Sancţiunile neprivative de libertate

Lucrare scrisă de: Raluca-Alexandra Făşie, Universitatea Nicolae Titulescu

Abstract

În acest studiu, vom aborda problematica sancţiunilor penale neprivative, care sunt definite în cel mai simplu mod ca acele măsuri penale care nu-l lipsesc pe individ de libertatea sa şi care îi permit să se reabiliteze fără a petrece o anumită  perioadă de timp într-un penitenciar. Aceste măsuri alternative non custodiale sunt de două tipuri şi anume: cele care implică controlul inculpaţilor şi cele care nu implică un astfel de control. Vom analiza cele mai importante măsuri din fiecare categorie în detaliu, prezentând avantajele şi dezavantajele, precum şi eficacitatea acestora. În examinarea acestora, vom arăta, de asemenea, cum au fost implementate în alte ţări din Europa, ţări precum Franţa, Germania, Belgia, Austria, Suedia.

Introducere 

Studiul tratează problematica sancţiunilor penale neprivative de libertate, adică a acelor sancţiuni care nu-l  rup pe făptuitor de familie, de modul său de viaţă obişnuit şi care îi permit să se autoeduce, să-şi schimbe comportamentul antisocial şi mentalitatea care îl determină să comită infracţiuni.

Considerăm că sancţiunile penale neprivative de libertate reprezintă o parte importantă a dreptului penal român şi că ar trebui ca acestea să fie aplicate mai des de către instanţa de judecată, deoarece închisorile din România sunt supraaglomerate. Această supraaglomerare prezintă dezavantaje atât pentru deţinuţi, cât şi pentru persoanele care îi supraveghezează, înrăutăţind atmosfera din penitenciare. Un alt motiv pentru care instanţele de judecată ar trebui să acorde mai multă importanţă sancţiunilor penale neprivative de libertate priveşte problema resocializării individului, care este un proces greoi şi care nu este întotdeauna un succes.

Lucrarea va cuprinde cele mai importante sancţiuni penale neprivative de libertate care se aplică în România, precum şi altele care sunt specifice altor state europene. Vom prezenta modalitatea în care acestea se aplică, frecvenţa şi rezultatele pe care le-au dat.

Revizuirea literaturii

În elaborarea prezentului studiu, s-au folosit următoarele surse bibliografice: Gheorghe Florian – Fenomenologie penitenciară; Lupaşcu Dan – Punerea în executare a pedepselor principale; Morar Cristina –Suspendarea condiţionată a executării pedepsei – şansă sau capcană; Oancea Ion – Drept execuţional penal; Păun Costică – Criminologie.

Sancţiunile de drept penal se pot defini, în cel mai general mod, ca fiind urmările care decurg din nerespectarea unei norme juridice penale. Ele se clasifică în primul rând în: sancţiuni penale privative de libertate şi sancţiuni penale neprivative de libertate. Acestea din urmă sunt acelea care nu-l lipsesc pe individ de libertatea sa. Ele ar trebui să se aplice mai des, deoarece privarea de libertate prezintă multe dezavantaje atât pentru individ, cât şi pentru societate în ansamblul ei.

Un argument care ar trebui să încurajeze instanţele să aplice sancţiunile alternative celor privative de libertate este supraaglomerarea închisorilor. Ea este cel mai simplu înţeleasă ca un decalaj între numărul de paturi şi cel de deţinuţi.

Un alt argument în favoarea aplicării sancţiunilor neprivative de libertate este legat de resocializarea individului. Resocializarea unei persoane este un proces destul de greoi, care are nevoie de mult timp pentru a se desfăşura şi nu este întotdeauna un succes. În România, metodele prin care se resocializează un infractor nu sunt atât de eficiente ca în alte ţări şi de aceea nici rezultatele nu sunt mulţumitoare.

Această problemă prezintă importanţă şi pentru societatea internaţională. Congresele Natiunilor Unite desfăşurate succesiv reflectă preocuparea şi eforturile susţinute depuse pentru găsirea unor sancţiuni alternative pedepsei cu închisoarea (cel puţin pentru delincvenţii care nu periclitează pacea şi securitatea publică).

În acelaşi context, au fost adoptate „Regulile de la Beijing”, un ansamblu de reguli minime privitoare la administrarea justiţiei pentru minori, reguli potrivit cărora, pentru soluţionarea cauzelor cu infractori minori, trebuie să se recurgă, de regulă, la mijloace extrajudiciare, făcându-se totodată apel la serviciile comunitare, ori la alte servicii competente, în scopul evitării efectelor negative ale procedurii judiciare asupra minorilor.

