Sancţionarea fiscală a contribuabililor care nu au depus în termenul legal rapoarte de evaluare a imobilelor: CCR explică raţiunea dispoziţiilor din vechiul şi noul Cod fiscal.

Într-o cauză având ca obiect soluționarea unor acțiuni prin care se solicită anularea unor acte administrative în materie fiscală, societăţilor petente au ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 287 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și ale art. 489 alin. (1) și (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

În motivarea excepției de neconstituționalitate (conexate de CCR), s-a susținut, în esență, că:

– dispozițiile criticate stabilesc o diferență foarte mare de tratament juridic între persoane juridice, între persoanele juridice care au depus raportul de evaluare și cele care nu l-au depus, între persoane juridice aflate în situații similare, în raport cu zona în care se află, cu criterii economice, sociale, geografice sau cu necesitățile bugetare locale, fără a exista o justificare rațională și obiectivă, în condițiile în care acestor persoane juridice li se mai aplică și majorări de întârziere.

– sumele stabilite cu titlu de impozit în sarcina autoarelor sunt într-un cuantum excesiv de mare, acesta depășind cu mult însăși valoarea imobilelor deținute. Dispozițiile legale criticate nu corespund scopului urmărit de legiuitor, fiind cu mult disproporționate față de gravitatea faptei, conducând la o imposibilitate de plată a persoanei juridice, mai ales în condițiile în care scopul sancționator poate fi atins prin aplicarea majorărilor de întârziere.

Obiectul excepției de neconstituționalitate

Art. 253 alin. (6) din Codul fiscal 2003:

“(6) În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între:

a)10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință;

b)30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință.”;

Art. 287 din Codul fiscal 2003:

“(1) Autoritatea deliberativă a administrației publice locale, la propunerea autorității executive, poate stabili cote adiționale la impozitele și taxele locale prevăzute în prezentul titlu, în funcție de următoarele criterii: economice, sociale, geografice, precum și de necesitățile bugetare locale, cu excepția taxelor prevăzute la art. 295 alin. (11) lit. c) și d).

(2) Cotele adiționale stabilite conform alin. (1) nu pot fi mai mari de 20% față de nivelurile aprobate prin hotărâre a Guvernului potrivit art. 292.

(3) Criteriile prevăzute la alin. (1) se hotărăsc de către autoritatea deliberativă a administrației publice locale.”;

 Art. 460 alin. (8) din Codul fiscal 2015:

“În cazul în care proprietarul clădirii nu a actualizat valoarea impozabilă a clădirii în ultimii 3 ani anteriori anului de referință, cota impozitului/taxei pe clădiri este 5%.”;

 Art. 489 alin. (1) și (2) din Codul fiscal 2015:

“(1) Autoritatea deliberativă a administrației publice locale, la propunerea autorității executive, poate stabili cote adiționale la impozitele și taxele locale prevăzute în prezentul titlu, în funcție de următoarele criterii: economice, sociale, geografice, precum și de necesitățile bugetare locale, cu excepția taxelor prevăzute la art. 494 alin. (10) lit. b) și c).

(2) Cotele adiționale stabilite conform alin. (1) nu pot fi mai mari de 50% față de nivelurile maxime stabilite în prezentul titlu.”

Motivele de respingere

CCR a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin decizia din care reţinem unele din argumente de principiu, aplicabile atât pentru dispoziţiile din CF 2003 cât şi referitor la cele din CF 2014.

– Dispozițiile legale criticate reglementează plata impozitului pe clădiri în cazul clădirilor care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință. Stabilirea unui anumit cuantum al acestui impozit, în ipoteza reglementată de norma legală criticată, nu încalcă prevederile art. 56 din Constituție, care prevăd că cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice, iar sistemul legal de impuneri asigură așezarea justă a sarcinilor fiscale, fiind interzise doar alte prestații, în afara celor stabilite prin lege. Nu se poate ignora motivul esențial al reglementării, și anume acela al obligației contribuabilului de a-și reevalua clădirile și a plăti impozitul aferent diferenței rezultate din recalculare, astfel încât textul apare mai degrabă ca o sancțiune aplicabilă celor care nu au respectat obligația de a-și reevalua clădirile.

– În ceea ce privește soluția legislativă cuprinsă în prevederile art. 287 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și cele ale art. 489 alin. (1) și (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, Curtea constată că măsura legală instituită este proporțională cu scopul urmărit, respectiv constituirea de resurse financiare la bugetul local. Practic, dispozițiile legale criticate permit autorităților locale să majoreze cotele de impozitare pe baza unor criterii precum: cele economice, sociale, geografice, precum și a necesităților bugetare locale. Legea fixează, în același timp, și o limită maximă la care pot apela autoritățile locale. Astfel, se poate avea în vedere împărțirea pe zone a unui oraș (zonă centrală – periferie, zone prospere din punct de vedere economic – zone defavorizate). Atât timp cât criteriile folosite se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeași situație, astfel de prevederi legale nu sunt afectate de vreun viciu de neconstituționalitate, legiuitorul având o largă marjă de apreciere în materie fiscală.

– Principiile constituționale implică un complex de condiții de care legiuitorul este ținut atunci când instituie anumite obligații fiscale în sarcina contribuabililor, întrucât fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci și proporțională, rezonabilă, echitabilă și să nu diferențieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetățeni. Stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puțin patru criterii: echitate, proporționalitate, rezonabilitate și nediscriminare. Întrunirea cumulativă a acestor patru criterii legitimează din punct de vedere constituțional stabilirea unui impozit. Printr-o atare conduită legiuitorul respectă întru totul dispozițiile art. 56 și 139 din Constituție, fără a afecta alte drepturi și libertăți fundamentale, în schimb, nerespectarea acestor criterii cu valoare constituțională duce implicit la încălcarea dreptului fundamental aplicabil în cauză.

– Așezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuși principiul egalității cetățenilor în fața legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situații identice. Faptul că egalitatea de tratament presupune în mod necesar identitatea de situații juridice, calificarea unei reglementări ca fiind discriminatorie se justifică doar atunci când, pentru situații similare, se instituie regimuri juridice diferite pentru persoanele cărora li se aplică.

– Aspectele referitoare la impozite și taxe implică un complex de condiții de care legiuitorul, deși are o marjă de apreciere, trebuie să țină seama atunci când instituie anumite contribuții financiare în sarcina contribuabililor; pe de altă parte, dreptul de proprietate care nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, limite care, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate. De principiu, o sarcină fiscală determină diminuarea patrimoniului celui în sarcina căruia cade obligația fiscală, dar această diminuare nu conduce la suprimarea dreptului de proprietate.

– Legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate.

– Legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Justificarea trebuie analizată și prin prisma unei cerințe generale, care se referă, în mod esențial, la principiul proporționalității. Conform acestui principiu, orice măsură luată trebuie să fie adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului și proporțională – corespunzătoare scopului urmărit.

– Astfel, măsurile legale criticate au un scop legitim, acela de a asigura alimentarea bugetelor locale și disciplinarea contribuabililor. Această orientare legislativă în materie fiscală a ținut seama de realitățile socio-economice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere.

Decizia nr. 572/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 253 alin. (6) și ale art. 287 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și ale art. 460 alin. (8) și ale art. 489 alin. (1) și (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal – pronunțată în ședința din data de 1 octombrie 2019 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 337 din 27 aprilie 2020

www.lege5.roRapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here