20 Iunie, 2019

Sancţionarea faptelor de corupţie

Decizia nr. 584/2018 a CCR referitoare la admiterea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea și completarea art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și a legii în ansamblul său 

Obiecția de neconstituționalitate a fost formulată de Președintele României.

În motivarea obiecției de neconstituționalitate sunt formulate critici de neconstituționalitate extrinsecă și intrinsecă.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinsecă, se arată că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 66 alin. (2) și (3) din Constituție. În acest sens, se susține că legea a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaților neconstituțional întrunite.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă, se susține că modificarea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în sensul precizării scopului obținerii folosului “doar pentru sine”, încalcă art. 18 lit. b) din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004. Prin aceasta, se apreciază că sunt încălcate prevederile art. 11 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

În continuare, se arată că, prin modificările realizate de legea supusă controlului de constituționalitate, este consacrată posibilitatea de a se obține foloase nemateriale, care pot îmbrăca diverse forme, și prin aceasta, ca urmare a noii reglementări, sunt scoase din sfera ilicitului penal, în mod nejustificat, multiple activități (cu titlu de exemplu, se menționează oferirea unui titlu sau a unei distincții, avansarea în carieră, oferirea unui loc eligibil pe liste de candidaturi ale unui partid în cazul unor alegeri locale sau parlamentare etc.). Se indică faptul că nici Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției și nici art. 291 din Codul penal, cu referire la infracțiunea de trafic de influență, nu fac nicio distincție între tipurile de foloase, materiale sau nemateriale, condiția fiind ca acesta să fie un “folos necuvenit”. Astfel, se apreciază că, limitându-se “foloasele necuvenite” doar la categoria “foloaselor materiale”, este încălcat art. 11 alin. (1) din Constituție. Cu privire la obligația statului de a combate fenomenul corupției, se invocă Deciziile Curții Constituționale nr. 2/2014 și nr. 536/2016.

Textul legal criticat în mod punctual – astfel cum a fost reținut de Curtea Constituționala – are următorul conținut normativ:

- Articol unic pct. 1: “(1) Sunt pedepsite cu închisoarea de la unu la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine de bani, bunuri ori alte foloase materiale necuvenite:”.

Textul legal criticat reprezintă fraza introductivă a actualului art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, text care cuprinde ipotezele normative menționate la lit. a) și b), nemodificate prin prezenta lege, și care prevăd următoarele:

“a) efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale;

b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații”.

Fără a mai prelua din argumentele criticii de neconstituționalitate, şi nici considerentele Curţii, reținem că, cu unanimitate de voturi, a fost admisă obiecția de neconstituționalitate formulată și completul CCR constată că dispozițiile articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea și completarea art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt neconstituționale.

Ai nevoie de Decizia nr. 584/2018? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
comentarii

Rezumat:

Principalele modificări aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 sunt, în principal, rezultatul nevoii de punere în acord a prevederilor sale cu deciziile de neconstituționalitate care au vizat normele procedural civile. Astfel, a fost eliminată obligativitatea redactării cererii și motivelor de recurs, a reprezentării și asistării părților în recurs de către avocați, atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice; a fost extinsă sfera instanțelor care ar putea fi implicate în soluționarea cauzei în care judecătorul are calitatea de reclamant cu privire la care legiuitorul a stabilit că nu vor putea fi sesizate de către judecătorul reclamant; a fost înlăturat criteriul valoric în determinarea incidenței căii de atac a recursului, etc.

O serie de alte modificări au fost impuse de practica judiciară, care a relevat fie necesitatea clarificării unor norme, fie oportunitatea adaptării anumitor dispoziții în scopul unui răspuns mai aplicat al Codului la cerințele societății și pentru asigurarea unor garanții suplimentare pentru un proces echitabil. Spre exemplu, au fost clarificate/modificate normele în materia incompatibilității judecătorului, în materia regimului juridic al încheierii de soluționare a cererii de intervenție, în zona competenței și a incidentelor referitoare la aceasta, în materia citării și comunicării actelor de procedură, a termenelor procedurale, în materia verificării cererii de chemare în judecată și regularizării acesteia, a fost eliminată modalitatea de desfășurare a etapei de cercetare a procesului în camera de consiliu, s-au adus completări în materie de probă testimonială, în materia deliberării și pronunțării hotărârii, în privința incidentului procedural al suspendării procesului, al dispozițiilor generale privind căile de atac, a fost eliminată etapa de pregătire a dosarului, ce trebuie înaintat instanței de apel, de către instanța a cărei hotărâre se atacă, au intervenit schimbări în procedura recursului, fiind suprimată procedura filtrului, în materia contestației în anulare, revizuirii, în privința mecanismelor de unificare a practicii judiciare, dar și în faza de executare silită.

 

Cuvinte cheie: Curtea Constituțională, recurs, incompatibilitate, competență, camera de consiliu, executare silită

           

 

La o privire de ansamblu asupra noului act normativ, se constată, așa cum rezultă din chiar Expunerea sa de motive, că această intervenție legislativă a fost determinată, în principal, de necesitatea punerii în acord a prevederilor Codului de procedură civilă cu deciziile de neconstituționalitate care au vizat anumite texte ale acestuia, precum și de oportunitatea armonizării unor prevederi ale Codului cu practica izvorâtă din deciziile Curții Constituționale și ale instanțelor judecătorești.

Cu toate acestea, față de noul conținut normativ al unor texte, observăm în plus că unele dintre modificări au fost impuse fie de nevoia resimțită de practica judiciară de clarificare a unor norme, fie de imperativul ajustării altor prevederi pornind de la evoluțiile jurisprudențiale dezvoltate în ultimii ani în scopul oferirii unui Cod care să fie util practicii judiciare, dar și adaptat cerințelor sociale[1].

 

1. O modificare de anvergură care poartă asupra mai multor texte ale Codului și care presupune punerea acestora în concordanță cu dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 462/2014[2] și nr. 485/2015[3] privește eliminarea obligativității redactării cererii și motivelor de recurs, a reprezentării și asistării părților în recurs de către avocați, atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice[4].

În esență, prin cele două decizii, Curtea Constituțională a reținut că, măsura instituirii obligativității reprezentării și asistării părților prin avocat – ca o condiție de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului – reprezintă o limitare a accesului liber la justiție, care nu este proporțională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor și libertăților fundamentale ale individului. Curtea a mai reținut că exigențele constituționale care se constituie în garanții pentru un proces echitabil se aplică și în privința persoanelor juridice.

Deși cele două decizii pronunțate de Curtea Constituțională vizează în mod expres doar patru texte afectate de vicii de neconstituționalitate, în fapt legiuitorul a fost nevoit să opereze modificări în privința mai multor norme din Codul de procedură civilă aflate în conexiune cu cele direct viciate și anume:

- art. 13 alin. (2), fiind eliminată teza a II-a a acestui alineat, dispoziția rămânând la nivel de principiu al dreptului la apărare să reglementeze dreptul părților de a fi reprezentate sau, după caz, asistate, în condițiile legii, în tot cursul procesului, fără instituirea vreunei excepții în funcție de etapa procesuală în care se află. Acest text este unul dintre cele vizate în mod expres de deciziile CCR;

- art. 80 alin. (5), fiind eliminată teza a II-a a acestui alineat, astfel încât, în ipoteza în care dreptul de reprezentare izvorăște din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie, cu îndepărtarea normei de trimitere la prevederile art. 83 alin. (3) și art. 84 alin. (2), rămasă fără obiect ca efect al deciziilor CCR;

- art. 83 

În primul rând, se observă că, urmare deciziei CCR nr. 462/2014, alin. (3) se impunea a fi abrogat, astfel încât legiuitorul a reglementat în cuprinsul actualului alin. (3) conținutul fostului alin. (4), ceea ce face ca, în prezent, art. 83 să aibă numai trei alineate.

În al doilea rând, modificarea alin. (1) constă în reglementarea posibilității persoanelor fizice de a fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar nu numai în fața primei instanțe și în apel, dar și în recurs, spre deosebire de reglementarea anterioară când la redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și în exercitarea și susținerea recursului, persoanele fizice erau asistate și, după caz, reprezentate numai de către avocat.

În al treilea rând, este de precizat că, deși legiuitorul a ales să reia în legea de modificare și alin. (2) al art. 83, în fapt acest alineat nu a suferit niciun fel de intervenție, astfel încât, din punct de vedere al tehnicii legislative, nu se impunea și inserarea alin. (2) al art. 83 în rândul textelor modificate;

- art. 84 alin. (2) a fost abrogat, fiind unul dintre textele vizate expres de decizia CCR nr. 485/2015;

- art. 84 alin. (3) a fost modificat pentru a fi pus în corelație cu abrogarea alin. (2) al aceluiași articol, în sensul că trimiterea pe care o conține urmează a fi făcută numai la alin. (1);

- art. 484 alin. (6) a fost abrogat pentru a fi pus în acord cu soluția CCR;

- art. 484 alin. (7) a fost modificat, în sensul eliminării trimiterii la alin. (6) pe care norma o conținea, dată fiind abrogarea alin. (6);

- art. 486 alin. (1) lit. a) și e) au fost modificate în sensul înlăturării trimiterilor la obligativitatea indicării în cuprinsul cererii de recurs a datelor de identificare ori a semnăturii avocatului care o formulează, cele dintâi urmând, însă, și pe viitor a fi menționate în ipoteza în care partea înțelege totuși să fie reprezentată/asistată de către avocat în etapa recursului.

În legătură cu această modificare, este de observat că, dacă în ipoteza de la lit. a), față de deciziile CCR, se justifică completarea textului cu introducerea elementelor de identificare și ale reprezentantului convențional al recurentului pe lângă cele ale potențialului avocat al recurentului, în ipoteza de la lit. e) apreciem că nu se impunea eliminarea cerinței ”semnăturii avocatului” de pe cererea de recurs în condițiile în care deciziile CCR nu înlătură complet posibilitatea recurentului de a fi totuși reprezentat de un avocat în exercițiul dreptului de a uza de calea de atac a recursului. Cu toate acestea, având în vedere că, prin deciziile CCR, s-a eliminat numai caracterul obligatoriu al reprezentării și asistării părților prin avocat în recurs și întrucât și avocatul are calitatea de mandatar, apreciem că, și de lege lata, semnătura avocatului recurentului trebuie să fie aplicată pe cererea de recurs, în ipoteza mandatării acestuia de către recurent.

În plus, se observă o necorelare legislativă între lit. a) și lit. e) ale art. 486, în sensul că la lit. e) se folosește termenul ”mandatar” fără ca acesta să fie corelat cu cel de la lit. a), respectiv ”reprezentantul convențional”.

Referitor la lit. a) apreciem că ar fi fost necesară înlocuirea sintagmei ”sau, după caz” cu sintagma ”și, după caz”, având în vedere că, în contextul noii viziuni a legiuitorului asupra reprezentării/asistării părților în etapa recursului, chiar dacă partea în favoarea căreia este formulat recursul nu își exercită drepturile procedurale personal, ci prin reprezentant, pentru identificarea corectă a părții recurente, se impune menționarea în cerere și a datelor sale de identificare. În condițiile în care în reglementarea anterioară, în care reprezentarea/asistarea prin avocat în etapa recursului era obligatorie, legiuitorul a prevăzut ca cererea de recurs să cuprindă atât datele de identificare ale recurentului, cât și ale avocatului, respectiv consilierului juridic, apreciem că, de lege lata, cu atât mai mult se impune interpretarea pe care o oferim;

- art. 486 alin. (2) a fost completat prin adăugarea ”procurii speciale” în categoria înscrisurilor ce urmează a fi atașate cererii de recurs, alături de împuternicirea avocațială și de delegația consilierului juridic, pentru a da eficiență deciziei CCR care a înlăturat obligativitatea reprezentării recurentului numai prin avocat. Tot astfel, legiuitorul a adăugat sintagma ”dacă este cazul”, ceea ce semnifică faptul că dovezile de reprezentare trebuie anexate cererii de recurs numai în ipoteza în care recurentul alege calea reprezentării în fața instanței de recurs printr-una din formele de reprezentare convențională prevăzute de lege.

Mai trebuie precizat că soluția de includere a procurii speciale printre înscrisurile ce trebuie anexate cererii de recurs este de natură să ridice problema raportului dintre norma cuprinsă în alin. (2) al art. 486 C. pr. civ. și norma generală din art. 86 C. pr. civ. în ceea ce privește obiectul împuternicirii. Astfel, din interpretarea prevederilor art. 86 C. pr. civ., reținem că regula o constituie reprezentarea cu procură specială, adică mandatul să fie dat pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată și pentru reprezentare în judecată, mandatarul general având dreptul de a-l reprezenta în judecată pe mandant numai dacă a fost împuternicit anume, cu excepția mandantului care nu are domiciliu și nici reședință în țară sau dacă procura este dată unui prepus, cazuri în care dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat. Rezultă că mandatarul cu procură generală este împuternicit, în mod obișnuit, pentru reprezentarea în exercițiul dreptului de chemare în judecată.

Întrucât art. 486 alin. (1) lit. a) C. pr. civ. se referă la reprezentantul convențional care formulează cererea de recurs, înseamnă că, în aplicarea art. 486 alin. (2) C. pr. civ., pentru exercitarea căii de atac a recursului este necesară o procură specială, mandatarul cu procură generală neputând să formuleze cererea de recurs. În ceea ce privește reprezentarea în recurs, în lipsa unor norme speciale, derogatorii, urmează a se aplica prevederile art. 86 C. pr. civ.

Așadar, redactarea art. 486 alin. (2) C. pr. civ. nu exclude aplicarea art. 86 C. pr. civ. decât pe componenta exercițiului dreptului la recurs, mandatarul trebuind să-și justifice în acest caz, calitatea de reprezentant printr-o procură specială. În ceea ce privește reprezentarea în judecata recursului, art. 86 C. pr. civ. va fi incident, având în vedere obiectul de reglementare a alin. (2) al art. 486 C. pr. civ.;

- art. 486 alin. (3) a fost modificat prin îndepărtarea normei de trimitere la prevederile art. 83 alin. (3), rămasă fără obiect ca efect al deciziei CCR;

- art. 131 din O.U.G. nr. 51/2008 a fost abrogat, întrucât, în contextul deciziei CCR, textul nu se mai justifica de vreme ce acesta avea ca obiect de reglementare modalitatea de acordare a ajutorului public judiciar pentru redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și pentru exercitarea și susținerea acestuia, în forma plății onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenței juridice și, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales;

- art. XI din Legea nr. 2/2013 s-a abrogat, fiind eliminată reglementarea privind modalitatea de reprezentare a instanțelor judecătorești și a parchetelor, în recurs, în aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) C. pr. civ.;

- art. XVII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 s-a modificat prin îndepărtarea normei de trimitere la prevederile art. 83 alin. (3) și art. 84, rămasă fără obiect ca efect al deciziilor CCR, cererea de recurs și motivele de casare urmând a fi depuse la instanța a cărei hotărâre se atacă, fără a mai condiționa acest demers de obligativitatea reprezentării recurentului printr-un avocat;

- art. XVII alin. (3) din Legea nr. 2/2013 s-a modificat în sensul eliminării obligativității redactării și semnării întâmpinării, precum și a răspunsului la întâmpinare de către avocatul sau consilierul juridic al intimatului, respectiv al recurentului.