În cadrul Consiliului Europei, în 1959, a fost adoptată Recomandarea nr. 195. Urmând dispoziţiile acestui document, legiuitorii din diferite state membre ale Consiliului Europei au încercat să consacre legislativ o serie de măsuri alternative pedepsei privative de libertate, măsuri de care pot beneficia, cu precădere, delincvenţii primari care au săvârşit infracţiuni de o gravitate redusă şi, în anumite cazuri, chiar şi cei cu antecedente penale. Astfel de măsuri sunt: amânarea executării pedepsei; probaţiunea; alte măsuri similare.

O serie de măsuri alternative se aplică cu succes în practica unor state: Austria (suspendarea condiţionată a executării pedepsei); Belgia (amânarea parţială a executării pedepsei; probaţiunea; liberarea condiţionată; graţierea); Franţa (amânarea parţială a executării pedepsei principale); Turcia (acest stat cunoaşte un spectru larg de măsuri alternative ce pot fi aplicate încă din faza de urmărire penală. Astfel, se poate dispune suspendarea condiţionată a urmăririi penale, amânarea sau încetarea acesteia, iar dacă se ajunge la condamnare, judecătorul poate pronunţa o hotărâre de condamnare la prestarea unei munci de utilitate publică în libertate ori arestul la domiciliu. De asemenea, judecătorul are posibilitatea să acorde circumstanţe atenuante speciale sau poate dispune suspendarea executării pedepsei).

Anglia dispune de un sistem de asistenţă socială foarte dezvoltat, fapt ce a permis crearea şi perfecţionarea serviciului de probaţiune, instituţie care, în esenţă, vizează umanizarea sistemului respectiv, oferind perspectiva resocializării delincventului. Această instituţie şi-a demonstrat eficienţa, determinând obţinerea încrederii comunităţii în avantajele şi eficacitatea măsurilor alternative la pedeapsa privativă de libertate, ceea ce a dus, pe cale de consecinţă, la dezvoltarea unui mediu social favorabil aplicării acestora.

Toate soluţiile propuse de organismele internaţionale pot fi de un real folos în procesul de reformă legislativă caracteristic fiecărei ţări, în special, României. Legislaţia penală din România consacră, la rândul său, o serie de măsuri precum: suspendarea condiţionată a executării pedepsei; suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; executarea pedepsei la locul de muncă; eliberarea condiţionată. Probaţiunea, instituţie preluată după modelul englez, se află, deocamdată, în fază incipientă.

Alternativele la sancţiunea privativă de libertate sunt de două feluri şi anume: cele  care implică supravegherea sau controlul acuzaţilor şi acelea care nu necesită o astfel de supraveghere.

Această lucrare are rolul de a încuraja aplicarea acestui tip de sancţiuni şi de a ajuta la perfecţionarea măsurilor de sancţionare neprivative de libertate deja existente şi, nu în ultimul rând, de preluare a altora care s-au dovedit eficiente.

§1. Alternativele non custodiale ce implică controlul sau supravegherea acuzaţilor

1. 1. Probaţiunea şi suspendarea executării pedepsei cu închisoarea

 În ciuda istoriei lor vechi, au fost introduse recent în unele ţări. În unele ţări, legislaţia cere Curţii să decidă ce pedeapsă cu închisoarea impune supravegherea. Este obişnuit, în unele ţări (dezvoltate ca cele Anglo-Saxone), de a menţine sau de a renunţa la pedeapsa cu închisoarea.

În alte ţări (Franţa şi Belgia, de exemplu) suspendarea pedepsei cu închisoarea este echivalentă cu munca sub probă în alte ţări. În locul impunerii pedepsei cu închisoarea, Curtea permite deţinutului să rămână în libertate, dar cere acestuia acceptarea condiţiilor de supraveghere.

Condiţiile prioritare pentru folosirea acestor sancţiuni ar fi ca faptele să nu fie atât de serioase încât să se impună pedeapsa cu închisoarea şi astfel apare ca adecvată folosirea măsurilor generale de prevenire şi supraveghere. O viitoare condiţie este aceea a alternativelor de dorit. În unele jurisdicţii, notabil în Anglia, se cere o pedeapsă de probă, iar în altele precum Suedia, nu.

