De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 758/18.09.2019 a fost publicată Decizia CCR nr. 282/07.05.2019 și menţionăm faptul că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 18.09.2019) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate. 

Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 282/07.05.2019? 

Art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală: "Partea civilă nu poate reveni asupra renunțării și nu poate introduce acțiune la instanța civilă pentru aceleași pretenții". 

Cum și-au motivat autorii -în esență- excepţia de neconstituţionalitate? 

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii au expus situația de fapt, temeiul juridic al acțiunii acestora fiind răspunderea asiguratorului Societatea City Insurance - S.A. pentru fapta ilicită a asiguratului său Cergan Florin, responsabil pentru producerea unui accident, soldat cu trei decese, în urma căruia reclamanții au fost prejudiciați, solicitând daune materiale și morale prin cererea ce face obiectul dosarului civil în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate.

Astfel, în urma cercetărilor penale efectuate, a fost întocmit rechizitoriul și trimis în judecată numitul Cergan Florin, fiind constituit pe rolul Judecătoriei Târgoviște Dosarul nr. 728/315/2014, în care a fost pronunțată Sentința penală nr. 493/11.12.2014. Soluția dispusă prin această sentință în ceea ce privește acțiunea civilă a fost aceea prin care instanța a luat act de faptul că părțile civile, Mihail-Dorin Nicolae, Toma Ciobanu, Cecilia Stancu, Dumitru Stancu, Maria Pușcașu și Marian Pușcașu, au renunțat la judecarea acțiunii civile în procesul penal, dorind să urmeze calea procesului civil, și au fost lăsate astfel nesoluționate acțiunile civile formulate de acestea în temeiul art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală. Părțile civile din cauză au promovat acțiune civilă în fața instanței civile, formându-se Dosarul nr. 7.863/3/2014 pe rolul Tribunalului București, în care a fost pronunțată Sentința civilă nr. 557/02.02.2016, împotriva căreia au fost formulate apelurile, care constituie cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate.

Însă, în urma exercitării apelurilor împotriva Sentinței penale nr. 493/11.12.2014, prin Decizia penală nr. 425/22.04.2015, Curtea de Apel Ploiești a înlăturat dispozițiile referitoare la renunțarea părții civile, minorul Mihail-Dorin Nicolae, prin reprezentanții săi legali Cecilia Stancu și Dumitru Stancu, la exercitarea acțiunii civile în procesul penal și a fost trimisă cauza spre rejudecarea acestei acțiuni civile la prima instanță, conform art. 19 alin. (3) din Codul de procedură penală.

În rejudecare, a fost pronunțată de către Judecătoria Târgoviște Sentința penală nr. 191/25.05.2016 în Dosarul penal nr. 728/315/2014*, prin care a fost soluționată acțiunea civilă exercitată de procuror în numele persoanei vătămate Mihail-Dorin Nicolae.

Împotriva acestei sentințe a fost formulat apel, prin Decizia penală nr. 1.496/19.12.2016 a Curții de Apel Ploiești, schimbându-se în parte această sentință în sensul că a fost redus cuantumul despăgubirilor pentru daune morale acordate părții civile Mihail-Dorin Nicolae de la 400.000 euro la 300.000 euro, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Având în vedere manifestarea de voință a părților exprimată în fața instanței penale de a promova separat acțiunea civilă, precum și faptul că, prin apelul promovat, Societatea City Insurance - S.A. a înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală pentru a invoca inadmisibilitatea acțiunii civile formulate în fața instanței civile, apelanții reclamanți au apreciat că dispozițiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, care prevăd că "(3) Partea civilă nu poate reveni asupra renunțării și nu poate introduce acțiune la instanța civilă pentru aceleași pretenții", sunt neconstituționale.