 

2. Art. 41 alin. (1) a fost completat prin adăugarea unei situații de excepție de la cazurile de incompatibilitate pe care le reglementează în sensul că judecătorul învestit inițial cu soluționarea cauzei va putea participa la judecarea acesteia, în caz de anulare/casare cu trimitere spre rejudecare, dacă este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs.

Prin această modificare se clarifică la nivel legislativ chestiunea controversată atât în jurisprudența, cât și în doctrina de specialitate[5] ulterioare intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, vizând incidența sau nu a cazului de incompatibilitate în ipoteza în care judecătorul este chemat să se pronunțe cu prilejul rejudecării după trimitere asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de control judiciar.

Apreciem în mod pozitiv această intervenție legislativă, întrucât, pe de o parte, o considerăm ca fiind în spiritul întregii reglementări a instituției incompatibilității judecătorului, iar, pe de altă parte, este de natură să sisteze practica divergentă a instanțelor judecătorești.

 

3. Modificarea adusă art. 64 alin. (3) și (4), în materia regimului juridic al încheierii de soluționare a cererii de intervenție, este una de substanță și care schimbă viziunea legiuitorului în această procedură, revenindu-se sub acest aspect la soluția normativă aferentă Codului de procedură civilă anterior. Această schimbare de concepție legislativă a avut ca fundament dificultățile cu care s-a confruntat practica judiciară ulterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, în sensul tergiversării considerabile a cauzelor prin formularea de cereri de intervenție vădit inadmisibile, doar în scopul de a determina suspendarea judecării cererii principale până la soluționarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție. În plus, nu este deloc de neglijat faptul că declanșarea cadrului procesual se face de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, fiind nefiresc ca soluționarea acesteia să fie trenată ca urmare a intervenției unui terț străin de raportul juridic primar.

Mai este de relevat în justificarea noii soluții legislative și situația statistică care a evidențiat o soluție cvasiunanimă de respingere a căilor de atac promovate de terții ale căror cereri de intervenție fuseseră respinse ca inadmisibile, ceea ce, o dată în plus, denotă faptul că norma legală s-a îndepărtat în procedeul de aplicare practică de la scopul urmărit de legiuitor.

Astfel, încheierea pronunțată asupra intervenției, indiferent de soluția pe care o cuprinde, nu se va putea ataca decât odată cu fondul. Și, față de această nouă viziune asupra regimului juridic al încheierii de soluționare a cererii de intervenție, legiuitorul a trebuit să reglementeze în alin. (4) efectul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanța a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție, stabilind că, într-o asemenea ipoteză, hotărârea pronunțată este desființată de drept, iar cauza se va rejudeca de instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție de la momentul discutării admisibilității în principiu a acesteia.

Așadar, riscul eliminării căii de atac separate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție în cazurile în care soluția dată pe admisibilitatea în principiu este greșită se compensează cu instituirea expresă a efectelor admiterii ulterioare a căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanța a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție, fiind, astfel, deopotrivă ocrotite atât dreptul reclamantului de a-i fi soluționată cauza într-un termen optim și rezonabil, cât și dreptul terțului de a putea participa cu bună-credință într-un litigiu pornit de alte persoane și cu care există suficientă legătură de conexitate pentru a se justifica judecarea lor împreună.

 

4. În materia competenței materiale, legiuitorul a adus mai multe completări ori clarificări ale normelor legale, circumscriindu-se regulii înscrise în art. 122 C. pr. civ. potrivit cu care ”regulile noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”. Astfel:

- art. 94 lit. b) a fost clarificat în sensul că judecătoria soluționează cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în competența instanțelor judecătorești. Sintagma ”potrivit legii” înlocuită de prezenta modificare a determinat, față de formularea textului ”cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă” interpretarea că, în cazul contestației prevăzute de legea specială în cazul cererilor în rectificarea actelor de stare civilă, competența de soluționare aparținea tribunalului. Astfel, dincolo de formularea cuprinzătoare a textului și de rațiunea lui, practica judiciară a aplicat o interpretare restrictivă, ajungându-se la fragmentarea competenței de soluționare a cererilor în materia înregistrărilor în registrele de stare civilă între judecătorie și tribunal, fără a exista niciun fel de justificare în acest sens.

Prin urmare, modificarea care stabilește că cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în competența instanțelor judecătorești sunt de competența judecătoriei este de natură să conducă la concluzia că toate cererile în materia respectivă date de legea specială în competența instanțelor judecătorești, indiferent de scopul lor (înregistrarea, anularea, modificarea, completarea ori rectificarea actelor de stare civilă) sunt în căderea de primă instanță a judecătoriei;

- la art. 94 se introduc literele j1), j2) și j3), completându-se, astfel, competența materială de primă instanță a judecătoriei. Se cuvine, în acest context, făcută precizarea că, prin inserarea acestor trei litere legiuitorul nu se îndepărtează de la opțiunea de a califica judecătoria ca instanță de excepție în ce privește judecata în primă instanță, având în vedere că modificările aduse nu fac decât să unifice regimul juridic al unor cereri, în privința cărora practica judiciară a relevat anumite interpretări ce pot fi date normelor legale cu consecința nedorită de divizare a competenței materiale de primă instanță între judecătorie și tribunal.

Așadar, la lit. j1), legiuitorul a stabilit că cererile în materie de moștenire, indiferent de valoare sunt de competența judecătoriei. Pentru ca textul să fie aplicabil în sensul urmărit, s-a impus corelativ și abrogarea art. 105 C. pr. civ., text care stabilea că, în materie de moștenire, competența materială după valoare se determina fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moștenirii. Prin urmare, în materie de moștenire, s-a eliminat criteriul valoric în determinarea competenței materiale.

Având în vedere textele coroborate de la art. 94 lit. j) și art. 105 C. pr. civ., practica judiciară s-a confruntat cu chestiunea determinării competenței materiale de soluționare a cererilor în materie de moștenire, când, spre exemplu, un partaj succesoral era complicat cu alte cereri în materie de moștenire, precum petiția de ereditate, reducțiunea liberalității excesive, raportul donațiilor, anularea certificatului de moștenitor, etc., caracterul neunitar al interpretărilor derivând fie din calificarea acestor din urmă cereri drept cereri principale, care ar putea atrage competența de primă instanță a tribunalului, în funcție de valoarea obiectului lor, pe temeiul art. 105 C. pr. civ., partajul fiind apreciat ca având caracter accesoriu, fie din calificarea partajului succesoral drept cerere principală, acesta fiind finalitatea oricărei cereri în materie succesorală, iar toate celelalte cereri trebuind a fi rezolvate prin încheierea de admitere în principiu, reprezentând o etapă de realizare a partajului. Pentru adepții acestei din urmă interpretări, dispozițiile art. 105 C. pr. civ. se aplicau numai în ipotezele în care cererile în materie de moștenire erau formulate pe cale principală, fără a fi alăturate unui partaj. Prin modificările aduse, legiuitorul a clarificat problematica competenței de soluționare în primă instanță a tuturor cererilor în materie de moștenire, aceasta revenind judecătoriei.

În ceea ce privește lit. j2) nou introdusă, aceasta aduce în competența de primă instanță a judecătoriei cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare. Legat de această completare, trebuie precizat că, deși art. 1.051 C. pr. civ. stabilește competența materială de primă instanță a judecătoriei în cererile privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, prin decizia nr. 19/2015 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1.050-1.053 C. pr. civ. și art. 56, art. 76 și art. 82 din Legea nr. 71/2011, procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 C. pr. civ. nu este aplicabilă în privința posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil. S-a mai reținut că, incidența procedurii de înscriere a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii, prevăzută de art. 1.050-1.053 C. pr. civ. și în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, sunt de natură să creeze în practică situații de aplicare neuniformă și secvențială a legii, lăsând la latitudinea fiecărui judecător posibilitatea de a aprecia dacă aplică sau nu o anumită dispoziție din procedura specială. Or, fiecare regim juridic de reglementare a uzucapiunii are propria sa logică, iar judecătorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi succesive. Prin urmare, ca efect al deciziei menționate, cererile de uzucapiune în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare a noului Cod civil erau de competența de primă instanță a judecătoriei sau tribunalului în funcție de valoarea obiectului cererii.

Pe cale de consecință, textul nou introdus la lit. j2) este de natură să stabilească competența materială de primă instanță a judecătoriei și în cazul cererilor privind uzucapiunea pentru posesiile începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, astfel încât toate cererile având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate în temeiul uzucapiunii, indiferent de momentul începerii curgerii posesiei, să aibă un regim juridic unitar de soluționare din punct de vedere al competenței materiale.

Completarea adusă prin lit. j3) vizează aducerea în competența de primă instanță a judecătoriei a cererilor în materia fondului funciar, cu excepția celor date prin lege specială în competența altor instanțe. Și această intervenție legislativă a avut drept scop unificarea regimului juridic al competenței de soluționare a cererilor în materia fondului funciar în privința cărora diferitele legi speciale stabilesc în mod generic competența instanțelor judecătorești de drept comun, ceea ce a determinat o divizare a competenței de soluționare a acestor cereri între judecătorie și tribunal. Mai trebuie precizat că, în mod tradițional, sub auspiciile vechiului Cod de procedură civilă, toate cererile în materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar erau de competența de primă instanță a judecătoriei.

Sintagma ”cereri în materia fondului funciar” subsumează orice fel de cereri care au ca fundament modul de aplicare a legilor speciale în acest domeniu.

În fine, trebuie precizat că exceptarea de la regula astfel instituită a cererilor date prin lege specială în competența altor instanțe vizează acele categorii de cereri care sunt prevăzute în mod expres de legea specială ca fiind în competența materială a altor instanțe, în privința cărora nu s-au operat niciun fel de intervenții legislative;

- art. 95 pct. 3 și art. 96 pct. 3 se modifică în sensul că: tribunalele judecă, ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege, iar curțile de apel judecă, ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege.

Modificarea adusă celor două texte s-a impus în contextul deciziei nr. 369/2017 pronunțate de Curtea Constituțională potrivit căreia instituirea unui prag valoric în cazul cererilor evaluabile în bani pentru ca hotărârea judecătorească să poată fi supusă căii de atac a recursului este neconstituțională. Ca atare, având în vedere prevederile anterioare ale art. 483 alin. (3) C. pr. civ., potrivit cu care recursul urmărea să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și numai în cazurile anume prevăzute de lege, se soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care pronunța hotărârea atacată, potrivit fostului art. 483 alin. (4) C. pr. civ., legiuitorul a constatat riscul supraaglomerării instanței supreme cu soluționarea majorității recursurilor formulate împotriva hotărârilor pronunțate de toate instanțele din țară, motiv pentru care, pentru a surmonta această dificultate practică, a ales formula legislativă a coborârii competenței de soluționare a recursurilor în favoarea instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată cu recurs. Astfel, legiuitorul s-a îndepărtat de la viziunea noului Cod ca instanța supremă să fie instanță de drept comun în judecata recursurilor, soluție considerată oportună pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii la nivelul întregii țări și a unei jurisprudențe uniforme.

Cu toate acestea, acest deziderat nu a fost pe deplin realizat nici chiar de la momentul adoptării noului Cod, întrucât la nivelul curților de apel rămâneau definitive foarte multe hotărâri în soluționarea apelurilor, astfel că riscul unei jurisprudențe neunitare s-a păstrat. Pe de altă parte, soliditatea concepției nou introduse se pierduse și prin formula legislativă de la art. 483 alin. (4) C. pr. civ., care, însă, acum, spre deosebire de forma anterioară care viza totuși numai critici ale neregularităților procedurale, se extinde la toate recursurile exercitate împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare.

Bucuria schimbării soluției legislative adoptate prin noul Cod de procedură civilă, cu situațiile de excepție anterior menționate, a fost, însă, umbrită de evoluția ulterioară a jurisprudenței Curții Constituționale, care a determinat legiuitorul să accepte o abandonare a viziunii ce părea binevenită și o revenire la formula vechiului Cod de procedură civilă prin care recursul este de competența instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, legislația neputând fi ruptă de realitățile practice cu care se confruntă instanțele de judecată și, implicit, justițiabilii.

 

5. Cu referire la art. 127, alin. (1) și (2) au fost modificate în sensul punerii acestora în concordanță cu decizia Curții Constituționale nr. 290 din 26 aprilie 2018[6], care a statuat, în acord și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, că este necesar ca justiția să se realizeze nu numai în fapt, ci să existe și toate aparențele din care să reiasă îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru ca judecata să se desfășoare în mod echitabil. În unele cauze putea fi dificilă găsirea unor dovezi care să infirme prezumția de imparțialitate subiectivă a judecătorului, astfel încât reglementarea unor cerințe privind imparțialitatea obiectivă era necesară. Astfel, Curtea a reținut că stabilirea competenței facultative numai în privința judecării cererilor formulate de judecători a căror competență de soluționare revenea instanțelor de judecată la care judecătorii respectivi își desfășoară activitatea încălca dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2). O asemenea soluție legislativă reducea aplicarea garanției imparțialității instanței de judecată, parte a dreptului la un proces echitabil, numai la situația antereferită, astfel încât aceasta nu își atingea scopul pentru care a fost edictată, respectiv apărarea prestigiului și imparțialității justiției.

Prin urmare, în condițiile alin. (1), dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. A fost, așadar, extinsă sfera instanțelor care ar putea fi implicate în soluționarea cauzei în care judecătorul are calitatea de reclamant cu privire la care legiuitorul a stabilit că nu vor putea fi sesizate de către judecătorul reclamant.

Din acest punct de vedere, trebuie precizat că decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr. 7/2016[7] devine caducă în ceea ce privește interpretarea de la pct. I din dispozitiv[8].

Privitor la pct. II din dispozitivul aceleiași decizii[9], acesta va continua să producă efecte pe interpretarea noțiunii de ”grefier”, în sensul că alin. (3) al art. 127 C. pr. civ. vizează și personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești.

Referitor la alin. (2) al art. 127 C. pr. civ., pe firul aceluiași raționament, legiuitorul a stabilit că, în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

De asemenea, în temeiul aceleiași decizii a Curții Constituționale, legiuitorul a introdus alin. (21) la art. 127 în sensul că dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

 

6. În materia incidentelor procedurale privitoare la competența instanței, sunt aduse următoarele modificări:

- art. 129 alin. (2) pct. 2 a fost completat în sensul că necompetența este de ordine publică și în cazul încălcării competenței unei alte secții sau altui complet specializat.

Apreciem că această completare nu era imperios necesar a fi reglementată întrucât competența unei secții specializate ori unui complet specializat se circumscrie competenței materiale funcționale și vizează felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe. Cu toate acestea, prevederea expresă că necompetența este de ordine publică și în cazul încălcării competenței unei alte secții sau altui complet specializat nu este detrimentală viziunii Codului, nefăcând, altceva, decât să dea expresie mai clară și să circumscrie cu precizie întinderea competenței materiale a instanței.