Oricare ar fi cererile formale, este de nedorit atunci când deţinutul nu este pregătit sau nu este de acord.

În Germania, suspendarea este posibilă la pedeapsa cu închisoarea de până la 2 ani. Judecătorii indică Curţilor generoase interpretări ale legii, unde sunt limite largi. Aproximativ 65% dintre toate pedepsele cu închisoarea sunt suspendate condiţionat. Cam 1/3 din astfel de pedepse sunt revocate şi se impune închisoarea datorită neîn­deplinirii condiţiilor. În Elveţia, limitarea duratei suspendării de la închisoare este de 18 luni (există o propunere de creştere la 3 ani). Portugalia permite folosirea suspendării cu supraveghere de probă pentru pedepse cu închisoarea de până la 3 ani; în Polonia – 2 ani pentru fapte cu premeditare şi 3 ani pentru fapte neintenţionate.

În Suedia, ţara cu cea mai scurtă perioadă de închisoare, aceasta poate fi impusă dacă sunt motive speciale, iar pedeapsa minimă pentru o faptă este de 1 an de închisoare sau mai mult. În contrast cu aceste exemple, Malta permite folosirea probei în locul închisorii, chiar dacă pedeapsa cere închisoare pentru mai mult de 10 ani. Cu toate acestea, nu sunt specificate fapte cum ar fi: posesia sau folosirea explozivului, fapte împotriva securităţii sociale şi împotriva legilor. Legislaţia actuală din Norvegia, revizuită în 1981, nu specifică nici o restricţie în efectuarea pedepsei condiţionate cu închisoarea.

Alte condiţii se referă la antecedentele penale. Aici există considerabile variaţii ale prevederilor. Majoritatea prevederilor nu permit impunerea suspendării pedepsei, sau pedepse condiţionate, dacă acuzatul cu 3-5 ani înainte a mai comis o infracţiune soldată cu închisoarea (de obicei mai mult de 3 luni). Dar unele ţări, cum ar fi Anglia, Ţara Galilor, Suedia nu se impun limitări ale acestor alternative. În locul acestora, există ”actuala faptă” şi circumstanţele actualei fapte a acuzatului, care sunt factorii importanţi luaţi în calcul când se pronunţă sentinţa.

Perioada de supraveghere şi control, de asemenea, este foarte diversă. Unde supra­vegherea şi controlul este impus la locul de muncă, în cazul unei sancţiuni suspendate cu închisoarea, perioada de supraveghere poate fi stabilită în funcţie de durata pe care trebuia să o petreacă în închisoare. Cea mai lungă perioadă raportată în răspunsurile la chestionar a fost de 5 ani, însă perioade de 2-3 ani sunt cele mai frecvente. Sunt argumente în favoarea scurtării perioadelor de supraveghere şi într-o singură ţară, aceste argumente au fost decisive.

Astfel, în Suedia, perioada de supraveghere în condiţii normale a fost redusă în 1983 la 1 an, cu posibilităţi de extindere la 2 ani, sau în mod excepţional la 3 ani, în circumstanţe speciale. Motivul pentru folosirea perioadelor scurte are legătură cu eficienţa folosirii re­sur­selor. Cercetările au arătat că, unde au loc încălcări de la reguli, în general acestea au loc relativ la puţin timp după ce sancţiunea a fost trecută. Probabilitatea de încălcare este foarte mult redusă dacă acuzatul nu a recidi­vat în primul an după pedeapsă. De aici rezultă necesitatea supravegherii intense în primul an.

În cele mai multe ţări, acuzatul cere să cunoască condiţiile de bază. El se aşteaptă la contactul cu o oficialitate de probă care îI va ţine la curent cu schimbările de adresă, oferă informaţii esenţiale despre stilul de viaţă când este necesar. Cu toate acestea, este obişnuită impunerea şi a altor condiţii, de exemplu, de locuinţă, în ceea ce priveşte munca, educaţia sau tratamente. Plata pagubelor este o altă condiţie foarte larg folosită. În unele ţări folosirea serviciului comunitar este o probă normală.

Când un acuzat încalcă condiţiile impuse, se caută alte soluţii de sancţiune. De obicei, Curtea sau serviciul de supraveghere este informat şi se trece la acţiune. Nerespectarea lor în unele ţări poate să conducă la revocarea suspendării şi efectul este privarea de libertate. În alte ţări, se obişnuieşte să se dea avertismente, obligaţii, directive şi instruc­ţii speciale sau o prelungire a perioadei de probă, suspendarea pedepsei condiţionate.