În opinia autorilor excepției, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea și previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat, aspecte reținute și în jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Or, textul de lege care face obiectul excepției de neconstituționalitate încalcă principiul liberului acces la justiție, consacrat de prevederile art. 21 din Constituție, prin împiedicarea părții care a participat ca parte civilă în procesul penal de a se adresa instanței civile, în condițiile în care drepturile sale nu au fost acoperite/îndestulate de instanța penală. Accesul la justiție al persoanei care a avut calitatea de parte vătămată/civilă nu este unul efectiv, din moment ce i se îngrădește acest drept. Astfel, interesele legitime ale părții vătămate prin infracțiune nu pot fi apărate în justiție în mod efectiv, întrucât soluția poate fi de inadmisibilitate a acțiunii civile. Or, așa cum a statuat CCR în jurisprudența sa, principiul accesului liber la justiție, consacrat de Constituție la art. 21, înseamnă posibilitatea juridică de a avea acces, pe de o parte, la structurile judecătorești, iar, pe de altă parte, la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, având în vedere că prin justiție se înțelege atât sistemul instanțelor judecătorești, cât și activitatea de soluționare a cauzelor civile, administrative, penale etc., în vederea aplicării de sancțiuni și restabilirii drepturilor și intereselor legitime încălcate. Accesul liber la justiție, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală, reprezintă o valorificare a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În consecință, autorii excepției au apreciat că dispozițiile art. 22 alin. (3) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 din Constituție, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiție în cazul în care partea a renunțat la a se judeca în fața instanței penale, aceasta neechivalând cu renunțarea la drept, ci însemnând doar că partea a ales calea instanței civile. 

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa? 

Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a reținut că, potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, persoana vătămată exercită acțiunea civilă în procesul penal prin constituirea ca parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente. Constituirea ca parte civilă poate avea loc până la începerea cercetării judecătorești și presupune, conform art. 20 alin. (1) și (2) din același cod, indicarea naturii și a întinderii pretențiilor. Persoana vătămată are dreptul, iar nu obligația de a exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal, iar, dacă a ales să își obțină astfel repararea prejudiciului produs prin infracțiune, în principiu, nu mai poate reveni asupra alegerii făcute. Astfel, dreptul persoanei vătămate de a alege calea de exercitare a acțiunii civile rezultă implicit din prevederile art. 27 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora "Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune". De asemenea, în temeiul art. 27 alin. (2) și (3) din cod, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, au dreptul de a abandona calea deschisă în fața instanței penale și de a se adresa pentru despăgubiri instanței civile în două situații: dacă, prin hotărârea definitivă pronunțată, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, respectiv atunci când procesul penal a fost suspendat. În fine, dispozițiile art. 27 alin. (6) din cod recunosc persoanei vătămate sau succesorilor acesteia dreptul de a introduce acțiune la instanța civilă pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.

Având în vedere modalitatea de exercitare a acțiunii civile, în temeiul principiului disponibilității, persoana vătămată are dreptul de a renunța la pretențiile civile, indiferent dacă a optat pentru formularea acțiunii în cadrul procesului penal sau la instanța civilă. Sub acest aspect, instituția reglementată de art. 22 din Codul de procedură penală, intitulată Renunțarea la pretențiile civile, are natura juridică a renunțării la dreptul pretins, consacrată de procedura civilă în art. 408-410 din Codul de procedură civilă.

Analizând conținutul normativ al art. 22 din Codul de procedură penală, CCR a constatat că, după ce reglementează, în alin. (1) și (2), dreptul părții civile de a renunța la pretențiile formulate și condițiile procedurale în care poate fi exercitat acest drept, respectiv prin cerere scrisă sau oral în fața instanței de judecată, formulată până la terminarea dezbaterilor în apel, în alin. (3) al art. 22, legiuitorul statuează în mod expres caracterul irevocabil al renunțării la pretențiile civile și imposibilitatea de a formula o nouă acțiune la instanța civilă, pentru aceleași pretenții. Cele două consecințe decurg, pe de-o parte, din caracterul unilateral și voluntar al renunțării, iar, pe de altă parte, din conținutul juridic al acesteia. Astfel, întrucât este un act unilateral de voință al părții civile, este firesc ca renunțarea să fie irevocabilă. Pe de altă parte, întrucât este echivalentă renunțării la dreptul pretins, această manifestare de voință a părții civile stinge raportul obligațional având ca obiect pretențiile civile și face imposibilă o nouă acțiune în pretenții, chiar dacă aceasta s-ar introduce la instanța civilă.

Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a reținut că dispozițiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, instanța de contencios constituțional pronunțând în acest sens Decizia nr. 741/13.12.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127/17.02.2017, și Decizia nr. 124/09.03.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390/24.05.2017.