Sunt de menționat, însă, în acest context și prevederile art. 200 alin. (2) C. pr. civ., care prevăd că ”dispozițiile privitoare la necompetență și la conflictele de competență se aplică prin asemănare”. Această reglementare se justifică prin recunoașterea posibilității pentru judecător ca, încă din etapa de regularizare a cererii, să poată trimite dosarul secției specializate ori completului specializat, fără citarea părților și dă expresie deplină caracterului de ordine publică al normei de competență. Regula generală că necompetența derivând din nesocotirea atribuțiilor funcționale ale unei secții specializate ori ale unui complet specializat se poate invoca în condițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2) era, așadar, de necontestat.

Alegând, însă, formula inserării exprese a caracterului de ordine publică a necompetenței în cazul încălcării competenței unei alte secții sau altui complet specializat, legiuitorul ar fi trebuit să manifeste rigurozitate din punct de vedere al tehnicii legislative și să modifice în mod corelativ și art. 200 alin. (2) în sensul următor: ”dispozițiile privitoare la necompetență și la conflictele de competență se aplică în mod corespunzător”, întrucât o reglementare expresă în cuprinsul art. 129 alin. (2) pct. 2 nu mai justifică trimiterea ”prin asemănare” de la art. 200 alin. (2), ci doar ”în mod corespunzător”;

- art. 130 alin. (2) și (3) în noua formulă legislativă definește cu mai multă precizie termenul de judecată la care poate fi invocată necompetența materială și teritorială de ordine publică ori cea de ordine privată. Astfel, dacă până la intrarea în vigoare Legii nr. 310/2018, acest termen era primul termen de judecată la care părțile erau legal citate în fața primei instanțe, de lege lata, legiuitorul a prevăzut că necompetența materială și teritorială de ordine publică ori cea de ordine privată trebuie invocată cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Această modificare nu schimbă concepția legiuitorului, ci doar o pune în acord cu realitățile practice care vizează anumite împrejurări ce împiedicau invocarea necompetenței la primul termen de judecată, cu consecința decăderii părții din acest drept, dar și a imposibilității instanței de a proceda în același sens. Spre exemplu, puteau interveni situații precum: constatarea la primul termen de judecată a lipsei părților și a faptului că niciuna dintre ele nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă, ceea ce, pe temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ. determina suspendarea de drept a cauzei; încuviințarea la primul termen de judecată a unei cereri de amânare pentru lipsa de apărare a uneia dintre părți.

Apreciem că această modificare nu se îndepărtează de la noua viziune a legiuitorului întrucât scopul major al reformei realizate prin Noul Cod se păstrează și anume acela al eliminării unui important motiv de tergiversare a soluționării cauzelor și de trimitere spre rejudecare, pe motivul necompetenței observate tardiv. În același timp, însă, considerăm că nu era firesc ca prin manifestarea de voință ori atitudinea părților, dispoziția legală privind invocarea excepției de necompetență să rămână lipsită de orice eficacitate practică.

Deși completarea normei cu definirea mai precisă a termenului la care poate fi invocată necompetența materială și teritorială ar putea fi apreciată ca producând un efect de prelungire a momentului la care poate fi invocată excepția corespunzătoare, apreciem totuși binevenită modificarea pentru ca posibilitatea de a uza de această prerogativă să fie efectivă, inclusiv pentru instanță, care, altfel, s-ar vedea în situația în care anumite conduite procesuale ale părților s-ar reverbera și asupra îndrituirii instanței de a invoca necompetența.

În plus, regula trebuie să rămână aceea ca soluționarea cauzelor să se facă de instanțele competente potrivit legii, iar nu ca efect al ”câștigării” acestei competențe de către o anumită instanță urmare fie a incidenței sancțiunii decăderii părții interesate din dreptul de a mai invoca necompetența, fie a imposibilității instanței de a o mai pune în discuția părților față de regimul juridic restrictiv al respectivei norme de competență cuplat, mai ales, cu atitudinea procesuală a părților.

Expresia ”primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii” semnifică acel termen de judecată la care atât părțile, cât și instanța pot în concret să invoce excepția de necompetență, fără a fi afectat de incidente de ordin procedural ce ar putea conduce la amânarea ori suspendarea cauzei și care ar avea prioritate în economia procedurală a cauzei, lipsind, astfel, de orice eficacitate posibilitatea părților și a instanței de a invoca excepția, de vreme ce limita temporală fixată de legiuitor era strict limitată de primul termen de judecată la care părțile erau legal citate în fața primei instanțe.

Cele două condiții ”părțile să fie legal citate” și ”să poată pune concluzii” trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ, lipsa uneia dintre ele determinând amânarea soluționării cauzei până la îndeplinirea concomitentă a acestora.

”A putea pune concluzii” înseamnă ca părțile să fie în măsură să discute în contradictoriu asupra oricăror cereri, excepții ori asupra unor mijloace de probe invocate în cauză și în niciun caz nu vizează concluziile finale, pe fondul cauzei.

După cum se observă, noua definire a termenului de judecată la care se poate invoca excepția necompetenței vizează atât aspectul material și teritorial de ordine publică al competenței, cât și aspectul de ordine privată al acesteia, în privința căruia primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii în fața primei instanțe prezintă relevanță exclusiv pentru ipotezele în care întâmpinarea nu este obligatorie;

- art. 131 alin. (1) s-a modificat în sensul punerii acestuia în acord cu noua formulă a dispozițiilor art. 130 alin. (2) și (3), judecătorul primei instanțe având, astfel, posibilitatea efectivă de a face verificările necesare pentru stabilirea competenței generale, materiale și teritoriale a instanței, la termenul calificat de legiuitor ca fiind primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii;

- modificarea art. 142 alin. (1) s-a impus în scopul transpunerii deciziilor Curții Constituționale nr. 558/2014[10] și nr. 169/2016[11]. Astfel, în temeiul noului text, în cazul cererilor de strămutare întemeiate pe motivul de bănuială legitimă vizând calitatea părții de judecător la o instanță din circumscripția curții de apel competente, precum și a celor vizând calitatea de parte a unei instanțe din circumscripția aceleiași curți, competența de soluționare revine Înaltei Curți de Casație și Justiție;

- art. 144 alin. (2) a fost modificat în sensul că actul pe care îl pronunță instanța asupra strămutării este o încheiere, iar nu o sentință ori decizie. Această modificare este binevenită întrucât este menită să înlăture divergențele doctrinare[12] și jurisprudențiale cu privire la actul pe care îl pronunță instanța asupra strămutării.

 

7. În privința citării și comunicării actelor de procedură, mai multe texte au suferit modificări binevenite, acestea fiind de natură să flexibilizeze procedura. Astfel:

- art. 154 alin. (4) s-a modificat în sensul eliminării condiției ”cu conținut declarat”, ceea ce înseamnă că, în ipoteza comunicării citațiilor și actelor de procedură prin poștă, scrisoarea recomandată va fi însoțită doar de o confirmare de primire, fără a mai exista obligația declarării conținutului de vreme ce transmiterea se face în plic închis, pentru asigurarea secretului corespondenței;

- art. 154 alin. (6) s-a modificat sub mai multe aspecte:

(i) s-a eliminat formularul necesar a fi completat de către destinatar în cazul în care comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură se face prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Reglementarea respectivului formular era de natură să formalizeze și îngreuneze procedura de comunicare în formele respective și să o facă chiar inaplicabilă;

(ii) ca un element de noutate, textul a fost completat cu două noi teze care stabilesc că operațiunea de comunicare a actelor de procedură va fi însoțită de semnătura electronică extinsă a instanței care, în acest caz, va înlocui ștampila instanței și semnătura grefierului de ședință din mențiunile obligatorii ale citației. Fiecare instanță va avea o singură semnătură electronică extinsă pentru citații și alte acte de procedură.

De precizat în acest context este faptul că instituirea obligației de comunicare a actelor de procedură însoțită de semnătura electronică extinsă a instanței urmează a fi aplicabilă doar în cazul în care se apelează la un mijloc de comunicare apt de a presupune o atare semnătură, în cazul celorlalte modalități de comunicare, citația urmând a conține toate elementele prevăzute la art. 157, inclusiv ștampila instanței și semnătura grefierului. Așadar, aplicarea acestei teze noi se va face în mod corespunzător și adecvat, iar nu tale quale și pentru ipoteze ce nu pot presupune o semnătură electronică extinsă.

În condițiile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică[13], cadrul general care reglementează regimul juridic al semnăturii electronice și al înscrisurilor în formă electronică, precum și condițiile furnizării de servicii de certificare a semnăturilor electronice, semnătura electronică extinsă reprezintă acea semnătură electronică care îndeplinește cumulativ următoarele condiții: a) este legată în mod unic de semnatar; b) asigură identificarea semnatarului; c) este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar; d) este legată de datele în formă electronică, la care se raportează în așa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă. Așadar, în sarcina instanțelor s-a instituit obligația de a deveni titulare de certificat de semnătură electronică extinsă.

Dincolo de intenția vădită a legiuitorului de simplificare a procedurilor de comunicare, constatăm totuși o anumită fragilitate a textului și o necorelare legislativă în sensul că în prima teză nou introdusă se prevede că semnătura electronică extinsă este atașată operațiunii de comunicare, iar în ultima teză se stabilește că semnătura electronică extinsă vizează citațiile și celelalte acte de procedură. În ceea ce ne privește, opinăm că, față de câmpul de aplicare și denumirea marginală a art. 154, semnătura electronică extinsă va fi atașată doar operațiunii de comunicare a citațiilor și altor acte de procedură atunci când comunicarea se face prin mijloace de comunicare apte de a presupune o asemenea semnătură, iar teza finală a textului trebuie interpretată sistematic cu cea anterioară, în sensul reglementării unei forme de manifestare a principiului echipolenței, citația urmând a conține, ca regulă, toate elementele prevăzute la art. 157, inclusiv ștampila instanței și semnătura grefierului, aceste din urmă două elemente urmând a fi înlocuite de semnătura electronică extinsă atașată operațiunii de comunicare a citațiilor și actelor de procedură numai în cazul apelării la mijloace de comunicare ce pot presupune asocierea unei asemenea semnături;

- privitor, însă, la determinarea momentului la care citațiile și celelalte acte de procedură menționate la alin. (6) se consideră comunicate, s-a introdus alin. (61) în cuprinsul art. 154 care prevede că acest moment este cel la care sistemul folosit pentru comunicare primește mesaj, potrivit datelor furnizate de acesta, că respectivele citații ori acte au ajuns la destinatar. Noua prevedere simplifică foarte mult procedura de comunicare a citațiilor și altor acte de procedură atunci când sunt folosite sistemele moderne, electronice de comunicare, conferindu-le acestora un rol important și efectiv în procedură;

- cu toate acestea, completarea art. 154 cu alin. (61) nu se impunea, fiind suficientă modificarea doar art. 165 pct. (3), text care se ocupă de determinarea datei la care procedura de comunicare se socotește a fi îndeplinită. Astfel, conform textului art. 165 pct. (3), astfel cum a fost modificat, în cazul citării sau comunicării altui act de procedură efectuate potrivit art. 154 alin. (6), procedura se socotește îndeplinită la data arătată pe copia imprimată a expedierii, certificată de grefierul care a făcut transmisiunea.

Remarcăm că, din punct de vedere al clarității normei, legiuitorul ar fi trebuit să fie mai preocupat de rigoarea reglementării, în sensul că, în loc de ”copia imprimată a expedierii” ar fi trebuit să se refere la ”copia imprimată a mesajului de expediere primit din partea sistemului folosit”, întrucât ceea ce se imprimă este copia mesajului de expediere a comunicării, iar nu copia expedierii.

În sarcina grefierului se instituie, așadar, obligația de a proceda la certificarea pentru conformitate a dovezii (copia imprimată) că a avut loc transmisiunea citației sau a actului de procedură;

- legat, de asemenea, de procedura de comunicare, la art. 163, s-a introdus alin. (111), potrivit cu care, atunci când comunicarea actelor s-a realizat potrivit prevederilor art. 154 alin. (6), mesajul de comunicare către destinatar primit de la sistem constituie dovada de comunicare. Acesta se va lista și se va atașa la dosarul cauzei.

 

8. În materia termenelor procedurale, art. 183 alin. (1) a fost completat în sensul că și actul de procedură trimis prin fax sau email este socotit a fi făcut în termen dacă a fost transmis înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Iar alin. (3) al textului a fost, de asemenea, completat, fiind adăugată, în rândul dovezilor datei de depunere a actului de către partea interesată, mențiunea datei și orei primirii faxului sau email-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței.

Așadar, de lege lata, din coroborarea art. 182 cu art. 183 C. pr. civ., rezultă că legiuitorul a recunoscut și în cazul actelor de procedură trimise prin fax sau email, același efect pe componenta termenului în care acestea trebuie trimise la instanță ca și în cazul actelor depuse prin oficiul poștal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare. Aceasta înseamnă că actele de procedură pot fi trimise prin fax sau email până la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini respectivul act, chiar dacă acestea vor fi înregistrate și vor primi dată certă la instanță în următoarea zi lucrătoare.

În contextul formei anterioare a art. 183, învederăm că, prin decizia CCR nr. 605/2016[14], s-a arătat că problema care se ridică în cazul transmiterii actelor de procedură prin intermediul faxului sau poștei electronice este certitudinea recepționării în termenul legal al acestora de către instanța de judecată. Trimiterea actelor de procedură prin fax sau poștă electronică a fost asimilată de legiuitor depunerii personale la instanță și nu trimiterii efectuate prin oficiul poștal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare.

            Iar, ulterior, prin decizia HP nr. 34/2017 pronunțată de ÎCCJ[15] s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 din Codul de procedură civilă, actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen.

            Astfel, în contextul reglementării anterioare, instanța supremă a reținut că cererile trimise prin poşta electronică sau prin fax nu pot cădea sub incidenţa dispoziţiilor prevăzute de art. 183 alin. (1) în forma anterioară, având în vedere şi prevederile alin. (3) al aceluiași text în formula anterioară.

În acest sens au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 199 C. pr. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin poştă, curier, fax sau scanată şi transmisă prin poştă electronică ori prin înscris în formă electronică, se înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare, operaţiuni care pot fi efectuate doar până la ora la care activitatea instanţei încetează în mod legal (par. 102). Toate actele depuse prin fax sau e-mail după ora încheierii programului de lucru al instanţei sunt înregistrate a doua zi, fiind considerate depuse la data înregistrării, în conformitate cu prevederile art. 199 din Codul de procedură civilă (par. 105). Aşadar, ceea ce produce consecinţe juridice cu privire la depunerea în termen a unui act de procedură este data înregistrării înscrisului la instanţă, care trebuie efectuată în interiorul termenului procedural, iar nu data trimiterii actului prin poşta electronică sau prin fax, chiar şi după închiderea activităţii instanţei (par. 106).