1.2. Munca în folosul comunităţii

Într-un număr mare de ţări vestice, serviciul comunitar a devenit o alternativă independentă, care a fost frecvent descrisă şi dezbătută. Iniţial, a fost introdus în Anglia şi Ţara Galilor în 1975 şi în Scoţia în 1978. De atunci, un număr de state au introdus în legislaţia lor (Germania, Franţa, Irlanda de Nord, Portugalia) aceste prevederi sau le-au experimentat pentru a le introduce ( de exemplu, Danemarca, Norvegia, Finlanda).

După cum este bine ştiut, esenţa acestora decurge din faptul că acuzatul este supus la o pedeapsă de a executa un număr exact de ore – de obicei între 40 şi 240 ore – muncă neplătită pentru binele comunităţii. În majoritatea ţărilor, munca în folosul comunităţii tinde să fie un substituient pentru închisoare la mai mult de 6 luni.

Perioada pentru munca în folosul comunităţii variază. În Anglia şi Ţara Galilor, de exem­plu, perioada este de 12 luni, în Franţa de 18 luni. În unele ţări, munca în folosul comunităţii este o sancţiune independentă principală. În altele, este impusă munca fizică în locul unei pedepse suspendate sau condiţionate. Serviciul comunitar german prevede că termenul stabilit pentru închisoare ar trebui impus şi ar trebui atribuit serviciului comunitar. Scopul provizoratului este de a fi folosit ca o alternativă a închisorii şi nu a alternativelor neprivative. Munca în folosul comunităţii este organizat în mod obişnuit de serviciul naţional de probă.

Munca, ca sancţiune, are mai multe denumiri în diverse ţări, numindu-se câteodată muncă de corecţie fără închisoare sau muncă educativă. În Germania, munca poate fi impusă ca obligaţie numită ”condamnare la probă”. Sunt diferenţe judiciare în modul în care munca este impusă în diverse ţări din estul Europei, dar practic este similar.

Munca colectivă poate fi – de obicei – activă chiar dacă duce la un proces penal. Poate oferi Curţii informaţii despre caracterul şi obiceiurile acuzatului şi se cere acordul de acceptare a responsabilităţilor pentru supraveghere şi control.

O serioasă abatere de la disciplina în muncă poate duce la impunerea închi­sorii pentru minimum 3 luni. Sancţiunea de 2 zile muncă de reformare este echivalentă cu 1 zi închisoare. Oricare ar fi diferenţele judiciare, este clar că, practic vorbind, ele­men­tele esenţiale sunt similare în diverse ţări estice. Dacă se impune munca, aceasta trebuie făcută la locul stabilit. Orice abatere de la disciplina la locul muncii poate duce la privarea de libertate. Statul reţine o parte din câştigurile acuzatului. Alegerea de către Curte a sancţiunii poate fi influenţată de munca colectivă, iar aceasta este informa­tă de caracterul şi comportamentul acestora, ca o garanţie aparţinând lor.

Atât serviciul comunitar, cât şi munca ca sancţiune construieşte ideea că mun­ca poate fi folosită ca o sancţiune. Nedorită închisoarea, care de obicei implică o serioasă izolare de societa­te, serviciul comunitar şi munca tind să ţină acuzatul în contact cu societatea. Spre bi­ne­le acestora, astfel de contacte sunt intensive, optime pentru beneficiul acuzaţilor.

Cu toate acestea, sunt diferenţe între cele două forme de sancţiuni. Munca integrează deţinuţii într-un grup normal, dar e dificil de folosit în unele ţări cu un grad crescut de şomaj. Aceasta duce la restricţii în folosirea metodei în unele ţări vestice în prezent.

1. 3. Măsuri speciale

Într-un număr de jurisdicţii europene, atât estice, cât şi vestice, prevederile se referă la tratamentele mentale şi de comportament văzute sub lumina alternativelor neprivative. Tratamentul poate fi ambulant şi este prevăzut în condiţii libere, prevede cazarea în spitale psihiatrice, instituţii speciale. În Elveţia, Curtea se poate abţine de la pronunţarea sancţiunilor, proporţional cu gravitatea faptei comise şi desemnează aplicarea unor măsuri pe perioade nedeterminate. Măsurile în cauză includ tratamente pentru comportamente mentale anormale şi în materie de alcool şi droguri. Este fundamentală recomandarea acestor tratamente necesare deţinuţilor. Tratamentul încetează atunci când nu mai este necesar.

