După ce, în România, CCR a decis că legea conversiei creditelor în franci elveţieni la cursul istoric este neconstituţională (vezi detalii aici pe LegeStart), avem şi opinia avocatului general al Curţii de Justiţie a UE la un dosar iniţiat de cetăţeni români.
În data de 27 aprilie, au fost făcute publice concluziile avocatului general în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii contra Banca Românescă SA.
Potrivit avocatului general Wahl, clauza cuprinsă într-un contract de împrumut care prevede rambursarea sumei împrumutate în moneda străină în care a fost acordat împrumutul nu constituie în mod necesar o clauză abuzivă.
Cerinţa potrivit căreia clauzele contractuale trebuie să fie exprimate în mod clar şi inteligibil nu poate impune profesionistului să anticipeze și să informeze consumatorul cu privire la evoluţii ulterioare imprevizibile, precum fluctuaţiile excepţionale ale cursurilor de schimb.
Între luna aprilie 2007 şi luna octombrie 2008, doamna Ruxandra Paula Andriciuc şi alte 68 de persoane au încheiat cu SC Banca Românească contracte de credit în franci elveţieni (CHF) în vederea achiziţionării unor bunuri imobiliare, a refinanţării altor credite sau pentru nevoi personale. Împrumutaţii erau obligaţi să ramburseze ratele lunare în CHF.
În condiţiile în care cursul de schimb dintre CHF şi leul românesc aproape s-a dublat între 2007 şi 2014, împrumutaţii consideră că banca era în măsură să prevadă fluctuaţiile cursului de schimb al CHF. Ei au sesizat, aşadar, instanţele române, arătând că clauzele care prevăd rambursarea creditului în CHF impun în sarcina lor riscul de schimb valutar şi constituie, prin urmare, clauze abuzive.
Dreptul Uniunii este reprezentat de Directiva nr. 13/1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Directiva protejează consumatorii cu ocazia încheierii unor contracte cu un profesionist. În special, acesta prevede că o clauză poate fi considerată abuzivă în cazul în care provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract. Caracterul abuziv al unei clauze se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi prin raportare, în momentul încheierii acestuia, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la celelalte clauze ale contractului. Aprecierea caracterului abuziv al unei clauze nu poate privi definirea obiectului principal al contractului, în măsura în care clauza este exprimată în mod clar şi inteligibil.
Sesizată cu litigiul, Curtea de Apel Oradea adresează trei întrebări Curţii de Justiţie cu privire la examinarea clauzei contractuale în discuţie. Două dintre aceste întrebări urmăresc să se stabilească dacă clauza în litigiu poate fi considerată ca vizând obiectul principal al contractului şi dacă aceasta este exprimată în mod „clar şi inteligibil”, astfel încât caracterul său potenţial abuziv nu ar putea fi examinat. Pe de altă parte, se solicită Curţii să clarifice momentul la care trebuie să fie evaluată existenţa unui „dezechilibru semnificativ” între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În concluziile prezentate pe 27 aprilie, avocatul general Nils Wahl se referă atât la modul de redactare a clauzelor contractuale în discuţie, cât şi la contextul factual şi juridic în care au fost încheiate contractele de împrumut. Avocatul general ţine seama de două elemente determinante. În primul rând, el arată că contractelor de împrumut în monedă străină le este aplicată în general o rată a dobânzii mai scăzută decât celor în monedă naţională în schimbul „riscului de schimb valutar” pe care îl pot induce în cazul devalorizării monedei naţionale. În al doilea rând, el arată că banca a acordat împrumuturile în CHF şi că este îndreptăţită să obţină rambursarea acestor împrumuturi în aceeași monedă. Potrivit avocatului general, obligaţia de rambursare a ratelor lunare în CHF nu poate fi considerată un element accesoriu al contractului, ci face într-adevăr parte dintre elementele-cheie ale contractului de împrumut în monede străine.
Avocatul general deduce din aceasta aspectul potrivit căruia clauza cuprinsă într-un contract de împrumut potrivit căreia împrumutatul trebuie să ramburseze suma în aceeaşi monedă în care a fost acordată intră sub incidenţa noţiunii „obiect principal al contractului”.
În ceea ce priveşte a doua întrebare adresată Curţii, avocatul general precizează că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie să fie exprimată în mod clar şi inteligibil presupune ca clauza în litigiu să fie înţeleasă de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte domeniul de aplicare concret al acesteia. Astfel, un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat ar trebui nu numai să cunoască posibilitatea de creştere sau de depreciere a monedei străine, ci şi să fie pus în măsură să evalueze consecinţele unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare.
Cerinţa potrivit căreia clauzele contractuale trebuie exprimate în mod clar şi inteligibil nu poate totuşi merge până la impune ca profesionistul să anticipeze evoluţiile ulterioare imprevizibile, precum fluctuaţiile cursurilor de schimb ale monedelor în discuţie în cauză şi nici să informeze consumatorul cu privire la acestea şi să îşi asume consecinţele acestora.
În sfârşit, avocatul general se pronunţă asupra momentului la care trebuie plasată evaluarea existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. El precizează că această chestiune are sens doar în ipoteza în care Curtea ar concluziona că clauza în litigiu nu intră sub incidenţa noţiunii „obiect principal al contractului” sau nu este exprimată în mod clar şi inteligibil. Avocatul general consideră că un profesionist nu poate fi considerat răspunzător pentru evoluţii ulterioare încheierii contractului şi independente de voinţa sa (precum variaţiile cursului de schimb). Dacă situaţia ar fi diferită, nu numai că ar fi impuse în sarcina profesionistului obligaţii disproporţionate, ci ar fi de asemenea compromis principiul securităţii juridice. Avocatul general concluzionează în această privinţă că trebuie să se ţină seama de toate împrejurările pe care profesionistul le-ar fi putut anticipa în mod rezonabil la încheierea contractului. Dezechilibrul semnificativ nu poate fi, în schimb, apreciat în funcţie de evoluţii ulterioare încheierii contractului, pe care profesionistul nu le putea controla şi nu le putea anticipa (precum variaţiile cursului de schimb).
*
Reamintim că, prin Decizia nr. 62/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/2017, Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate privitoare la un proiect de lege care urma să modifice şi să compleze Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Prin legea propusă se prevedeau condiţii mult mai avantajoase de reconversie pentru cei interesaţi, avantaje care însă ar fi fost numai în interesul împrumutaţilor în franci elveţieni. În soluţia dată CCR a mai invocat şi o chestiune de tehnica decizională.
Admiţând critica de neconstituţionalitate, completul CCR a apreciat că legea propusă ar fi reglementat o impreviziune, iar numai instanţa are competenţa şi obligaţia să o aplice.
Decizia de a cataloga drept neconstituţională legea privind conversia în lei la cursul istoric a creditelor în valută este o decizie corectă, declara la momentul respectiv şi guvernatorul BNR Mugur Isărescu, reiterând recomendarea Băncii Naţionale ca cei interesaţi să apeleze la instanţele de judecată, în condiţiile reglementărilor privind impreviziunea, din Codul Civil.