            Cu toate acestea, prin noua formulă legislativă, legiuitorul s-a îndepărtat de la considerentele instanței supreme, reglementând în mod expres o altă viziune în materia termenelor, astfel încât cele două decizii antereferite au devenit caduce.       

            În ceea ce ne privește, criticăm această opțiune legislativă, întrucât apreciem că nu se poate acorda depunerii actelor prin fax sau poștă electronică aceleași valențe ca în cazul actelor depuse prin oficiul poștal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare, întrucât, în ipoteza celor din urmă, care nu presupun o depunere personală și directă la instanță, dovada datei la care actul se depune de partea interesată este realizată de către o terță persoană care intervine în lanțul cauzal (dintre parte și instanță), pentru a conferi siguranță și certitudine cu privire la data depunerii, pe când în cazul actelor transmise prin fax sau poștă electronică (de asemenea, care nu presupun o depunere personală și directă la instanță), nu mai există această verigă intermediară absolut necesară pentru confirmarea primirii actului. Dovada depunerii actului transmis prin fax sau poștă electronică nu poate rămâne la dispoziția mijloacelor electronice, acestea nebeneficiind de toate garanțiile de certitudine și siguranță în privința setărilor tehnice pe baza cărora se vor calcula ulterior termene cu importante consecințe juridice.

 

9. Privitor la verificarea cererii de chemare în judecată și regularizarea acesteia, au intervenit două modificări legislative.

- art. 200 alin. (4) a fost modificat în sensul eliminării exprese de la obligativitatea complinirii de către reclamant în etapa de regularizare a motivării în drept, de la lit. d) și a lit. e) ale art. 194 cu consecința implicită a suprimării sancțiunii anulării cererii de chemare în judecată ca efect al necomplinirii acestor elemente.

Criticăm această opțiune legislativă pentru următoarele considerente:

Prin decizia CCR nr. 31/2014[16] s-au reținut următoarele cu privire la procedura de regularizare: se disciplinează părțile din proces; se respectă principiul celerității și dreptului la un proces echitabil; nu se afectează însăși esența dreptului protejat, având în vedere că este însoțită de garanția conferită de dreptul de a formula cerere de reexaminare; se asigură o mai bună administrare a justiției; cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul CEDO, ”drepturi civile” și, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din CEDO; se degrevează instanțele de judecată de cereri incomplete; se asigură protecția pârâtului căruia i se comunică o cerere completă față de care va putea formula apărări prin întâmpinare; părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.

             În cauza CEDO Lungoci contra României[17] s-a reținut că accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

            Iar, în decizia de inadmisibilitate din cauza CEDO Lefter contra României s-au reținut următoarele: procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării tergiversării în cadrul procedurii și urmărește o bună administrare a justiției (par. 18); anularea cererii reclamantului nu constituie o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță, deoarece partea este informată asupra omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă de a-i fi aplicată (par. 20-21); instituirea unor condiții formale ale cererii de chemare în judecată nu poate fi considerată de plano drept o negare a efectivității dreptului de acces la justiție, ci constituie o expresie a obligativității exercitării drepturilor și libertăților cu bună-credință, în limitele instituite de lege; există garanții constând în reglementarea cererii de reexaminare și soluționarea acesteia de către un complet diferit de cel care a dispus măsura anulării; finalitatea procedurii constă în fixarea corectă a cadrului procesual, asigurarea dreptului de apărare al pârâtului, aflat în deplină cunoștință de cauză cu privire la obiectul cererii, motivele invocate și probele solicitate, cât și la asigurarea celerității procesului, permițând, astfel, o bună desfășurare a judecății într-un termen optim și previzibil.

            Astfel, în primul rând, apreciem că este eronată opțiunea legiuitorului de a înlătura obligativitatea complinirii în etapa de regularizare a motivelor de drept pe care se întemeiază cererea și a eliminării sancțiunii anulării cererii de chemare în judecată pentru acest element. Este adevărat că intanța este obligată în exercitarea rolului activ în aflarea adevărului să dea calificarea juridică a faptelor deduse judecății și să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, în condițiile art. 22 alin. (4) C. pr. civ., ceea ce ar exclude sancțiunea nulității în etapa de regularizare, însă apreciem că ar trebui sancționată, spre exemplu, neindicarea deloc a motivelor de drept, în lipsa cărora nici instanța nu poate instrumenta dosarul și nici pârâtul nu-și poate organiza apărarea. Nu poate fi conceput ca cererea de chemare în judecată să nu cuprindă temeiul juridic pe care îl consideră reclamantul incident, urmând ca, în privința acestuia din urmă, în condiții de contradictorialitate, să se poată discuta cu părțile o eventuală altă calificare juridică, corectă.

În al doilea rând, în ceea ce privește înlăturarea sancțiunii anulării cererii pentru neindicarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, apreciem că modificarea legislativă are, probabil, la bază numeroasele soluții jurisprudențiale de anulare, pe calea art. 200 alin. (3) C. pr. civ., a cererii de chemare în judecată pentru neindicarea elementului prevăzut la art. 194 lit. e) C. pr. civ. Socotim și noi că asemenea practici excedau rațiunii legiuitorului la edictarea procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată coroborată și cu celelelalte prevederi legale în materie de propunere de probe, însă aceste circumstanțe nu pot fi privite ca o înlăturare a obligației instanței de a solicita reclamantului să complinească neregularitatea vizând neindicarea probelor, cu atât mai mult cu cât modificarea legislativă poartă exclusiv asupra alin. (4) al art. 200 C. pr. civ., iar nu și asupra alin. (3) al aceluiași articol. Din această perspectivă, mai învederăm și că reclamantul este cel care declanșează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată, astfel încât este firesc ca acesta, odată cu formularea pretențiilor, să facă cunoscute pârâtului și dovezile pe care se întemeiază cererea, prin aceasta dându-se expresie și dispozițiilor art. 14 alin. (2) C. pr. civ., potrivit cărora părțile trebuie să-și facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, atât motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, cât și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. De aceea, art. 254 alin. (1) C. pr. civ. prevede că probele se depun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Reglementarea sancțiunii decăderii ține de opțiunea legiuitorului în virtutea dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție potrivit cărora “competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” și urmărește disciplinarea părților din proces și asigurarea celerității judecării cauzei, părțile având posibilitatea încă din etapa anterioară judecății de a indica dovezile. Totodată, sancțiunea procesuală a decăderii asigură părților un cadru procesual stabil, ceea ce determină previzibilitatea desfășurării ulterioare a procesului, corespunzător noii viziuni a reglementării procesual civile.

            Așadar, instituirea obligației reclamantului de a indica probele de care înțelege să se folosească pe parcursul procesului este o dispoziție, finalmente, de favoare și pentru acesta, pe care, astfel, instanța îl atenționează asupra riscului ca, ulterior, în perioada cercetării procesului, să fie decăzut din dreptul de a mai propune și administra probe în susținerea cererii;

            - la art. 200 s-a introdus un alineat nou, alin. (41), text de natură să clarifice procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată în sensul stabilirii exacte a obligațiilor reclamantului în această etapă, neputându-i-se reține acestuia vreo culpă în cazul în care nu deține personal datele sau informațiile pe care instanța le apreciază necesare sau pentru care este nevoie de intervenția instanței.

 

            10. Cu referire la etapa scrisă a procesului, alin. (2)-(4) ale art. 201 s-au modificat în sensul înlăturării caracterului obligatoriu al răspunsului la întâmpinare și, implicit, a stabilirii primului termen de judecată în funcție de momentul depunerii la dosar a întâmpinării, urmând ca eventualul răspuns la întâmpinare al reclamantului să fie atașat la dosar pe durata intervalului de timp stabilit de judecător până la primul termen de judecată.

            Modificarea este de natură a contribui la sporirea celerității procesului prin scurtarea etapei scrise, reclamantul nemaiavând obligația de a depune răspuns la întâmpinare, ci doar o posibilitate în acest sens, în măsura în care apreciază necesar ca, prin raportare la apărările formulate de pârât prin întâmpinare, să aducă argumente suplimentare în sensul pretențiilor deduse judecății ori să prezinte strategii de apărare față de susținerile, excepțiile ori probele dezvăluite de pârât prin întâmpinare.

Practica judiciară ulterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă a relevat, în marea majoritate a cazurilor, inutilitatea caracterului obligatoriu al răspunsului la întâmpinare, act procedural prin care, de regulă, reclamantul reda inutil aceleași argumente ca și cele expuse în cererea de chemare în judecată. Prin această modificare se asigură în continuare principiul dreptului la apărare al reclamantului, pe temeiul art. 13 alin. (2) C. pr. civ., întâmpinarea urmând a fi comunicată reclamantului, care, astfel, va lua cunoștință de apărările pârâtului, având posibilitatea de a formula apărări prin răspunsul la întâmpinare, fără a fi constrâns de o atare obligativitate în condițiile în care nu are de relevat împrejurări noi față de cele din cererea introductivă de instanță.

În consecința acestei schimbări de viziune a legiuitorului, primul termen de judecată va fi fixat de judecător prin raportare la momentul depunerii întâmpinării sau expirării termenului aferent.

 

            11. O modificare de anvergură, ce vizează mai multe texte și care schimbă concepția arhitecturală a noului Cod de procedură civilă constă în eliminarea modalității de desfășurare a etapei de cercetare a procesului în camera de consiliu.

            Astfel, la momentul adoptării noului Cod de procedură civilă, legiuitorul a reglementat o abatere de la principiul publicității ședințelor de judecată în sensul că cercetarea procesului urma a se face în camera de consiliu, fără prezența publicului, prin ”public” înțelegându-se persoane total străine de proces, altele decât cele enunțate la alin. (3) al art. 213 C. pr. civ.

            Cu privire, însă, la această modalitate de desfășurare a cercetării procesului în camera de consiliu, este de relevat împrejurarea că toate dispozițiile legale care vizau camera de consiliu nu au intrat niciodată în vigoare, fiind prorogate succesiv prin Legea nr. 2/2013, O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016. Rațiunea acestor amânări a constat în necesitatea implementării tuturor măsurilor de ordin administrativ de care depindea, în mod necesar, aplicarea în condiții optime a dispozițiilor noului Cod de procedură civilă, termenul pentru finalizarea acestor măsuri fiind foarte scurt. Totodată, s-a avut în vedere că implementarea măsurilor administrative presupunea, între altele, bugetarea corespunzătoare, achiziția de bunuri și servicii, precum și realizarea lucrărilor de infrastructură, pentru acoperirea necesităților identificate, cu implicarea directă a instituțiilor sistemului justiției civile. Lipsa condițiilor materiale adecvate a fost de natură a conduce la aprecierea că imposibilitatea obiectivă de desfășurare a cercetării procesului în camera de consiliu ar afecta imperativul celerității procedurii și chiar a concepției de ansamblu a noului Cod de procedură civilă, generând disfuncționalități în activitatea de înfăptuire a justiției civile, inclusiv din perspectiva aplicării în timp a legii de procedură civilă, cu consecințe grave pe planul respectării exigențelor dreptului la un proces echitabil, în termen rezonabil.

            Având, însă, în vedere că termenul pentru finalizarea componentei, privitoare la infrastructura instanțelor judecătorești, a planului de măsuri administrative care a însoțit soluțiile legislative prevăzute de Legea nr. 2/2013, cu modificările ulterioare, era unul îndepărtat, ceea ce ar fi făcut necesară prorogarea în continuare a intrării în vigoare a acestor dispoziții, fapt solicitat și de reprezentanții sistemului judiciar, legiuitorul a ales varianta legislativă a eliminării din ansamblul procedural a dispozițiilor care vizează desfășurarea cercetării procesului în camera de consiliu până la finalizarea măsurilor concrete la nivelul infrastructurii instanțelor judecătorești, urmând ca la momentul respectiv să se reevalueze necesitatea reactivării în fondul legislativ procedural civil a prevederilor referitoare la camera de consiliu. În plus, o bună tehnică legislativă se opune unor soluții legislative care nu asigură stabilitate și eficiență pe plan reglementar, fiind necesar a se lua în considerare atât interesul social, cât și impactul noilor dispoziții asupra nevoilor sistemului judiciar pentru a le asigura eficiența practică.

            Astfel, prevederile modificate urmare adoptării acestei schimbări de viziune a legiuitorului sunt:

            - art. 213 a fost reformulat în întregime pentru a fi pus în acord cu noua concepție, textul având în prezent doar două alineate;

            - art. 240 a fost, de asemenea, reformulat, cele două alineate din forma anterioară fiind transformate într-o soluție legislativă unică, fără alineate;

            - art. 244 a fost reformulat în întregime, suferind, în esență, două categorii de modificări față de forma anterioară. Astfel, textul are în prezent doar două alineate, alin. (3) și (4) fiind înlăturate din reglementare.

Prima dintre modificări este integrată aceleiași concepții a eliminării modalității de cercetare a procesului în camera de consiliu, ceea ce a presupus adaptarea alin. (1), în sensul de a nu se mai face distincție, pe aspectul modalității de derulare, între etapa cercetării și etapa dezbaterii procesului. De reținut sub acest aspect este faptul că fixarea unui alt termen pentru dezbaterea fondului se poate face din oficiu sau la cererea părților, în această din urmă variantă, instanța trebuind să manifeste flexibilitate și, în funcție de circumstanțele cauzei, să acorde părților posibilitatea concretă de apărare și de asigurare a unui proces echitabil, în fapt cererea părților de acordare a unui alt termen de judecată în vederea dezbaterii fondului fiind o expresie a principiului contradictorialității și dreptului la apărare.

A doua modificare a textului poartă asupra alin. (2) în sensul înlăturării obligativității depunerii la dosar a notelor scrise privind susținerile părților în ipoteza în care s-a dispus ca dezbaterea fondului să aibă loc la un alt termen decât cel la care s-a desfășurat și s-a încheiat cercetarea procesului. Părțile vor avea în continuare posibilitatea de a depune note privind susținerile lor, fără, însă, de a le mai condiționa de obligativitatea unui asemenea demers, care rigidiza foarte mult cursul procedurii și care se justifica în contextul anterior al derulării cercetării procesului în camera de consiliu, purtarea disputei judiciare în ședință publică presupunând exhibarea și cunoașterea elementelor de fapt și de drept ale cauzei;

- art. 261 alin. (1) a fost modificat corespunzător prin înlocuirea ”camerei de consiliu” ca loc de administrare a probelor cu ”ședința publică”.