Posibilităţi similare sunt prevăzute în noua legislaţie a Suediei. Noile prevederi se referă la faptul că, Curtea poate recomanda tratamente speciale pentru narcomani şi alcoolici, ca şi în Elveţia, unde există o clară legătură între deţinut şi fapta comisă de acesta. Aceste noi reglementări au fost precedate de experimente oarecare asupra narcomanilor.

Sub reglementările speciale ale Codului de Procedură Judiciară, este posibilă amânarea pronunţării sentinţei de la 1 an – 2 ani în condiţii speciale. Curţile de la Uppsala şi Stockholm au amânat pronunţarea sentinţelor unor narcomani care ar fi putut fi trimişi la închisoare. Aceştia au fost trimişi în Spitalul Psihiatric Uppsala (cu o vastă experienţă în domeniu) pentru o scurtă perioadă – de peste 2 luni – apoi eliberaţi. După eliberare, sprijinul şi supravegherea sunt indicate de serviciul de probă. Condiţiile de supraveghere includ testul regulat al urinii, efectuat la spital pentru folosirea neautorizată a drogurilor.

Perioada tratamentului în Anglia şi Ţara Galilor, Scoţia, poate fi limitată la 2 ani. Orice abatere serioasă de la reguli poate duce la detenţie. Abateri minore – care sunt de aşteptat se referă la tipul deţinutului – şi este în legătură cu tratamentele fizice, decise în colaborare cu autorităţile. În legătură cu această formă de tratament indicată de Curte, 3 condiţii trebuie să fie satisfăcute în practică.

În primul rând, Curtea trebuie convinsă că fapta comisă nu este de o gravitate majoră, astfel încât să determine sancţiuni privative de libertate. În al doilea rând, deţinutul trebuie motivat în legătură cu tratamentul propus. În al treilea rând, tratamentul fizic trebuie să fie cerut – şi existenţa unui loc disponibil. Este de dorit, în interesul eficienţei tratamentului, ca timpul să nu fie pierdut sau lungit inutil, ceea ce  va întârzia efectuarea pedepsei. Acest tratament – dacă este bun – aduce un aport considerabil serviciului de probă care este o legătură esenţială între Curte şi tratamentul de instanţă.

După cum se poate vedea, câteva feluri de prevederi sunt făcute pentru tratamente speciale pentru îmbunătăţirea comportamentului. Câteva dintre acestea se referă la comportamentul mental. O răspândire a problemelor în ceea ce priveşte dependenţa de alcool, droguri au condus la experimentarea diverselor forme de sancţiuni neprivative de libertate.

1.4. Interdicţia de a se afla într-o anumită localitate

Statele din estul Europei prevăd o sancţiune care nu-şi găseşte traducerea cea mai fericită, cunoscută ca ”expulzarea locală”. Codul Penal al Ungariei o defineşte ca o pedeapsă ”de-a locui într-o localitate sigură, în câteva localităţi sau într-o parte a ţării”, unde convieţuirea nu periclitează interesul public. Termenul pentru aceasta interdicţie nu poate fi mai mic de 1 an şi nici mai mare de 5 ani.

Se va vedea din această descriere a interdicţiei, că există câteva restricţii în ceea ce priveşte schimbarea domiciliului care, în multe ţări vestice se impun condiţii de supraveghere.

Sub condiţii sigure-fapte nu prea grave, persoane minore- aceasta poate fi folosită ca o sancţiune independentă.

1.5. Privarea de libertate şi interdicţiile privind drepturile, licenţele, statutul profesional etc.

Privarea de drepturi, schimbarea statutului social şi o varietate de interdicţii sunt divers prezentate în legislaţia statelor europene. Într-un număr mare de ţări, acestea sunt suplimentare pedepselor principale. Decizia de privare nu este, cu toate acestea, luată întotdeauna de Curte. O autoritate administrativă sau o asociaţie profesională poate lua decizia după sentinţa dată de Curte.

 În unele ţări, se foloseşte un grup de sancţiuni, ca alternative neprivative sau în combinaţie cu sancţiuni neprivative de libertate. Astfel, în Bulgaria, suspendarea permisului de conducere şi alte privări pot fi combinate cu munca, amenzi şi avertismente publice.