Prin deciziile anterior menționate CCR a constatat că dreptul procesual român aparține categoriei de sisteme de drept protective pentru persoana vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni, care permite exercitarea acțiunii civile în procesul penal, singura condiție ce se cere a fi îndeplinită în acest sens fiind cea a manifestării voinței persoanei vătămate în termenul și în forma prevăzute de dispozițiile Codului de procedură penală. Este consacrat astfel dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal. Cea de-a doua variantă conferă persoanei vătămate avantajul dreptului de a folosi, în mod mai eficient, probele administrate în vederea soluționării acțiunii penale de către organele judiciare, precum și cel al celerității soluționării cauzelor penale. În acest din urmă sens, art. 27 alin. (7) din Codul de procedură penală prevede obligativitatea suspendării judecării acțiunii separate exercitate în fața instanței civile, după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la soluționarea cauzei penale în primă instanță, dar nu mai mult de un an.

Cu toate acestea, odată exprimată opțiunea în favoarea uneia dintre căile procesuale anterior analizate, ea dobândește un caracter irevocabil, persoana vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, nemaiputând renunța la această cale de obținere a reparării prejudiciilor suferite prin săvârșirea infracțiunii, pentru a formula o acțiune civilă distinctă la instanța civilă competentă, cu excepția cazului suspendării procesului penal, reglementat la art. 27 alin. (3) din Codul de procedură penală. Chiar și în această situație, în cazul reluării procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă, potrivit celei de-a doua teze a alin. (3) al art. 27 anterior menționat. În schimb, conform art. 27 alin. (6) din Codul de procedură penală, persoana vătămată sau succesorii săi se pot adresa instanței civile, pentru repararea prejudiciului născut sau descoperit ulterior momentului constituirii ca parte civilă.

Exprimarea opțiunii reparării prejudiciilor pe calea acțiunii civile promovate în procesul penal nu exclude însă dreptul titularului de a renunța la pretențiile formulate. Astfel, conform art. 22 alin. (1) din Codul de procedură penală, partea civilă poate renunța, în tot sau în parte, la pretențiile sale civile, până la terminarea dezbaterilor în apel. Dar, ulterior momentului procesual al renunțării la pretențiile civile în cadrul procesului penal, conform alin. (3) al aceluiași art. 22, persoana vătămată nu poate introduce la instanța civilă o acțiune având ca obiect aceleași pretenții.

Această manieră de reglementare a dreptului de a solicita repararea prejudiciilor produse prin săvârșirea unei infracțiuni constituie o aplicare de către legiuitor a principiului securității raporturilor juridice, ce are ca scop evitarea prelungirii stărilor de incertitudine în care se află părțile procesului penal și bunurile din patrimoniul acestora dincolo de limite rezonabile de timp. În acest fel, prin textul criticat, legiuitorul a acordat prioritate principiului anterior menționat în raport cu dreptul persoanei vătămate de a proceda la schimbarea căilor procesuale alese, în orice condiții, atunci când apreciază că acestea nu mai sunt de natură a-i satisface interese procesuale, soluție consacrată de principiul electa una via non datur recursus ad alteram. După ce a ales calea procesuală de valorificare a pretențiilor civile, persoana vătămată poate renunța la aceste pretenții, cu consecința că această renunțare are caracter definitiv atât cu privire la calea aleasă ["partea civilă nu poate reveni asupra renunțării", conform art. 22 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală], cât și cu privire la valorificarea pe calea unui proces civil ["partea civilă nu poate introduce acțiune la instanța civilă", conform art. 22 alin. (3) teza a doua din cod].

Nu în ultimul rând, soluția juridică criticată reprezintă opțiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, exprimată conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea.

Având în vedere aceste considerente, precum și faptul că actul renunțării de către partea civilă la pretențiile civile formulate în cadrul procesului penal constituie rezultatul exprimării, în mod liber, a voinței titularului acțiunii civile astfel promovate, CCR a reținut că textul criticat nu încalcă dispozițiile constituționale referitoare la neretroactivitatea legii și nici normele constituționale și europene ce reglementează dreptul la un proces echitabil invocate de autorii excepției.

Pentru aceleași motive, CCR a constatat că dispozițiile art. 22 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt de natură a crea discriminare între partea civilă care renunță la pretențiile civile formulate în procesul penal, exprimându-și voința în acest sens, și ceilalți participanți la procesul penal sau alte persoane aflate în situații juridice similare, neputând fi reținută încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 16 din Constituție.

Întrucât textul criticat nu contravine dispozițiilor art. 16 și art. 21 din Constituție, Curtea nu a putut reține nici încălcarea, prin art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, a dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (1).

Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziei invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

!