12 Decembrie, 2018

Recuperarea drepturilor de concediu

În ipoteza unui litigiu între un lucrător și angajatorul său cu privire la aspectul dacă lucrătorul are dreptul la un concediu anual plătit, lucrătorul nu poate fi obligat mai întâi să efectueze concediul, înainte de a ști dacă are dreptul de a fi remunerat pentru acest concediu.

Un lucrător nu poate fi împiedicat să reporteze și, eventual, să cumuleze, până la momentul în care raportul său de muncă încetează, drepturi la concediul anual plătit neexercitate pentru mai multe perioade de referință consecutive, ca urmare a refuzului angajatorului de a remunera aceste concedii.
 
Acestea sunt concluziile formulate de Curtea de Justiţie a UE, prin Hotarârea din 29 noiembrie, dată ca răspunsuri la întrebările preliminare formulate de o instanţă britanică privind interpretarea articolului 7 din Directiva nr. 88/2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru.

Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu între domnul Conley King, pe de o parte, și fostul său angajator, The Sash Window Workshop Ltd și domnul Dollar (în continuare, „Sash WW”), pe de altă parte, în legătură cu cererea primului de a beneficia de o indemnizație financiară pentru concediul anual plătit neefectuat pentru anii 1999-2012.
 
Cadrul juridic
Convenția nr. 132 a Organizației Internaționale a Muncii

Articolul 9 alineatul (1) din Convenția nr. 132/1970 a Organizației Internaționale a Muncii privind concediile anuale plătite prevede:
  • „Fracțiunea neîntreruptă din concediul anual plătit menționată la articolul 8 alineatul (2) din această convenție trebuie acordată și efectuată în termen de cel mult un an, iar restul concediului anual plătit în termen de cel mult 18 luni de la încheierea anului în care a fost dobândit dreptul la concediu.”
Convenția menționată a fost ratificată de treizeci și șapte de state, dintre care Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu face parte.

Dreptul Uniunii
Potrivit considerentului (6) al Directivei nr. 88/2003:
  • „Trebuie luate în considerare principiile Organizației Internaționale a Muncii privind organizarea timpului de lucru, […]”
Articolul 1 din această directivă definește obiectul și domeniul de aplicare al acesteia. Acesta prevede:
  • „(1) Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru.
  • (2) Prezenta directivă se aplică:
    • (a) perioadelor minime de […] concediu anual […]”
Articolul 7 din directiva menționată are următorul cuprins:
„Concediul anual
  • (1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale.
  • (2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”

Articolul 17 din aceeași directivă prevede că statele membre pot deroga de la anumite dispoziții ale acesteia, dar nicio derogare nu este permisă în ceea ce privește articolul 7 din Directiva nr. 88/2003.
 
Litigiul principal și întrebările preliminare
Domnul King a lucrat pentru Sash WW în temeiul unui „contract de lucrător independent remunerat doar cu comision” de la 1 iunie 1999 până la momentul pensionării sale, și anume 6 octombrie 2012. În temeiul acestui contract, domnul King percepea doar comisioane. În cazul în care efectua concedii anuale, acestea din urmă nu erau remunerate.

 La încetarea raportului de muncă, domnul King a solicitat angajatorului său plata indemnizațiilor financiare pentru concediile sale anuale, efectuate și neplătite, precum și neefectuate, corespunzând întregii perioade în care a lucrat, și anume de la 1 iunie 1999 până la 6 octombrie 2012. Sash WW a refuzat să aprobe cererea domnului King pentru motivul că acesta din urmă avea statutul de lucrător independent.

Domnul King a formulat o acțiune la Tribunalul pentru Litigii de Muncă competent. Domnul King a formulat o acțiune la Tribunalul pentru Litigii de Muncă competent. Acesta din urmă a distins trei categorii de concedii anuale, despre care nu se contestă că niciuna nu fusese remunerată:
  • 1 - „indemnizațiile de concediu plătit de tip 1”, corespunzând concediului dobândit, dar neefectuat la data la care a luat sfârșit raportul de muncă în cursul ultimului an de referință (2012-2013);
  • 2- „indemnizațiile de concediu plătit de tip 2”, corespunzând concediului efectuat efectiv între anul 1999 și anul 2012, dar pentru care nu a fost percepută nicio remunerație;
  • 3- „indemnizațiile de concediu plătit de tip 3”, corespunzând concediului dobândit, dar neefectuat în întreaga perioadă în care domnul King a lucrat, și anume 24,15 săptămâni în total.
În decizia sa, Tribunalul a apreciat că domnul King trebuia să fie calificat drept „lucrător” în sensul Directivei nr. 88/2003 și că avea dreptul de a beneficia de cele trei categorii de indemnizații de concediu anual plătit solicitate.