Schimbarea statutului profesional în România este o măsură de securitate care poate fi folosită ca o pedeapsă independentă formală.

§2. Alternative neprivative ce nu implică supravegherea şi controlul acuzaţilor.

2.1. Avertismentul penal

Unde fapta nu este gravă şi în special unde acuzatul dă dovadă de un caracter bun, este folosit avertismentul penal în toate ţările. Acestea se pot prezenta sub o mare varietate de forme judiciare în diverse legislaţii naţionale, dar conţinutul esenţial este identic.

În unele jurisdicţii este numit simplu ”a atrage atenţia”care indică esenţialul. Alţi termeni folosesc “sugerarea”, poate mai puţin relevator. Avertismentul poate fi impus necondiţionat şi este numit “eliberare absolută de acuzaţii”sau impus condiţionat numit ”eliberare condiţionată”.

O condiţie obişnuită, simplă pentru acuzaţi, este avertismentul de a nu comite sau de a nu repeta o infracţiune pe o perioadă stabilită, de exemplu de 2 ani. Dacă persoana nu respectă aceste condiţii, atunci fapta iniţială va fi luată în considerare când se va decide pedeapsa pentru noua infracţiune.

O altă formă de avertisment penal este atunci când o pedeapsă cu închisoarea este luată în considerare, dar aplicarea este suspendată prevăzând că acuzatul are o bună comportare pentru perioada stabilită.

În unele jurisdicţii, acuzatului i se cere o garanţie sau obligaţie pe care acesta va trebui să o respecte, ceea ce va duce la abţinerea Curţii de a impune pedepse necondiţionate cu închisoarea. Orice sumă de bani cerută este de obicei menţionată pe înţelesul acuzatului şi care este mai mult sau mai puţin simbolică pentru cei în circumstanţe minime.

2. 2. Amânarea pronunţării sentinţei

Cel mai întalnit motiv pentru existenţa acestor prevederi în legislaţii este acela de a permite Curţii să ia în considerare îmbunătăţirea conduitei acuzatului sau alte schimbări înainte de a se pronunţa. Pronunţarea sentinţei poate fi amânată pentru diferite perioade în jurisdicţiile europene care permit această formă de sancţiune.

În Anglia şi Ţara Galilor, Irlanda de Nord, amânarea este permisă numai până la 6 luni. Pronunţarea sentinţei este de obicei amânată atunci când Curtea consideră că această măsură este oportună. O îmbună­tăţire a conduitei acuzatului sau anumite circumstanţe pot determina Curtea să dea o amânare. Aceasta cere o înţelegere tacită între Curte şi acuzat, ce se referă la schim­ba­rea comportamentului, angajamentul de a nu mai comite o nouă infracţiune şi nicio sancţiune privativă nu va fi impusă la sfârşitul perioadei de amânare. În Franţa, sunt prevederi similare, cu toate acestea, perioada de amânare poa­te fi de până la 1 an. Condiţiile principale sunt îmbunătăţirea conduitei şi încetarea comiterii diverselor infracţiuni. Mai mult de 8. 000 de cazuri de amânare au fost înregistrate în anul l985.

2.3.  Amenda

Obligaţiile sunt unele din cele mai vechi şi cele mai folosite alter­na­­tive neprivative de libertate. Ele sunt prevăzute în toate ţările europene. Constituie sancţiuni independente neprivative, dar nu exclud folosirea lor ca sancţiuni suplimentare la alte alternative.

În Austria, perioada este de până la 6 luni. În mod asemănător, în Germania, legiuitorul a avut în vedere că privarea de libertate a celor condamnaţi de la o lună la 6 luni să fie înlocuită în general cu o amendă, prevăzându-se în legislaţie norme care să conducă la acest efect. Aceasta a fost însă numai în parte îndeplinită de către instanţe. În realitate, respectiva susbstituire s-a realizat mai mult în cazul pedepselor de cel mult 3 luni. În orice caz, 81% din totalul sancţiunilor penale impuse în ultimul timp îl reprezintă amenzile. În Portugalia, amenda a fost mult timp una din tradiţionalele sancţiuni nepriva­tive.

Totuşi, în noul Cod Penal, se prevede că : ”ca o extensie a prevederilor anterioare că pedeapsa cu închisoarea de până la 6 luni trebuie substituită cu o amendă, excepţie făcând cazurile în care privarea de libertate este singura metodă de apărare socială”. Legislaţia franceză, datând din l983, face posibil ca o instanţă să impună până la 360 amenzi pe zi, pentru acele delicte susceptibile de a fi pedepsite cu închisoarea. Totuşi, până acum, sancţiunea nu pare să aibă o mare importanţă ca o alternativă neprivativă de libertate.

Dat fiind importanţa amenzii ca o alternativă majoră a pedepsei cu închisoarea, este bine de ştiut dacă neplătirea ei conduce la închisoare şi ce paşi trebuie urmaţi pentru a fi siguri că, în realitate, amenzile se plătesc fără a se recurge la închisoare. Dacă se dovedeşte că neplătirea amenzii nu se datorează refuzului intenţionat ori din culpă, instanţa poate reduce şi chiar anula cuantumul amenzii, extinde timpul de plată sau aranja plătirea ei în rate sau reţinerea din salariu.

Confiscarea de bunuri neesenţiale este o altă modalitate prin care statul poate asigura plătirea amenzii. În unele ţări însă confruntarea cu şomajul şi alte probleme economice stringente duce la creşterea riscului de neplătire a amenzii. Un prim pas important pentru asigurarea evitării închisorii urmare a neplătirii amenzii este de a lega cuantumul amenzii de posibilităţile de plată ale amendatului.

Pentru fiecare zi se plăteşte o sumă fixă. Aceasta se calculează ţinându-se cont de venitul inculpatului, cheltuielile necesare, dependinţe, avere etc. Din numărul de zile impuse înmulţit cu suma fixă pe zi rezultă amenda totală impusă.

În ţările care nu folosesc sistemul zile-amendă, este totuşi necesar a se încerca asigurarea că inculpatul să aibă posibilitatea să plătească şi deci cuantumul amenzii să fie corelat ca atare. Este îndoielnic faptul că această metodă dă rezultate la fel de bune ca şi evoluatul sistem zi-amendă.

În Suedia, sistemul zi-amendă este considerat a fi foarte bun. Peste 90% din amendaţi plătesc amenzile fie voluntar, fie ca rezultat al presiunilor administrative. Din ceilalţi 10%, aproape toţi au motive întemeiate să nu o facă. Închisoarea este rezerva­tă celor care în mod intenţionat refuză să plătească.

În anumite ţări, este imposibilă pedeapsa cu închisoarea pentru neplata amen­zii. Este cazul Bulgariei, Italiei şi ex – U. R. S. S. În acesta din urmă, însă, refuzul intenţi­o­nat al plăţii amenzii este pedepsit cu un anumit număr de zile de muncă. La fiecare 20 ruble neplătite, se mai adaugă o lună de muncă; această conversie se aplică pe o perioadă nu mai mare de 2 ani.

Într-un număr mare de ţări, instanţa declară atunci când impune amenda şi care este cuantumul pedepsei cu închisoarea dacă aceasta nu este plătită. Acest cuantum este stabilit, de obicei, în funcţie de un criteriu general care este revăzut periodic. În ţările în care este valabil sistemul zi-amendă, se obişnuieşte ca numărul de zile de închisoare să fie egal cu jumătate din numărul de zile-amendă impuse.

Perioada maximă de închisoare în acest caz variază foarte mult. În unele ţări, o amendă poate fi convertită în până la 2 ani închisoare. Este cazul, de exemplu, al Scoţiei. În Belgia cuantumul maxim este stabilit pe baza gravităţii faptei ilicite: 2 luni pentru gravitate mică, adică aceea care poate fi pedepsită cu 1-7 zile închisoare, 3 luni pentru fapte ilicite pedepsite cu 8 zile – 5 ani.

2.4. Compensarea victimei pentru prejudiciul suferit

Preocuparea intensă pentru interesul victimei şi dorinţa de resocializare au condus la un interes major pentru a determina infractorul să plătească. Folosirea acestui sis­te­m de compensare ca o alternativă independentă neprivativă de libertate este, oricum, extrem de rară în Europa.

Pretenţia compensaţiei o poate avea întotdeauna, desigur, victima, şi de obicei aceasta (pretenţia) este expusă în timpul procesului.