 

12. Dispozițiile generale privind judecata au fost modificate sub aspectul notelor de ședință pe care le ia grefierul și înregistrării ședințelor de judecată. Astfel:

- la alin. (1) al art. 231 s-a eliminat obligativitatea vizării notelor de ședință de către președinte, în contextul în care ședințele de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio;

- conținutul normativ al alin. (4) al art. 231 a fost simplificat, rămânând doar reglementarea privind înregistrarea ședințelor de judecată și fiind eliminată prevederea vizând posibilitatea de contestare și, implicit, de completare ori rectificare a notelor de ședință ale grefierului. Astfel, în condițiile în care ședințele de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio, pe de o parte, iar, pe de altă parte, orice neregularitate de consemnare din timpul ședinței de judecată se îndreaptă prin procedura îndreptării erorii materiale a încheierii de ședință (art. 442 C. pr. civ.), iar nu prin îndreptarea notelor grefierului, apreciem în mod pozitiv această intervenție legislativă;

- alin. (5) al art. 231 al textului a fost reformulat și completat în sensul că instanța va elibera, la cerere, părților, o copie electronică a înregistrării ședinței de judecată, pe cheltuiala lor, în ceea ce privește cauza lor și procurorului, pentru cauza în care participă. Având în vedere rolul Ministerului Public, astfel cum este consacrat de art. 131 din Constituție, de a reprezenta interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, procurorul, chiar dacă nu figurează în raportul de drept substanțial dedus judecății, trebuie să aibă aceleași drepturi și obligații pe plan procesual ca ale părților, în cauzele în care participă. Prin această nouă reglementare, procurorului i se acordă posibilitatea concretă de a dovedi încălcarea drepturilor părților care nu pot acționa ele însele pentru a le face respectate.

Cu toate acestea, se observă o restrângere a acestei posibilități, întrucât eliberarea copiei electronice a înregistrării ședinței de judecată se face către procuror numai în cauzele în care participă. Or, raportat la dispozițiile art. 92 alin. (2) C. pr. civ., procurorul poate să participe în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor, participarea acestuia fiind obligatorie numai în cazurile anume prevăzute de lege. Așadar, pentru cazurile în care nu participă la judecată, neavând această obligație, nu îi este recunoscută posibilitatea de a obține o copie electronică a înregistrării ședinței de judecată.

 

13. În ceea ce privește proba cu martori, au intervenit mai multe modificări, astfel:

- art. 321 s-a completat cu alin. (6) și corelativ s-a abrogat art. 322 alin. (3) pentru evitarea paralelismelor legislative. Reglementarea de la fostul alin. (3) al art. 322 a fost adus în conținutul normativ al art. 321 sub forma alin. (6), cu două modificări, respectiv obligativitatea consemnării în încheierea de ședință, iar nu doar la cererea părții, a întrebării respinse, precum și menționarea inclusiv a numelui părții care a formulat respectiva întrebare;

- art. 321 s-a completat cu alin. (7), care prevede că, dacă întrebarea este încuviințată, aceasta, împreună cu numele părții care a formulat-o, urmată de răspunsul martorului, se vor consemna literal în declarația martorului conform dispozițiilor art. 323 alin. (1). Apreciem criticabilă alegerea legiuitorului pe aspectul consemnării în cuprinsul declarației de martor a întrebării și a numelui părții care a formulat-o având în vedere următoarele argumente: înregistrarea ședinței de judecată se face cu cu mijloace tehnice audio, astfel încât elementele de mai sus se pot cu ușurință identifica în cazul în care asemenea elemente ar deveni relevante cauzei; ceea ce prezintă relevanță este răspunsul martorului, acesta fiind cel care urmează a fi apreciat de instanță, neavând importanță finalmente în procesul deliberativ al instanței care dintre părți a adresat întrebarea și care a fost în concret întrebarea adresată; pierderea inutilă de timp în cursul ședinței de judecată; încărcarea ședințelor de judecată; în mod inevitabil va apărea tentația de neîncuviințare a unui atare mijloc de probă, ca efect al îngreunării administrării procedurii;

- art. 323 alin. (1) a fost modificat, fiind stabilită în sarcina grefierului obligația de a consemna întocmai și literal declarația martorului, fiind înlăturată dictarea președintelui.

Considerăm extrem de criticabilă și această soluție legislativă, având în vedere că obținerea unei reproduceri fidele a declarației martorului se poate face prin copia înregistrării ședinței de judecată.

Pe de altă parte, consemnarea declarației martorului nu poate presupune o redare fidelă a acesteia (susținerile martorului regăsindu-se în înregistrarea electronică a ședinței), ci o scriere după dictarea președintelui de complet, care are, astfel, libertarea să aprecieze și asupra neconsemnării unor împrejurări absolut nerelevante prezentate de martor și pe care instanța le poate cenzura. De altfel, instanța este cea care atunci când încuviințează o probă stabilește dacă aceasta poate duce la soluționarea procesului, potrivit art. 255 alin. (1) C. pr. civ., înțelegându-se, astfel, că circumstanțiază administrarea probei numai la anumite împrejurări de dovedit. În plus, conform art. 258 alin. (2) C. pr. civ., încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite. Prin urmare, apreciem că nu se justifica reglementarea consemnării în cuprinsul declarației de martor a oricărei susțineri a martorului care nu are nicio legătură cu faptele de dovedit.

 

14. În materia deliberării și pronunțării hotărârii, au fost aduse două modificări:

- art. 398 alin. (3) a fost modificat în sensul înlocuirii în finalul textului a enumerării judecătorilor care pot intra alternativ în alcătuirea completului de divergență cu expresia ”a unui judecător din planificarea de permanență”. Soluția legislativă se corelează cu dispozițiile art. 17 alin. (2), astfel cum sunt modificate prin Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[18]. Această nouă formulă a textului este de natură să elimine practicile neunitare ale instanțelor de judecată, care procedau diferit în funcție de persoana, care, prin hotărârea Colegiului de conducere, urma să fie inclusă în alcătuirea completului de divergență;

- art. 402 a fost modificat în sensul introducerii posibilității alternative de pronunțare a hotărârii judecătorești, fie în ședință publică, prin citirea minutei de către un judecător, membru al completului de judecată, fie prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței. Soluția legislativă nu este nouă, aceasta existând deja la nivel reglementar în art. 396 C. pr. civ., în ipoteza amânării pronunțării, încă de la momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, noua formulă a art. 402 extinzând soluția deja existentă și la ipoteza pronunțării hotărârii la data la care au avut loc dezbaterile, fără a interveni o amânare de pronunțare.

Trebuie menționat că soluția art. 402 a fost criticată pentru neconstituționalitate de către Înalta Curte de Casație și Justiție[19], obiecție respinsă ca neîntemeiată de către Curtea Constituțională, prin decizia nr. 454 din 4 iulie 2018[20]. Astfel, instanța de control constituțional a arătat că forma de publicitate a pronunțării prin depunerea soluției la grefa instanței este aplicată deja de instanțele judecătorești de cel puțin 5 ani, odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă (par. 40), precum și faptul că, în ipoteza în care instanța judecătorească a amânat pronunțarea, data pronunțării hotărârii este ziua pentru care a fost amânată pronunțarea, când se întocmește minuta, moment de la care începe să curgă termenul de exercitare a căilor de atac în ipoteza în care legiutorul prevede expres momentul pronunțării ca fiind data a quo a acestuia (par. 41).

 

15. În privința incidentului procedural al suspendării procesului, legiuitorul a adus două completări:

- art. 413 alin. (1) a fost completat cu pct. (11) în sensul că instanța poate suspenda judecata, când, într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară. Modificarea introduce o dispoziție similară celei adusă de art. 520 alin. (4) C. pr. civ. în materia pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și se constituie într-o garanție pentru evitarea soluțiilor contrare date de instanțele judecătorești. Atributul suspendării facultative a cauzelor similare este lăsat la latitudinea exclusivă a instanțelor de judecată și trebuie exercitat cu maximă responsabilitate în procedeul de verificare a similitudinii problemelor de drept, pentru a se evita tergiversarea soluționării, pe această cale, a proceselor.

În privința duratei suspendării facultative a cauzelor, învederăm că, potrivit alin. (2) al art. 413 C. pr. civ., aceasta va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă. Or, textul va fi dificil de aplicat în ipoteza de la alin. (1) pct. (11), suspendarea în acest din urmă caz fiind dispusă prin raportare la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu cererea de decizie preliminară, motiv pentru care apreciem că suspendarea va dura până la soluționarea respectivei sesizări, sens în care s-ar fi impus și modificarea corelativă a alin. (2);

- art. 415 pct. (3) a fost clarificat și completat în sensul stabilirii că reluarea judecării procesului se face din oficiu atât în cazul prevăzut la art. 412 alin. (1) pct. 7 C. pr. civ., după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cât și în cazul prevăzut de art. 520 alin. (2) și (4) C. pr. civ., după pronunțarea hotărârii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Relativ la componenta privitoare la repunerea pe rol din oficiu a cauzei în cazurile prevăzute la art. 520 alin. (2) și (4) C. pr. civ., după pronunțarea hotărârii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciem că nu se justifica reglementarea. În acest sens, apreciem că diferența față de ipoteza repunerii pe rol din oficiu a cauzei în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7 C. pr. civ., după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene constă în aceea că, în acest caz, partea nu poate cunoaște răspunsul Curții de Justiție a Uniunii Europene la întrebarea preliminară decât prin intermediul instanței, la dosarul căreia se comunică răspunsul, în vreme ce, în situația hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, partea are posibilitatea de a cunoaște soluția prin accesarea site-ului ÎCCJ, având obligația de a urmări finalizarea procesului fără întârziere, în temeiul art. 10 C. pr. civ., procesul trebuind a fi guvernat în tot timpul de principiul disponibilității. În plus, este posibil ca partea să nu mai dorească continuarea judecății și să lase cauza în nelucrare în vederea constatării perimării ei, astfel încât se justifică ca procesul să fie condus de părți, iar rolul activ al judecătorului să fie subsidiar disponibilității acestora, procesul civil fiind al părților, iar nu al instanței.

 

16. Cu privire la hotărârile judecătorești, au intervenit patru modificări:

- art. 426 alin. (1) a fost completat și cu ipoteza magistraților-asistenți, care pot fi desemnați de președintele completului să redacteze hotărârea. Modificarea a avut în vedere situația particulară a Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul căreia funcționează magistrați-asistenți, cu atribuțiile prevăzute de art. 70-72 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor;

- art. 426 alin. (5) a fost completat în sensul recunoașterii posibilității de prelungire a termenului de redactare a hotărârilor judecătorești, peste termenul de 30 de zile de la data pronunțării, cu câte 30 de zile, de cel mult două ori, în cazuri temeinic motivate. O dispoziție similară se regăsește și în alin. (3) al art. 16 nou introdus prin Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. O problemă practică, totuși, s-ar putea ridica în legătură cu aplicabilitatea acestui text și vizează modalitatea de apreciere a motivelor temeinic justificate care ar conduce la prelungirea termenului de redactare a hotărârilor judecătorești și a procedurii de urmat sub aspectul atât al actului procedural prin care se va dispune prelungirea, cât și a persoanei care va dispune această măsură.

În acest sens, apreciem necesară reglementarea unei practici la nivel secundar de către Consiliul Superior al Magistraturii prin intermediul Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, astfel încât modul de a acţiona al fiecărei instanţe pe acest segment să fie unul unitar;

- art. 444 alin. (1) a fost completat cu ipoteza hotărârilor definitive pronunțate în apel sau în recurs, caz în care completarea acestora se poate face în termen de 15 zile de la comunicare. Se observă că, în formula anterioară, nu era reglementat termenul de formulare a cererii de completare în ipoteza hotărârilor definitive date în apel, care nu mai erau susceptibile de recurs, motiv pentru care, din acest punct de vedere, completarea textului este binevenită.

În ceea ce privește, însă, hotărârile definitive date în recurs, în privința cărora a fost, de asemenea, completat textul, se constată că prima teză a alin. (1) reglementa ipoteza hotărârilor date în căile extraordinare de atac, recursul fiind o asemenea cale. Astfel, se reține, pe de o parte, existența unei dublări a reglementării pe aspectul hotărârilor date în recurs și, pe de altă parte, o necorelare a momentului de la care curge termenul pentru formularea cererii de completare, de lege lata, fiind două momente distincte, respectiv 15 zile de la pronunțare (în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac) și 15 zile de la comunicare (în cazul hotărârilor definitive pronunțate în recurs). Având în vedere că teza a doua a textului reprezintă o reglementare ulterior introdusă și specifică pentru ipoteza hotărârilor definitive date în recurs, cele două ipoteze urmează a fi conciliate în sensul că în cazul hotărârilor definitive pronunțate în recurs, cererea de completare se poate face în termen de 15 zile de la comunicare, iar în cazul hotărârilor date în celelalte căi extraordinare de atac (revizuire, contestație în anulare), completarea se poate cere în termen de 15 zile de la pronunțare;

- art. 450 alin. (3) a fost clarificat în sensul înlăturării tezei finale din forma anterioară a textului, care viza un regim juridic specific al încheierii pronunțate asupra cererii de suspendare, în sensul că aceasta era supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată. O asemenea soluție s-a dovedit a prezenta un important neajuns practic, având în vedere că, în cazurile în care încheierea asupra suspendării era pronunțată de curtea de apel, calea de atac a apelului urma a fi îndreptată la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță care nu soluționează asemenea căi de atac.

Prin eliminarea tezei finale, trimiterea corespunzătoare la dispozițiile art. 719 alin. (6) C. pr. civ. este de natură să rezolve dificultatea practică de aplicare a textului, în sensul că dacă încheierea de suspendare este pronunțată de curtea de apel, ea poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru cea lipsă.

 

17. În ceea ce privește dispozițiile generale în materie de căi de atac, art. 457 alin. (2) a fost completat cu ipoteza indicării în mod greșit de către instanță a termenului pentru exercitarea căii de atac, ceea ce constituie, în viziunea legiuitorului, cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitată cu respectarea indicației greșite a instanței.

Cu referire la reglementarea de principiu a posibilității de repunere a părții în termenul de exercitare a căii de atac, în cazul în care acest termen a fost eronat menționat de judecător în hotărâre, iar partea s-a încrezut în această mențiune, apreciem ca binevenită intervenția legiuitorului, fiind o ipoteză care scăpa normei legale.

Nu împărtășim, însă, soluția ca repunerea în termenul de exercitare a căii de atac să opereze din oficiu, întrucât astfel se ajunge la o prelungire a termenelor legale, nefiind admisibil ca, fie și prin indicarea eronată a duratei termenului căii de atac în cuprinsul hotărârii judecătoreşti, să se ajungă la o extindere a acestor termene, în mod indirect, de către judecător, termene, care legale fiind, nu sunt susceptibile de a fi prelungite de instanţă.

În plus, există în drept principiul conform căruia “nimeni nu se poate scuza, invocând necunoaşterea legii” („nemo censetur ignorare legem“), întrucât, în cazul în care ar fi admisă invocarea necunoaşterii legii, s-ar ajunge la o stare de instabilitate juridică şi haos, fapt pentru care este general admisă prezumţia absolută a cunoaşterii legii. Iar, în baza acestei prezumţii, toţi cetăţenii trebuie să cunoască legile, prezumţia neputând fi răsturnată prin proba contrarie.

Sub acest aspect, considerăm că ar fi fost mai potrivită o soluție mai nuanțată și corespunzătoare tuturor principiilor care guvernează procesul civil, respectiv legalitatea, egalitatea, obligația părților de a respecta termenele stabilite de lege și de judecător (acolo unde legea nu dispune), buna-credință, prin reglementarea posibilității părții de a solicita repunerea în termen, în condițiile art. 186 C. pr. civ., instanţa de control judiciar urmând a aprecia în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi ale părţii dacă este incident sau nu vreun motiv temeinic justificat care să stea la baza unei asemenea măsuri.