Procesul nu s-a oprit aici, cauza ajungând la Curtea de Apel, unde, prin revizuirea poziţiei nu se contestă în prezent că domnul King este un „lucrător” în sensul Directivei nr. 88/2003 și că are dreptul la „indemnizațiile de concediu plătit de tip 1 și 2”.

Instanța de trimitere, constatând că dreptul Regatului Unit nu permite reportarea unui concediu anual dincolo de perioada de referință pentru care acest concediu este acordat și nu asigură în mod necesar o cale de atac efectivă pentru a invoca o încălcare a articolului 7 din Directiva 2003/88, a avut îndoieli cu privire la interpretarea dreptului Uniunii pertinent în vederea soluționării litigiului pendinte în fața sa.

În aceste condiții, Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
  • „1) În cazul în care există un litigiu între un lucrător și angajatorul său cu privire la chestiunea dacă lucrătorul are dreptul la concediu anual plătit potrivit articolului 7 din Directiva [2003/88], este compatibil cu dreptul Uniunii și în special cu principiul dreptului la o cale de atac efectivă faptul că lucrătorul trebuie să efectueze mai întâi concediul înainte de a putea ști dacă are dreptul la remunerație pentru respectivul concediu?
  • 2) Dacă lucrătorul nu efectuează în tot sau în parte concediul anual la care are dreptul în anul de referință în care ar trebui să își exercite dreptul la concediu, în cazul în care lucrătorul și‑ar fi exercitat dreptul dacă angajatorul nu ar fi refuzat să îi remunereze orice perioadă de concediu efectuat, poate susține lucrătorul că a fost împiedicat să își exercite dreptul la concediu plătit, astfel încât dreptul să se reporteze din an în an, până când va avea posibilitatea să îl exercite?
  • 3) Dacă dreptul la concediu se reportează, reportul se face în mod nelimitat sau există o perioadă limitată pentru exercitarea dreptului la concediu reportat, prin analogie cu termenele impuse atunci când lucrătorul nu are posibilitatea de a‑și exercita dreptul la concediu în anul de referință relevant pe motiv de boală?
  • 4) În cazul în care nu există nicio dispoziție legală sau contractuală care să specifice o perioadă de report a concediului, instanța sesizată este obligată să limiteze perioada respectivă pentru a garanta faptul că aplicarea legislației naționale în materia timpului de muncă nu denaturează finalitatea articolului 7 din Directiva nr. 88/2003?
  • 5) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea precedentă, o perioadă de 18 luni de la încheierea anului de referință pentru calculul concediului, în care a fost dobândit concediul, este compatibilă cu dreptul prevăzut la articolul 7 din Directiva nr. 88/2003?”
 
Prin Hotărârea pronunţată în data de 22 noiembrie 2017,  Curtea de Justiţie a UE declară:
  • 1) Articolul 7 din Directiva, consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că, în ipoteza unui litigiu între un lucrător și angajatorul său cu privire la aspectul dacă lucrătorul are dreptul la un concediu anual plătit conform celui dintâi dintre aceste articole, se opun ca lucrătorul să fie nevoit mai întâi să efectueze concediul, înainte de a ști dacă are dreptul de a fi remunerat pentru acest concediu.
  • 2) Articolul 7 din Directiva nr. 88/2003 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau unor practici naționale potrivit cărora un lucrător este împiedicat să reporteze și, eventual, să cumuleze, până la momentul în care raportul său de muncă încetează, drepturi la concediul anual plătit neexercitate pentru mai multe perioade de referință consecutive, ca urmare a refuzului angajatorului de a remunera aceste concedii.
Hotărârea Curţii, 29 noiembrie 2017 în cauza C‑214/16, în procedura Conley King împotriva The Sash Window Workshop Ltd, Richard Dollar.
 
 Ai nevoie Directiva nr. 88/2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru? O poți obține în varianta actualizată, în format .PDF sau .MOBI apăsând AICI!
 comentarii
 

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu