Dispoziţii generale găsim în Noul Cod Civil. De la început trebuie precizat că dacă se încheie un contract distinct cu clauze derogatorii, atunci se aplică întâi acesta. Depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură.
Remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu excepţia cazului când depozitarul deţine deja bunul cu alt titlu. Pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit trebuie încheiat în scris. Când sunt remise fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor.
În această situaţie se aplică, în mod corespunzător, regulile de la împrumutul de consumaţie, cu excepţia cazului în care intenţia principală a părţilor a fost aceea ca bunurile să fie păstrate în interesul celui care le predă. Existenţa acestei intenţii se prezumă atunci când părţile au convenit că restituirea se poate cere anterior expirării termenului pentru care bunurile au fost primite.
Depozitul este cu titlu gratuit, dacă din convenţia părţilor sau din uzanţe ori din alte împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie. Dacă nu se prevede altfel prin lege, depozitarul nu poate solicita deponentului să facă dovada că este proprietar al bunului depozitat. Această dovadă nu poate fi cerută nici persoanei desemnate de către deponent în vederea restituirii bunului. Depozitarul este obligat să schimbe locul şi felul păstrării stabilite prin contract, dacă această schimbare este necesară pentru a feri bunul de pieire, pierdere, sustragere sau stricăciune şi este atât de urgentă încât consimţământul deponentului nu ar putea fi aşteptat.
Depozitarul care, fără a avea acest drept, a schimbat locul sau felul păstrării ori s-a folosit de bunul depozitat sau l-a încredinţat unei terţe persoane răspunde şi pentru caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar şi dacă nu şi-ar fi depăşit drepturile.
Dacă nu s-a convenit altfel, depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a depus diligenţa dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri. Banca ar putea răspunde pentru dispariţia acestor bunuri. În cazul depozitelor bancare sau a conturilor curente, suma este cunoscută exact de către bancă, şi orice modificări ale soldurilor sunt uşor de urmărit, în timp ce în cazul căsuţelor de valori, băncii nu îi este comunicată valoarea depunerilor.
Banca se asigură să păstreze caseta într-o încăpere adecvată şi sigură, iar clientul poate plasa în casetă cam ce doreşte, cu excepţia câtorva obiecte. Potrivit contractului, clientul se obligă să nu păstreze în casetă arme, muniţii, explozibili, narcotice, substanţe toxice, bunuri a căror deţinere este interzisă de lege, precum şi orice fel de produse perisabile sau urât mirositoare, valori furate.
De fapt, contractul de închiriere precizează clar că banca se obligă să păstreze secretul operaţiunilor efectuate de client, motiv pentru care nu este în măsură să ateste conţinutul casetei de valori.
Astfel, în cazul unor astfel de evenimente, cuantificarea precisă a valorilor dispărute, dacă acestea chiar au dispărut, este dificilă. Deci, banca ar putea răspunde pentru dispariţia acestor bunuri.