Fac excepţie de la regulă în special ţările socialiste, Finlanda şi Suedia, victima are doar “dreptul teoretic să expună pretenţii civile în procese penale”. Acest drept nu există în ţările în care se aplică dreptul comun şi el nu este folosit pe scară largă nici în Austria, Germania sau Olanda. Consimţământul inculpatului de a despăgubi sau de a plăti o compensaţie poate fi foarte bine luat în considerare când se decide sancţiunea. Plata compensaţiei este de obicei impusă în corelaţie cu impunerea sancţiunii.

În Franţa, perioada maximă este de 4 luni. În general, închisoarea pentru neplata compensaţiei se anulează (încetează) imdeiat ce suma respectivă este plătită.

Colectarea acestor sume de bani revine mai multor instituţii. În unele ţări, instanţa este cea responsabilă în acest sens. În alte ţări, responsabilitatea revine Agenţiei de Urmărire Penală, cu toate că aceasta îşi delegă această responsabilitate altor agenţii ori unităţi administrative. În alte ţări, colectarea amenzilor se face fie de către autorităţile fiscale, fie de o unitate administrativă specializată pe colectarea sumelor datorate statului.

O comisie norvegiană organizată recent în domeniul sistemului sancţiunilor a recomandat ca per­ce­perea amenzilor să se facă de către autorităţile fiscale. Aceasta se bazează pe faptul că aceste autorităţi au experienţă şi modalităţi speciale pentru colectarea bani­lor datoraţi statului. Această procedură este considerată mult mai economă şi eficace.

Răspunsurile la chestionar demonstrează că aceasta este una din importante­le alternative neprivative de libertate, poate chiar cea mai importantă. Ea are mai multe avantaje faţă de celelalte: poate fi repede administrată şi aduce venituri statului.

Legislaţia Angliei, Ţării Galilor şi Scoţiei este unică în Europa în ceea ce pri­veş­te stabilirea ordinelor de compensaţie ca sancţiuni neprivative de libertate inde­pen­dente. Aceste prevederi sunt în mare aceleaşi ca şi în celelalte ţări menţionate mai sus.

Această compensare acoperă orice pierdere sau prejudiciu suferit de victimă ca rezultat al faptei ilicite, incluzând pierderea slujbei din motive de boală cauzată de aceasta, ca de exemplu, o tâlhărie. Chiar şi diferitele feluri de insulte, care nu pot fi uşor calificate, sunt incluse în prevederi, ca, de exemplu, durere, suferinţă, şoc şi inca­pacitate de muncă. Suma maximă care poate fi ordonată de instanţele magistra­turii (adică în primă instanţă) este de 2000 de dolari.

Deci, în 1985, compensarea victimei pentru prejudiciul suferit a fost hotărâtă în 121.000. de cazuri. În 3.400 cazuri, aceasta a fost singura sancţiune impusă, adică în aproape 3% din cazuri.

Cercetările indică faptul că această compensare a victimei pentru prejudiciul suferit este bine primită de public şi există un mare sprijin din partea acestuia în acest sens.

După cum am mai menţionat, cercetările din Anglia şi Ţara Galilor au arătat că plăţile monetare duc la scăderea nivelului de recidivism.

Rămâne de văzut, pe viitor, dacă compensarea victimei pentru prejudiciul suferit îşi va spori importanţa ca alternativă a privării de libertate atât în ţările care deja folosesc acest sistem, cât şi în celelalte.

Concluzii

Aceste sancţiuni penale neprivative de libertate reprezintă o alternativă preferabilă pedepsei cu închisoarea în cazul unor infracţiuni mai puţin grave şi a unor infractori care prezintă un pericol social redus datorită numeroaselor avantaje pe care le prezintă.

România ar trebui să preia astfel de sancţiuni şi să le adapteze la specificul ţării noastre. Din nefericire, sancţiunile penale neprivative de libertate nu sunt atât de des aplicate în ţara noastră pe cât ar trebui, deoarece nu există siguranţa unei reabilitări complete şi definitive.

[1] Acest studiu a fost coordonat de Prof. univ. dr. Traian Dima şi Conf. univ. dr. Costică Păun

BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Florian, Fenomenologie penitenciară (Bucureşti: Oscar Print, 2003).

2. Lupaşcu Dan, Punerea în executare a pedepselor principale (Bucureşti: Rosetti, 2003).

3. Morar Cristina, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei – şansă sau capcană (Bucureşti: Lumina Lex, 2002).

4. Oancea Ion, Drept execuţional penal (Bucureşti: ALL Educaţional, 1998).

5. Păun Costică, Criminologie (Bucureşti: Europa Nova, 2000).