 

18. O altă modificare de substanță, care schimbă concepția legiuitorului noului Cod de procedură civilă constă în eliminarea etapei de pregătire a dosarului, ce trebuie înaintat instanței de apel, de către instanța a cărei hotărâre se atacă. De precizat în contextul acestei analize este faptul că nici aceste prevederi nu au intrat în vigoare de la momentul adoptării noului Cod de procedură civilă, fiind înlocuite în tot acest interval de timp cu regulile stabilite de Legea nr. 2/2013, care au păstrat etapa scrisă a apelului în sarcina instanței de apel. Apreciem ca binevenite aceste modificări în contextul în care procedura în etapa apelului se fragmenta între instanța de apel și instanța a cărei hotărâre se ataca.

Astfel, mai multe texte au necesitat modificări ori completări, după cum urmează:

- alin. (3) și (4) ale art. 471 au fost modificate în sensul eliminării prevederilor care stabileau în sarcina instanței a cărei hotărâre se atacă a obligației de a proceda la verificarea și regularizarea cererii de apel, prin corespondență purtată cu apelantul, inclusiv prin recunoașterea posibilității primei instanțe de prelungire a termenului de completare sau modificare a cererii de apel. Prin modificările aduse celor două texte, s-a prevăzut obligația primei instanțe de a înainta instanței de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile, iar, dacă s-au formulat și cereri potrivit art. 442-444 C. pr. civ., dosarul va fi trimis instanței de apel numai după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă cereri;

- alin. (5)-(8) ale art. 471 au fost abrogate. Aceste texte reglementau derularea etapei scrise a apelului de către instanța a cărei hotărâre se atacă, prin comunicarea motivelor de apel, a depunerii întâmpinării și răspunsului la întâmpinare;

- s-a introdus art. 4711 cu denumirea marginală ”Pregătirea judecății apelului”. Textul reia în esență dispozițiile art. XV din Legea nr. 2/2013. De remarcat este corelarea acestor prevederi cu cele ale art. 201 alin. (2)-(4) C. pr. civ. în sensul că apelantul nu mai are obligația de a depune răspuns la întâmpinare, iar primul termen de judecată în apel va fi stabilit în funcție de data depunerii întâmpinării ori expirării termenului aferent;

- art. 474 s-a modificat în mod corespunzător art. 4711 nou introdus, cu privire la depunerea apelului incident și a celui provocat, modificările vizând trimiterile la textele aplicabile cererii principale de apel;

- art. 475 a fost abrogat, textul fiind înlocuit cu noile dispoziţii ale art. 4711.

 

19. Pentru etapa recursului au fost aduse mai multe modificări și anume:

- art. 483 alin. (2) a comportat mai multe ajustări, respectiv:

* extinderea cazurilor reglementate la art. 94 în care hotărârile nu sunt supuse recursului, acestea fiind cele prevăzute la pct. (1) lit. a)-j3), modificarea fiind necesară pentru corelarea textului cu noua formă a art. 94 pct. (1). Așadar, nu vor fi supuse recursului, în afara celor deja menționate la lit. a)-j), nici hotărârile pronunțate la lit. j1)-j3), nou introduse, în cererile în materie de moștenire, în cererile privind uzucapiunea și în cererile în materia fondului funciar;

* completarea hotărârilor care nu sunt supuse recursului cu cele pronunțate în cererile după materie vizând protecția consumatorilor, a asigurărilor, a celor ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite;

* eliminarea din categoria hotărârilor care nu sunt supuse recursului a celor pronunțate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, acestea din urmă fiind, așadar, supuse și apelului și recursului, în procesele începute ulterior intrării în vigoare a legii de modificare;

* eliminarea din categoria hotărârilor care nu sunt supuse recursului a celor pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv, acestea urmând a fi supuse și apelului și recursului. Această modificare ce înlătură criteriul valoric din procedura de determinare a căii de atac a recursului s-a impus ca efect al deciziei CCR nr. 369/2017[21] prin care s-a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituțională.

Însă, prin decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[22], s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 C. pr. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017). De reținut este faptul că, în interpretarea dată de instanța supremă[23], efectele deciziei CCR nr. 369/2017, dar și ale deciziei ÎCCJ nr. 52/2018 s-ar produce numai cu privire la hotărârile pronunțate în litigiile pornite în intervalul 20 iulie 2017 – finele anului 2018, întrucât, în procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017, se vor aplica, inclusiv cu privire la hotărârile judecătorești, dispozițiile Codului de procedură civilă și ale Legii nr. 2/2013 în vigoare la data începerii procesului, iar, în procesele pornite ulterior datei de 01 ianuarie 2019, se vor aplica dispozițiile Codului de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018.

Cu toate acestea, decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost supusă unor critici dure din partea Curții Constituționale, care, prin decizia nr. 454 din 4 iulie 2018 pronunțată de Curtea Constituțională, în par 60-63, a reținut, în esență, următoarele: ”Înalta Curte de Casație și Justiție a condiționat aplicarea Deciziei Curții Constituționale de pornirea procesului civil după publicarea acesteia. Paragraful 32 al Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a stabilit, în mod expres, efectele de ordin constituțional ale acesteia asupra cauzelor pendinte. Având în vedere dimensiunea constituțională a demersului instanței constituționale, rezultă că instanțele judecătorești nu pot înlătura efectele deciziei Curții Constituționale expres indicate în corpul acesteia, pentru că ar încălca sfera exclusivă de competență a Curții Constituționale, revenindu-le în schimb obligația de a le aplica în mod corespunzător în cauzele cu care sunt învestite. În acest context, Curtea subliniază că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența să se pronunțe în legătură cu efectele deciziei Curții Constituționale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curții Constituționale și, pe această cale, în mod expres sau implicit, să infirme, să altereze sau să limiteze efectele acestora. În caz contrar, spectrul neconstituționalității interpretării date fie efectelor deciziei Curții Constituționale, fie normei juridice cu încălcarea deciziei Curții Constituționale va deveni actual, cu consecința restabilirii, pentru viitor, de către instanța constituțională a efectului general obligatoriu al deciziei sale. În consecință, Curtea reține că, în urma pronunțării și publicării deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, în privința art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu devin incidente prevederile art. 27 din Codul de procedură civilă, pentru că neconstituționalitatea este o sancțiune de drept constituțional care se aplică imediat situațiilor pendinte. Art. 27 din Cod constituie o normă de procedură de natură legală și nu poate restrânge sfera de aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituție. Acceptarea unei asemenea teze ar echivala cu prevalența unei norme legale față de una de rang constituțional și s-ar înfrânge în mod indirect efectul imediat și general obligatoriu al deciziei Curții Constituționale. Or, într-un stat de drept toate autoritățile publice, atât în aplicarea, cât și în interpretarea normelor infraconstituționale, trebuie să respecte deciziile Curții Constituționale din moment ce acestea materializează și explicitează exigențele Constituției”.

În plus, la data de 18 decembrie 2018, Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a constatat că aceste prevederi sunt neconstituţionale[24].

În motivarea soluției de admitere pronunțate, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conduc la prelungirea, în timp, a efectelor unei norme constatate neconstituţionale, prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, ceea ce încălcă dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ce consacră efectul imediat şi general obligatoriu al deciziilor Curţii Constițutionale, coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 126 alin. (3) referitoare la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, Curtea a reţinut că această interpretare este contrară și jurisprudenței Curții Constituționale referitoare la efectele de ordin constituţional ale deciziilor sale prin care constată neconstituţionalitatea unei norme legale, efecte care sunt de imediată aplicare asupra cauzelor pendinte.

Prin urmare, ca efect direct al deciziilor CCR nr. 369/2017 și nr. 454/2018, legiuitorul a modificat art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul înlăturării criteriului valoric în determinarea incidenței căii de atac a recursului, în cazul proceselor pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, acestea urmând, aşadar, a fi supuse atât apelului, cât şi recursului. În ceea ce privește, însă, hotărârile pronunţate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, recursul este suprimat în cazul cererilor evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

De asemenea, tot ca efect al deciziilor CCR nr. 369/2017 și nr. 454/2018, s-a reglementat regimul juridic al hotărârilor pronunțate în cererile evaluabile în bani, în sensul că, în privința recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de tribunale, începând cu data de 20 iulie 2017, în cererile în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, acestea urmează să se judece de curțile de apel, iar în ipoteza recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de curțile de apel, începând cu data de 20 iulie 2017, în cererile evaluabile în bani de peste 200.000 lei, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, acestea urmează să se judece de Înalta Curte de Casație și Justiție. Textul art. IV antereferit din Legea nr. 310/2018, deși, în esență, are un conținut similar cu dispoziţiile art. 483 alin. (4), dar şi ale art. 96 pct. 3 C. pr. civ., astfel cum au fost modificate prin prezenta lege cuplate şi cu prevederile art. 97 pct. 1 C. pr. civ., rămase nemodificate, se impunea a fi edictat în scopul reglementării exprese a situației hotărârilor judecătorești pronunțate în apel, începând cu data de 20 iulie 2017, în procesele începute anterior acestei date, cu atât mai mult cu cât soluția legislativă aleasă este diferită de interpretarea oferită de decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În concluzie:

(i) în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 și până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, recursul este suprimat în cazul cererilor evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, dacă hotărârile au fost pronunţate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv.

(ii) în procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâri pronunţate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, acestea vor fi supuse atât apelului, cât și recursului.

(iii) în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, hotărârile urmează a fi supuse atât apelului, cât şi recursului.

(iv) în procesele pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, hotărârile vor fi supuse atât apelului, cât și recursului.

(v) recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de tribunale, începând cu data de 20 iulie 2017, în cererile în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, urmează să se judece de curțile de apel.

(vi) recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de curțile de apel, începând cu data de 20 iulie 2017, în cererile evaluabile în bani de peste 200.000 lei, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, acestea urmează să se judece de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reținem, așadar, în esență, cu titlu de principiu, incidența unei derogări de la regula de aplicare a legii în timp instituită de art. 25 alin. (1) C. pr. civ., cu privire la procesele în curs de judecată, în ipoteza intervenirii unei decizii de neconstituționalitate, efectul scoaterii din fondul normativ activ al unei prevederi legale pe calea controlului de constituționalitate fiind complet diferit față de efectul procedeului clasic al abrogării unei dispoziții legale ca urmare a voinței legiuitorului.

Declararea drept neconstituțională a unei norme legale presupune necesitatea inaplicabilității acesteia de îndată, chiar și în procesele în curs de judecată, dată fiind neconcordanța acesteia cu dispozițiile fundamentale constituționale, în vreme ce abrogarea obișnuită a unei prevederi legale are la bază o nouă viziune a legiuitorului asupra reglementării unei anumite situații juridice, ceea ce justifică, pe temeiul previzibilității normelor, incidența noilor dispoziții legale exclusiv proceselor începute după intrarea acestora în vigoare;

- art. 483 alin. (3) și (4) au fost modificate ca urmare a efectelor pe care aceeași decizie CCR nr. 369/2017 risca să le producă asupra competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul supraîncărcării rolului acesteia, întrucât, în măsura în care ar fi rămas instanța de drept comun pentru judecata recursurilor, s-ar fi ajuns ca majoritatea recursurilor formulate împotriva hotărârilor pronunțate de toate instanțele din țară să fie de competența instanței supreme[25]. Pentru a evita această situație, legiuitorul a ales soluția legislativă a coborârii competenței de soluționare a recursurilor în favoarea instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată cu recurs, astfel cum rezultă din prevederile modificate ale art. 95 pct. (3) și art. 96 pct. (3), iar alin. (3) al art. 483 a fost modificat în sensul reglementării unei dispoziții de principiu în ceea ce privește competența, obiectul şi scopul soluționării recursului;

- o altă modificare importantă, care presupune o schimbare de concepție a legiuitorului, vizează eliminarea procedurii de filtru în cazul recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere efectul contrar al acestei proceduri obținut în practică în soluționarea căii de atac, procedura fiind destul de îndelungată și formalistă, cu consecința tergiversării soluționării recursurilor.

Astfel, art. 484 alin. (3) pct. (2), care reglementa completul de filtru, precum și art. 493 C. pr. civ., care reglementa procedura de filtrare a recursurilor se abrogă.

Tot ca efect al eliminării procedurii de filtrare a recursurilor de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost modificat și art. 496 alin. (1), acesta urmând a reglementa, la nivel de principiu, soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs;

- art. 490 alin. (1) și (2) privind depunerea recursului a fost modificat în sensul corelării cu dispozițiile nou introduse ale art. 4711;

- art. 497 a fost modificat în sensul limitării posibilității Înaltei Curți de Casație și Justiție de casare a cauzei cu trimitere spre o nouă judecată, o singură dată în cursul procesului. Prin această soluție legislativă s-a urmărit eliminarea unei cauze de tergiversare a soluționării litigiilor ca efect al casărilor succesive pe care le dispunea instanța supremă.

Trebuie menționat că soluția art. 497 C. pr. civ. a fost criticată pentru neconstituționalitate de către Înalta Curte de Casație și Justiție[26], obiecție respinsă ca neîntemeiată de către Curtea Constituțională prin decizia nr. 454 din data de 4 iulie 2018. Sub acest aspect, instanța constituțională a arătat că, în dreptul pozitiv, sunt consacrate atât casarea cu reținere, cât și casarea cu trimitere. Mai mult, pentru anumite situații limitativ prevăzute de lege, este reglementată și casarea cu trimitere numai o singură dată, în cazul tribunalelor/curților de apel. Prin urmare, pentru casarea cu reținere sau casarea cu trimitere o singură dată, după care casarea este numai cu reținere, nu există nicio dificultate în privința soluției pe care o pot pronunța instanțele judecătorești antereferite într-o asemenea ipoteză. În aceste condiții, nici Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate pretinde că legea nu este previzibilă, din moment ce ipoteza considerată neconstituțională este deja reglementată în dreptul pozitiv și aplicată ca atare în privința tribunalelor/curților de apel. Chiar dacă noul text nu prevede în mod expres că instanța va rejudeca procesul în fond, este de observat că, din modul de redactare a textului criticat, s-a consacrat în mod implicit, casarea cu reținere subsidiară celei cu trimitere, astfel încât un atare mecanism procesual implică rejudecarea procesului (par. 46). Iar faptul că instanța supremă este una de casație nu înseamnă că soluția pe care o poate pronunța în legătură cu soluționarea recursului poate fi numai casarea cu trimitere, ci și casarea reținere. În plus, soluția legislativă preconizată în privința Înaltei Curți de Casație și Justiție este chiar mai favorabilă justițiabilului, în sensul că o singură dată va putea parcurge din nou ciclul procesual firesc și, de abia, după acest moment intervine casarea cu reținere (par. 50).

