Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Acesta este principiul, stabilit prin art. 171 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial nr. 345/2011.

Acelaşi act normativ prevede, în art. 268, toate termenele în care pot fi formulate cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă, şi anume:

  • în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;
  • în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară;
  • în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator;
  • pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;
  • în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

În toate situaţiile, altele decât cele de mai sus, termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului.

Ce se întâmplă când intervine prescripţia?

Prin prescripţie se stinge doar dreptul la acţiune în sens material, deci posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine, pe calea silită, îndeplinirea obligaţiei subiectului pasiv. Prescripţia nu stinge dreptul subiectiv în substanţa lui, drept care continuă să subziste, şi nici obligaţia corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie. De asemenea, în această materie sunt aplicabile dispoziţiile din Codul civil referitoare la suspendarea sau întreruperea curgerii termenului de prescripţie.

Reglementarea prin care se instituie un termen de prescripţie de 3 ani în materia conflictelor de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate, are ca justificare asigurarea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice şi necesitatea soluţionării într-un termen rezonabil a conflictului de muncă izvorât din neplata acestor drepturi, în interesul legitim al fiecăreia dintre părţile litigante. Prevederile de lege criticate stabilesc, astfel, o sancţiune a pasivităţii în apărarea dreptului subiectiv.

Prescripţia este justificată?

Dispoziţia din Codul muncii, prin care se instituie un termen de prescripţie de 3 ani în materia conflictelor de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate, are ca justificare asigurarea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice şi necesitatea soluţionării într-un termen rezonabil a conflictului de muncă izvorât din neplata acestor drepturi, în interesul legitim al fiecăreia dintre părţile litigante. Prevederile de lege stabilesc, astfel, o sancţiune a pasivităţii în apărarea dreptului subiectiv.

Drepturile salariale nu ar trebuie să fie supuse prescripţiei?

Comentariile de mai sus se regăsesc într-o recentă decizie a Curţii Constituţionale. Un sindicat din învăţământ a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) şi ale art. 268 din Codul muncii, apreciind că dispoziţiile pe care le-am citat mai sus sunt contrare Constituţiei, privind dreptul de proprietate privată, având în vedere că drepturile salariale sunt asimilate bunurilor şi se bucură de protecţia dreptului de proprietate, iar acordarea acestor drepturi în speţă se întemeiază pe o „bază suficientă„, respectiv Legea nr. 221/2008 (pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ), astfel încât există o speranţă legitimă privind obţinerea lor. Prin urmare, dreptul la acţiune în justiţie cu privire la aceste drepturi nu ar trebui să fie supus prescripţiei. Prin această susţinere, a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. (1) şi art. 268 din Codul muncii.

Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, dreptul la salariu se bucură, în egală măsură, de protecţia acordată dreptului la muncă, fiind o componentă a acestuia, dar şi de protecţia acordată dreptului de proprietate, întrucât reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Totodată, Curtea a reţinut că, deşi drepturile salariale nu sunt drepturi reale, cum este dreptul de proprietate, ci drepturi de creanţă, în privinţa apărării lor, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului acestea sunt asimilate cu bunuri, statuându-se că noţiunile de, „bun” şi „proprietate” au un sens care nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, ci cuprinde şi alte drepturi şi interese patrimoniale (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 100).

Pe de altă parte, Curtea a statuat în numeroase rânduri, raportându-se la art. 44 alin. (1) teza finală din Constituţie, că dreptul de proprietate nu este unul absolut, conţinutul şi limitele sale fiind stabilite de lege.

CCR a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 99/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 317/2016.

Ai nevoie de Codul Muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here