contribuabilului, respectiv la ora 1,30 (aşa cum scrie în procesul-verbal de contravenţie), adică la miezul nopţii.

Scrierea, în mod greşit, a orei 1,30, în locul celei corecte, de 13,30, a reprezentat motiv de anulare a procesului verbal de contravenţie, fiind evident că procesul verbal nu se bucura de prezumţia de veridicitate, în condiţiile în care era de netăgăduit că ora 1,30 nu era cuprinsă în programul de activitate al contribuabilului şi nici nu existaseră cele două aprobări impuse de alin. (4) al art. 103 din Codul de procedură fiscală.

Exemplul 2.

Începând cu data de 1 iulie 2010, prin art. II, alin. (4) din „Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39 din 21 aprilie 2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală”, publicată în Monitorul Oficial nr. 278 din 28 aprilie 2010, în vigoare începând cu data de 1 iulie 2010, s-a dispus: „(4) Cu excepţia cazului prevăzut la art. 124¹ din Codul de procedură fiscală, în toate actele normative în care se face trimitere/referire la noţiunea de majorări de întârziere în sensul Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, această noţiune se înlocuieşte cu noţiunile de dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere.”.

În condiţiile în care, după data de 1 iulie 2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 39/2010), un organ de control fiscal calculează „dobânzi” de întârziere dar, din obişnuinţă, în actul de control va scrie „majorări” de întârziere, un asemenea act de control este lovit de nulitate în justiţie întrucât nici pentru noţiunea de „majorări” de întârziere, şi nici pentru calculul acestora nu mai există temei legal.

După data de 1 iulie 2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 39/2010 prin care se modifică şi se  completează Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală), interpretarea şi aplicarea Codului de procedură fiscală „în litera legii” se asigură numai în condiţiile în care se foloseşte noţiunea de „dobânzi” de întârziere, dar numai pentru obligaţiile fiscale care au luat naştere după această dată (după 1 iulie 2010), şi nu cea de „majorări” de întârziere.

Plasarea greşită a unui singur cuvânt într-o propoziţie / frază poate schimba radical sensul şi conţinutul acesteia.

Exprimări neadecvate pot conduce la eforturi mari de descifrare a adevăratei inten­ţii a legiuitorului.

Într-un cuvânt, o singură literă în plus, în minus, scrisă cu diacritice sau fără diacritice poate conduce la un alt cuvânt, cu un sens şi cu un conţinut cu totul şi cu totul diferit faţă de cel iniţial, fie cu consecinţe negative imprevizibile, fie cu conotaţii pornografice (dintre care unele nu pot fi prezentate în această lucrare, chiar dacă sunt reale).

Edificatoare în acest sens sunt exemplele din anexa nr. 1.

Anexa nr. 1

În lumea fiscaliştilor practicieni (în special a organelor de control fiscal), dar şi a agenţilor economici, a rămas „de neuitat” cazul unei societăţi comerciale care avea ca obiect de activitate şi realiza „pături”.

La controlul efectuat s-au constatat unele nereguli, fapt pentru care organul de control a dispus, pe lângă alte sancţiuni, şi confiscarea a 200 de pături, dar, nefolosindu-se diacriticele, în actul de control s-a înscris „confiscarea a 200 de „paturi”.

Cazul a ajuns în justiţie şi, aşa cum era de aşteptat, câştig de cauză a avut societatea comercială respectivă care a demonstrat că: (1) în obiectul de activitate nu avea „realizarea produsului paturi”; (2) efectiv şi în mod real nu a realizat niciodată produsul „paturi”; (3) nici nu dispunea de cele necesare (precum tehnologie, utilaje, forţă de muncă, materiale etc.) pentru realizarea produsului „paturi”.