Așadar, învederăm că, pentru ipoteza în care instanța supremă pronunță o soluție de casare cu trimitere și, ulterior, se impune o nouă soluție de casare, din cauza insuficienței probatoriilor, aceasta va proceda la soluționarea cauzei, fără a mai fi limitată în privința probelor ce pot fi administrate în recurs, potrivit art. 492 C. pr. civ., limitare impusă numai pentru etapa recursului. Întrucât instanța de rejudecare, chiar și în caz de casare cu reținere, se comportă ca o instanță de fond, limitarea probatorie menționată nu se mai justifică[27]. În consecință, rejudecarea cauzei după casarea cu reținere se face după aceleași reguli de la judecata în fond, inclusiv sub aspectul probelor, putând fi administrate oricare dintre probele prevăzute de lege[28].

 

20. În materia contestației în anulare, prevederile art. 503 alin. (3) au fost modificate în sensul extinderii aplicabilității corespunzătoare a dispozițiilor alin. (2) și în privința hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, dacă instanța de apel, respingând apelul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de apel invocate de apelant în termen.

Criticăm această alegere legislativă întrucât, exceptarea pct. 3 al alin. (2) de la incidența alin. (3) se justifica prin particularitatea ce decurge din caracterul ordinar și devolutiv al apelului (art. 476-477 C. pr. civ.). Spre deosebire de recurs care este circumscris unor motive expres și limitativ prevăzute de lege, apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului statuând atât în fapt, cât și în drept, astfel încât motivarea căii de atac a apelului nu poate fi scindată în mai multe motive distincte.

 

21. În privința revizuirii, au fost modificate două texte:

- art. 509 alin. (2) a fost pus în acord cu decizia Curții Constituționale nr. 866/2015[29] prin care s-a constatat că sintagma ”pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul dispozițiilor art. 509 alin. (1) este neconstituțională cu referire la motivul de revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora. Prin urmare, prevederea alin. (2) al art. 509 a fost completată în sensul că sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul în cazul motivului de revizuire prevăzut la alin. (1) pct. 11;

- art. 513 alin. (4) a fost completat cu ipoteza soluției pe care o pronunță instanța de revizuire atunci când ceea ce se nesocotește în cazul hotărârilor definitive potrivnice este efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Completarea textului este binevenită în contextul actualei reglementări a efectelor autorității de lucru judecat, care acoperă deopotrivă atât aspectul pozitiv, în sens de obligativitate de respectare a unei chestiuni tranșate anterior de o altă instanță care are legătură cu soluționarea litigiului din urmă, cât și aspectul negativ, în sens de interdicție de soluționare a una și aceleiași pricini, între aceleași persoane și având aceeași calitate de către mai multe instanțe.

Spre deosebire de reglementarea vechiului Cod de procedură civilă, care sancționa încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat (art. 322 pct. 7), actualul art. 509 pct. 8 vizează ambele efecte, de vreme ce face referire la autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, ce nu poate fi citită și interpretată decât în cheia art. 431 C. pr. civ.

Or, soluția de anulare a ultimei hotărâri prevăzută de art. 513 alin. (4) nu era îndestulătoare și pentru ipoteza în care contrarietatea de hotărâri decurgea din încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ipoteză în care, după anulare, se impune reluarea judecății de către instanța care a soluționat pricina cu nesocotirea a ceea ce o altă instanță a tranșat anterior, în cadrul altui proces.

Dincolo de aspectul pozitiv al modificării, se constată și o inadvertență a legiuitorului care, probabil, din neatenție, a eliminat din cuprinsul alin. (4) teza finală care obliga instanța să facă mențiune despre hotărârea dată în revizuire în josul originalului hotărârii revizuite. Apreciem că, din eroare, a fost înlăturată această dispoziție, întrucât utilitatea acesteia era de netăgăduit și, în plus, nicio discuție și consultare prealabile prezentei legi de modificare a Codului de procedură civilă nu au presupus modificări pe acest aspect.

Mențiunea în discuție avea rol de informare și era făcută de grefierul de ședință, la solicitarea președintelui de complet, în temeiul art. 53 alin. (1) lit. a din H.C.S.M. nr. 1375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Cu toate acestea, înlăturarea obligativității efectuării acestei mențiuni nu va afecta în niciun fel valabilitatea hotărârii – nici de revizuire și nici a celei revizuite -, rolul acesteia fiind exclusiv unul cu rol de informare.

 

22. În privința mecanismelor de unificare a practicii judiciare, sunt de evidențiat trei elemente noi aduse de Legea de modificare a Codului de procedură civilă:

- a fost introdus alin. (11) la art. 517, potrivit cu care cauzele similare aflate pe rolul instanțelor la data sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care soluționarea acestora depinde de dezlegarea problemelor de drept ce fac obiectul recursului în interesul legii, pot fi suspendate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, conform alin. (4).

Completarea articolului este pozitivă, întrucât, în intervalul de timp de la data sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție și până la pronunțarea unei decizii în interesul legii, se va evita perpetuarea unei practici judiciare neunitare.

În vederea identificării similitudinii de cauze, pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție se regăsește o listă cu informații referitoare la sesizările de pronunțare a unor hotărâri date în interesul legii, astfel încât atât instanțele de judecată, cât și părțile au posibilitatea concretă de a cunoaște sesizările adresate instanței supreme, precum și stadiul soluționării acestora;

- alin. (4) al art. 517 și alin. (3) al art. 521 s-au modificat în sensul că dezlegările date prin hotărârile pronunțate în recurs în interesul legii și prin hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să fie obligatorii nu doar pentru instanțe, ci și pentru pentru terții în sau asupra activității cărora respectivele dispoziții legale, astfel cum au fost interpretate, sunt incidente.

De altfel, este de precizat că această modificare vine pe fondul deselor recomandări pe care Comisia Europeană le face în Rapoartele privind progresele înregistrate în România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare și care se referă la aplicarea de către administrația publică a jurisprudenței generate de instanțele judecătorești (Recomandarea nr. 5[30]).

Așadar, legiuitorul a înțeles prin aceste două modificări să oblige inclusiv instituțiile și autoritățile publice să aplice dispozițiile legale în forma interpretată sau dezlegată de instanța supremă prin mecanismele de unificare a practicii judiciare, urmărindu-se, astfel, pe de o parte, diminuarea situațiilor de încărcare a rolului instanțelor judecătorești cu litigii, de multe ori repetitive, în privința cărora instanța supremă a dat deja o dezlegare și, pe de altă parte, asigurarea unei mai mari încrederi a cetățenilor și întreprinderilor în deciziile luate de administrațiile publice.

           

23. În domeniul executării silite, legiuitorul a adus patru modificări:

- abrogarea alin. (3) al art. 660, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 473/2013[31];

- abrogarea alin. (8) al art. 666, în sensul eliminării formulei executorii din partea finală a încheierii de încuviințare a executării silite. Apreciem în mod pozitiv alegerea legiuitorului de renunțare la formula executorie, o atare formalitate fiind inutilă, fără eficacitate practică;

- modificarea alin. (2) al art. 713 în sensul eliminării posibilităților de invocare, pe calea contestației la executare, a motivelor de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească. Se observă, astfel, că forma anterioară a textului interzicea formularea unor apărări de fond privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu numai în cazul în care legea prevedea în legătură cu titlul executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, o cale procesuală specifică pentru desființarea lui, în vreme ce actuala reglementare a introdus și acțiunea de drept comun în rândul mijloacelor procesuale la care contestatorul poate și trebuie să apeleze pentru invocarea motivelor de fapt sau de drept vizând fondul dreptului cuprins în titlul executoriu[32].

Pe fondul reglementării, apreciem utilă și binevenită noua soluție legislativă, fiind firesc ca atunci când contestatorul înțelege să formuleze critici cu privire la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, acesta să uzeze de căile procesuale prevăzute de lege pentru desființarea respectivului titlu, inclusiv de acțiunile de drept comun prin intermediul cărora ar putea să obțină lipsirea de eficacitate a acestui titlu, nefiind constructiv ca, abia în faza de executare silită, contestatorul să iasă din pasivitate și să încerce desființarea titlului executoriu.

Prin noua formulă legislativă, se asigură simplificarea și celeritatea procedurii execuționale, asigurându-se, totodată, și o disciplinare a părților care trebuie să-și organizeze apărările astfel încât să nu mai fie întârziate procedurile execuționale cu cereri ce vizează fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, în privința acestuia din urmă fiind necesar a i recunoaște, în principiu, caracterul definitiv în momentul trecerii la executarea silită.

Din punct de vedere formal, soluția legislativă este deficitară, aceasta permițând, în prima sa parte, să se formuleze apărări de fond, pentru ca, în partea finală, să restrângă aproape în totalitate această posibilitate, de vreme ce existența unei căi procesuale pentru desființarea titlului executoriu, inclusiv o acțiune de drept comun sunt menționate printre mijloacele procesuale obligatoriu de parcurs pentru invocarea de critici vizând fondul dreptului.

Din punct de vedere al termenului ”desființare”, apreciem că acesta are o semnificație generală, nefiind limitat exclusiv la cazurile de nulitate care pot afecta respectivul titlu, ci se referă la toate ipotezele care îl lipsesc de eficacitate juridică (reziliere, rezoluțiune, revocare, inopozabilitate, caducitate).

Cu referire, spre exemplu, la posibilitatea invocării excepției de neexecutare a contractului pe calea contestației la executare în contextul acestor modificări legislative, învederăm că aceasta reprezintă un mijloc de apărare și determină o suspendare a executării propriilor obligații ale debitorului până în momentul în care cealaltă parte, creditorul, își va îndeplini obligațiile ce-i revin. Întrucât o condiție pentru declanșarea executării silite este ajungerea obligației debitorului la scadență și cum exceptio non adimpleti contractus presupune o suspendare temporară a executării obligațiilor debitorului, apreciem că un asemenea mijloc de apărare nu poate fi invocat în faza de executare silită, care implică cu necesitate existența unui termen de plată împlinit, adică un moment temporal ulterior epuizării efectelor excepției respective. Astfel, apreciem că excepția de neexecutare a contractului se poate analiza numai în cadrul procesual al acțiunii de fond, aceasta având ca finalitate o amânare a scadenței obligației debitorului și, implicit, a posibilității de declanșare a executării silite până la termenul fixat de instanță. În plus, trebuie învederat că o apărare similară, specifică, însă, pentru faza de executare silită este reglementată de art. 677 C. pr. civ. și vizează executarea prestațiilor reciproce ce derivă din același titlu executoriu, ipoteză ce exclude, însă, invocarea excepției de neexecutare a contractului ca apărare de fond direct în executarea silită;

            - alin. (4) al art. 906 a fost completat cu posibilitatea creditorului de a solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.

            În acest sens, învederăm decizia nr. 16/2017 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[33] prin care, în contextul formei anterioare a textului, s-a stabilit că nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi, pentru următoarele argumente:

            * natura juridică a penalităților, de mijloc juridic de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor, acestea putându-se acorda independent de existenţa unui prejudiciu;

            * caracterul definitiv al sumei ce se datorează cu titlu de penalități. Dacă legiuitorul ar fi dorit să lase deschisă creditorului posibilitatea de a formula, în temeiul art. 906 alin. (4) C. pr. civ., cereri succesive de stabilire a sumei finale datorate de debitor cu titlu de penalităţi, nu ar mai fi menţionat în mod expres caracterul definitiv al sumei stabilite de instanţă cu acest titlu, după scurgerea unui termen de trei luni de la data comunicării încheierii prin care a dispus aplicarea respectivelor penalităţi;

            * deşi prevederile art. 906 alin. (2) C. pr. civ. stipulează că penalităţile sunt stabilite de instanţa de executare pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, acestea nu pot conduce la concluzia recunoaşterii implicite a posibilităţii formulării repetate a unor cereri privind fixarea sumelor datorate cu titlu de penalităţi, deoarece dispoziţiile alin. (4) al aceluiaşi articol limitează în mod expres perioada de calcul al acestora în vederea stabilirii unei sume definitive printr-o încheiere care să poată fi executată silit;

            * după pronunţarea unei încheieri de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi, creditorul poate solicita obligarea debitorului la repararea prejudiciului rezultat din neexecutarea unei obligaţii cu caracter personal, în condiţiile art. 892 C. pr. civ. şi ale dreptului material. Mijlocul procedural prevăzut de art. 906 C. pr. civ. este complementar celui reglementat de art. 892 C. pr. civ. Cel din urmă are drept scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei ce implică faptul său personal, constituind temeiul pentru acordarea despăgubirilor destinate acoperirii acestui prejudiciu, în timp ce penalitatea reprezintă o sancţiune pentru nerespectarea aceleiaşi obligaţii, de natură să îl constrângă pe debitor să execute în natură obligaţia stabilită în sarcina sa;

* obţinerea unor încheieri definitive, periodice, care să stabilească suma finală datorată de debitor cu titlu de penalităţi s-ar îndepărta de la scopul reglementării penalităţilor şi ar diminua efectul de mijloc de constrângere pe care acesta îl au. În plus, debitorul ar putea opta pentru neexecutare, expunându-se, cel mult, riscului de a plăti, periodic, o sumă de bani cu titlu de penalităţi;

* termenul în care se poate cere aplicarea de penalități curge de la data comunicării încheierii de încuviințare a executării silite, în dosarul de executare pronunțându-se o singură asemenea încheiere, astfel încât aplicarea practică a modificării ar fi imposibilă.

Dincolo de toate aceste considerente reținute de instanța supremă și pe care le împărtășim, apreciem, însă, că nimic nu se opune ca legiuitorul să adopte o altă soluție legislativă în materia aplicării penalităților de întârziere în ceea ce privește executarea silită a obligației de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul. Ca atare, prin modificarea adusă, creditorul se va putea prevala de mecanismul transformării penalităților de întârziere în despăgubiri efective după trecerea fiecărui interval de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlul executoriu, astfel încât debitorul să se afle sub presiunea acestui mecanism până la îndeplinirea completă a obligației prevăzute în titlu, și să fie conștientizat de riscul întârzierii în executare.

Chiar și în condițiile în care textul prevede posibilitatea repetată a creditorului de a solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere, apreciem că acesta nu lipsește de aplicabilitate prevederile art. 892 C. pr. civ., care au drept scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei ce implică faptul său personal, cele două mecanisme fiind complementare.

 

            24. Procedura specială a divorțului cunoaște o modificare la alin. (2) al art. 915, în sensul că acordul părților cu privire la alegerea instanței care urmează să soluționeze acțiunea de divorț trebuie să fie exprimat expres.

            În ceea ce ne privește, modificarea textului nu se impunea cu necesitate, având în vedere decizia nr. 20/2016 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legi[34], care a interpretat art. 915 alin. (2) în sensul reținut de legiuitor, soluția legislativă fiind, așadar, efectul acestei decizii.

Prin urmare, față de rolul și efectul deciziei date în recurs în interesul legii, apreciem că nu se justifica completarea textului, o asemenea intervenție fiind superfluuă.

 

            25. Codul de procedură civilă, cu toate modificările și completările aduse de prezenta lege se va republica în Monitorul Oficial al României, Partea I, astfel cum dispune art. V din legea de modificare.

Republicarea[35] presupune integrarea prevederilor modificate sau a celor de completare în ansamblul reglementării Codului, urmând a se realiza și o nouă numerotare a articolelor, alineatelor, capitolelor și celorlalte structuri ale actului, întrucât s-a dispus expres un atare demers, cerință impusă de art. 70 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

 

            26. Din punct de vedere al aplicării legii în timp, urmează a se aplica prevederile art. 24-27 C. pr. civ., astfel încât noile dispoziții integrate Codului de procedură civilă vor fi incidente numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea în vigoare a legii noi, fiind de remarcat faptul că legiuitorul nu a abandonat filosofia adusă de noul Cod de procedură civilă sub acest aspect, nereglementând vreo derogare de la regula menționată.



[1]                    Pentru scurte comentarii asupra recentelor modificări, a se vedea și A. Dimitriu, Modificarea Codului de procedură civilă. Oportunități materializate și oportunități ratate, în Curierul Judiciar nr. 7/2018, http://www.curieruljudiciar.ro/2018/08/31/modificarea-codului-de-procedura-civila-oportunitati-materializate-si-oportunitati-ratate/.

[2]                    Publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 24 octombrie 2014.

[3]                    Publicată în Monitorul Oficial nr. 539 din 20 iulie 2015.

[4]                    Se impune a fi precizat faptul că, în cadrul lucrărilor preparatorii ale acestui act normativ, Consiliul Superior al Magistraturii a formulat o propunere de modificare a textelor vizate de cele două decizii de neconstituționalitate în sensul menținerii scopului urmărit de legiuitor la momentul adoptării noului Cod de procedură civilă, dar și al respectării exigențelor deciziei de neconstituționalitate, prin instituirea obligației părților de a fi asistate și, după caz, reprezentate de avocat la redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și în exercitarea și susținerea acestuia, respectiv impunerea unei rigori și discipline procesuale pentru evitarea introducerii unor cereri de recurs în mod abuziv, șicanator sau informe, care nu se încadrează în mod riguros în motivele de recurs.

                Astfel, propunerea transmisă Parlamentului de către Consiliul Superior al Magistraturii a vizat reglementarea obligativității redactării cererii și motivelor de recurs, respectiv a reprezentării și asistării părților de către avocați, în cazul recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice. Și pentru a nu impune o sarcină excesivă părților, propunerea a vizat și instituirea unui mecanism de natură a permite realizarea scopului legitim urmărit la standardul calitativ propus, în sensul reglementării unui acces mult mai facil al persoanelor fizice la instituția ajutorului public judiciar, prin dublarea limitelor de venit ale persoanelor ce pot accesa acest instrument în etapa recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și instituirea pentru persoanele juridice a posibilității de acces la ajutorul public judiciar, în forma reprezentării/asistării prin avocat, astfel încât procedura de asistență judiciară să fie corespunzătoare cu noile cerințe procedural civile impuse în vederea garantării accesului efectiv la calea de atac a recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

                Trebuie precizat că propunerea Consiliului Superior al Magistraturii – formulată în procedura de consultare a autorităților cu atribuții în domeniul judiciar – nu a fost agreată de către legiuitor, deși aceasta ar fi păstrat noua viziune a Codului de procedură civilă asupra căii extraordinare de atac a recursului, pe de o parte și, pe de altă parte, ar fi fost în concordanță și cu considerentele Curții Constituționale, care a reținut că, față de natura specială a rolului Curții de Casație, care este limitat la a analiza dacă legea a fost aplicată în mod corect, Curtea de la Strasbourg a acceptat că procedura din fața Curții de Casație poate să fie mai formală. Astfel, cerința ca reclamantul să fie reprezentat de un avocat calificat în fața Curții de Casație nu poate fi, prin ea însăși, contrară art. 6 din Convenție. Cerința este compatibilă cu caracteristicile unei curți supreme ca cea mai înaltă curte care examinează apelurile/recursurile din punctul de vedere al legii, acest lucru fiind o caracteristică legală comună în statele membre ale Consiliului Europei (par. 53 din decizia CCR nr. 462/2014).

                În plus, se cuvine a fi amintit că, în formula Codului de procedură civilă anterioară celor două intervenții de neconstituționalitate, recursul, ca regulă, era de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție și numai în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Or, urmare unei alte decizii a Curții Constituționale, nr. 369/2017, legiuitorul a procedat la schimbarea concepției inițiale a Codului de procedură civilă în privința competenței de soluționare a recursului, prin coborârea acesteia către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, astfel încât, și din această perspectivă, propunerea CSM s-ar fi circumscris atât noii viziuni a legiuitorului asupra recursului, cât și cerințelor și garanțiilor cerute de Curtea Constituțională.

[5]                    G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 71 – ”nu este incompatibil nici judecătorul care s-a pronunțat în temeiul unei excepții procesuale, iar instanța de control judiciar a anulat sau casat ca nelegală hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, dacă la instanța de trimitere nu mai trebuie discutată și soluționată excepția procesuală respectivă”; M. Tăbârcă în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 199 – ”dacă s-a pronunțat în temeiul unei excepții de procedură, iar instanța de control judiciar a apreciat că soluția pe care a dat-o este nelegală și a anulat ori casat hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, judecătorul nu este incompatibil, pentru că prin admiterea excepției de procedură nu ”s-a soluționat cauza” în sensul urmărit de legiuitor prin instituirea incompatibilității”; V. M. Ciobanu în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 199, nota 1 – ”socotesc că este discutabilă interpretarea dată, extinsă față de prevederile legale, care vorbesc de ”soluționarea cauzei” fără a face nicio referire la fond. Fundamentul incompatibilității constă în dorința de a nu-l pune pe judecător în situația de a reveni asupra soluției sale, adică să asigure o imparțialitate cât mai profundă”.

[6]                    Publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018.

[7]                    Publicată în Monitorul Oficial nr. 461 din 22 iunie 2016.

[8]                    Decizia RIL nr. 7/2016:

                I. Sintagma “instanța la care își desfășoară activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță.

[9]                    Decizia RIL nr. 7/2016:

                II. Art. 127 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat, sub aspectul noțiunii de “grefier”, în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești.

[10]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 897 din 10 decembrie 2014.

[11]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 353 din 09 mai 2016.

[12]                 În sensul pronunțării unei sentințe ori decizii, a se vedea V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Național, București, 1996, pp.439-440; Gh.-L. Zidaru în V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 581; G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 291. În sensul pronunțării unei încheieri, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Ediția a II-a, Vol. I. Teoria generală, Ed. Solomon, București, 2017, pp. 866-867 – ”judecând strămutarea, instanța nu se pronunță nici în primă instanță, nici în vreo cale de atac, ci soluționează un incident procedural apărut pe parcursul unui proces care poate să fie în primă instanță sau într-o cale de atac. Împrejurarea că textul folosește generic termenul de ”hotărâre”, și nu ”încheiere”, nu ar trebui să conducă spre o altă concluzie, de vreme ce art. 424 alin. (5) C. pr. civ. numește hotărâre și încheierea”.

[13]                 Republicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 30 aprilie 2014.

[14]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2017.

[15]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 803 din 11 octombrie 2017.

[16]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 112 din 14 februarie 2014.

[17]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 588 din 07 iulie 2006.

[18]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 636 din 20 iulie 2018.

[19]                 http://www.cdep.ro/proiecte/2018/300/40/6/346sesiziccj.pdf. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că opțiunea legiuitorului de a introduce o modalitate alternativă de pronunțare a hotărârii implică adoptarea unei reglementări care să permită determinarea, în mod exact, a momentului pronunțării și care să prezinte nivelul de precizie pe care îl asigură reglementarea pronunțării hotărârii în ședință publică. Or, referirea la ”punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței” este insuficientă pentru a permite determinarea exactă a momentului pronunțării, cu efecte negative pe planul drepturilor a căror exercitare este legată de acest moment, conform legii.

[20]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 836 din 1 octombrie 2018.

[21]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din data de 20 iulie 2017.

[22]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 69 din data de 17 iulie 2018.

[23]                 Pentru critica deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a se vedea C. Tănasă, I, Croitoru, Înalta Curte de Casație și Justiție față cu retroactivitatea. Studiu critic al Deciziei nr. 52/2018 a ÎCCJ – completurile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, www.juridice.ro, dar şi A. Sarchizian, Dreptul la recurs în cazul litigiilor evaluabile în bani, începute anterior datei de 20 iulie 2017, www.juridice.ro.

[24]                 https://www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRES-353.

[25]                Pentru o opinie jurisprudențială contrară, conturată ulterior deciziei CCR nr. 369/2017, a se vedea ÎCCJ, sec. I civ., dec. nr. 1/2018, www.scj.ro; ÎCCJ, sec. I civ., dec. nr. 820/2018, www.universuljuridic.ro – ”art. 97 pct. 1 C. pr. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

                Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. pr. civ., care prevede că „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”. Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor. Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.

                Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens.

                Se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel. Noul Cod de procedură civilă păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. pr. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. pr. civ.”.

[26]                 http://www.cdep.ro/proiecte/2018/300/40/6/346sesiziccj.pdf. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, din dispozițiile art. 497 C. pr. civ., în forma modificată, nu se înțelege cu claritate, care este soluția adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în ipoteza în care instanța supremă a pronunțat o soluție de casare cu trimitere și se impune o nouă soluție de casare, din cauza insuficienței probatoriilor, în detrimentul respectării dreptului la apărare. Prin modificarea dispozițiilor art. 497 C. pr. civ., în sensul limitării posibilității casării cu trimitere și prin nereglementarea soluției care poate fi pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în ipoteza casării hotărârii pronunțate de instanța de apel subsecvent unei casări anterioare cu trimitere, se creează un vid legislativ care are ca efect imposibilitatea aplicării dispozițiilor art. 497 C. pr. civ. în ipoteza menționată.

[27]                 M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. III. Căile de atac. Procedurile speciale, Ediția a II-a, Ed. Solomon, București, 2017, p. 260. 

[28]                 În același sens, a se vedea Decizia nr. 14/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 655 din 24 octombrie 2013.

[29]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 69 din 1 februarie 2016.

[30]                 Recomandarea 5 din Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare: Guvernul ar trebui să pună în practică un plan de acțiune corespunzător pentru a remedia chestiunea executării hotărârilor judecătorești și a aplicării de către administrația publică a jurisprudenței generate de instanțele judecătorești, inclusiv un mecanism care să furnizeze statistici fiabile care să permită monitorizarea pe viitor. Ar trebui, totodată, elaborat un sistem de monitorizare internă care să implice Consiliul Superior al Magistraturii și Curtea de Conturi pentru a se asigura punerea corectă în aplicare a planului de acțiune.

[31]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 30 din 15 ianuarie 2014.

[32]                 Pentru (im)posibilitatea instanței de executare de a invoca din oficiu nulitatea absolută în cadrul contestației la executare, a se vedea E. Oprina în E. Oprina, V. Bozeșan, Executarea silită. Dificultăți și soluții practice, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 410 – ”Așadar, instanţa de executare poate invoca din oficiu, oricând în cursul judecăţii în primă instanţă, nulitatea absolută, cu condiţia de a fi admisibile apărările de fond în cadrul contestaţiei la executare, potrivit legii”. În acelaşi sens, a se vedea G. Boroi, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. II. Art. 456-1134, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 502.

                Pentru analiza modalității practice de conciliere a posibilității instanței de executare de invocare din oficiu a caracterului abuziv al unor clauze cu specificul contestației la executare, a se vedea E. Oprina în E. Oprina, V. Bozeșan, op. cit., pp. 411-412 – ”Astfel, în jurisprudenţa europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat de mai multe ori că instanţa naţională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator sau vânzător şi furnizor, de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest scop (cauza Pannon GSM, C- 243/08, pct. 31 şi 32, cauza Banco Espanol de Credito, C-618/10, pct. 42 şi 43).

                Se mai relevă din jurisprudenţa CJUE că instanţei naţionale nu i se impune totuşi, în temeiul directivei, să înlăture aplicarea clauzei în discuţie în cazul în care consumatorul, după ce instanţa l‑a informat, înţelege să nu invoce caracterul abuziv şi neobligatoriu al acesteia (cauza Pannon GSM, C- 243/08, pct. 33).

                Însă mecanismele naţionale de executare silită, modalităţile de punere în aplicare a motivelor de contestaţie şi puterile conferite instanţei de fond în analizarea legalităţii clauzelor contractuale în temeiul cărora a fost emis titlul executoriu sunt reglementate de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, cu condiţia însă ca acestea să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare supuse dreptului intern (principiul echivalenţei) şi să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivităţii) (cauza Mohamed Aziz, C-425/11, pct. 50; cauza Mostaza Claro, C-168/05, pct. 24; cauza Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, pct. 38).

                Transpunând cele două principii în planul dreptului naţional, apreciem că, astfel cum rezultă din ansamblul prezentei analize, nu se relevă niciun element de natură să dea naştere unor îndoieli în legătură cu conformitatea reglementării în discuţie în materia protecţiei drepturilor consumatorilor cu celelalte mecanisme similare ce permit verificarea legalităţii sau temeiniciei unui act juridic. Iar, pe de altă parte, faţă de reglementarea specială, modul de derulare şi particularităţile acesteia, coroborat cu specificul procedurii execuţionale naţionale, nu se evidenţiază imposibilitatea sau dificultatea de exercitare a drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii, existând suficiente garanţii de ordin procedural în ceea ce priveşte garantarea acestora pe plan naţional.

                Astfel, legislaţia execuţională internă instituie un regim procedural eficient şi util pentru ca instanţa de executare să aibă posibilitatea efectivă de intervenţie atât pe aspectul măsurilor provizorii care pot să suspende procedura de executare, cât şi pe aspectul verificării legalităţii clauzelor titlului executoriu, măsuri de natură să asigure efectivitatea protecţiei urmărite de directivă. În plus, legislaţia naţională execuţională garantează debitorului consumator inclusiv o protecţie a posteriori, pe calea întoarcerii executării, mecanism complet şi adecvat de natură a asigura îndestularea sa completă”.

                Apreciem că nici modificarea legislativă de suprimare completă a posibilității de invocare a unor apărări de fond pe calea contestației la executare nu se depărtează de la concluziile doctrinare anterioare, continuând să răspundă inclusiv jurisprudenței europene, legislația națională oferind o protecție eficientă drepturilor debitorului (în special consumator) prin mecanisme aplicabile în mod similar și altor situații asemănătoare supuse dreptului intern, în virtutea principiului echivalenței.

[33]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 13 aprilie 2017.

[34]                 Publicată în Monitorul Oficial nr. 1049 din 27 decembrie 2016.

[35]                Republicarea se face în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija autorității publice care a emis actul de modificare. Republicarea se face în cel mult 45 de zile de la data publicării actului care a dispus această măsură. Transmiterea formei republicabile a actului pentru obținerea avizului Consiliului Legislativ se face în termen de 30 de zile de la data publicării actului care a dispus republicarea, iar, în cazul codurilor, termenele se prelungesc cu 15 zile, astfel cum prevede art. 70 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu