De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 688/31.07.2020 a fost publicată Decizia CCR nr. 269/04.06.2020 și menţionăm faptul că, potrivit art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării (în cazul de față de la data de 31.07.2020) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.
Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 16 și art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 269/04.06.2020 ?
Art. 16 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001: (1) Procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: data și locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția; indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac și organul la care se depune plângerea.
(1 indice1) În cazul contravenienților cetățeni străini, persoane fără cetățenie sau cetățeni români cu domiciliul în străinătate, în procesul-verbal vor fi cuprinse și următoarele date: seria și numărul pașaportului ori ale altui document de trecere a frontierei de stat, data eliberării acestuia și statul emitent.
. . . . . . . . . .
(5) În cazul în care contravenientul este minor procesul- verbal va cuprinde și numele, prenumele și domiciliul părinților sau ale altor reprezentanți ori ocrotitori legali ai acestuia.
(6) În situația în care contravenientul este persoană juridică în procesul-verbal se vor face mențiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerțului și codul fiscal ale acesteia, precum și datele de identificare a persoanei care o reprezintă.
(7) În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoștință contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare. Obiecțiunile sunt consemnate distinct în procesul- verbal la rubrica «Alte mențiuni», sub sancțiunea nulității procesului-verbal.”;
Art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001: „Lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată și din oficiu.”
Cum și-a motivat autorul -în esență- excepţia de neconstituţionalitate?
În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale au fost invocate prevederile constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiție în componenta privind procesul echitabil, ale art. 23 alin. (11) cu privire la prezumția de nevinovăție, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției. De asemenea, a fost menționat art. 6 privind dreptul la un proces echitabil în componenta privind egalitatea de arme din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut, în esență, că prevederile criticate sunt neconstituționale, deoarece nu prevăd obligativitatea inserării în procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției a orei completării acestuia, astfel că rezultă o discriminare a cetățenilor în raport cu agenții constatatori. Astfel, aceștia pot invoca orice oră a completării procesului-verbal, având o marjă de manevră de 24 de ore în care pot susține săvârșirea contravenției atât în fața instanțelor de judecată, cât și în fața organelor de cercetare penală sau disciplinară. Față de această împrejurare, s-a apreciat că normele în discuție sunt contrare dispozițiilor constituționale care consacră principiul egalității în drepturi, dreptul la un proces echitabil, egalitatea de arme și prezumția de nevinovăție.
De asemenea, s-a considerat că sunt încălcate prevederile constituționale privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, precum și cu privire la înfăptuirea justiției. Astfel, având în vedere caracterul abuziv al acestor norme, justiția nu mai poate fi imparțială și egală, context în care statul și magistrații nu pot fi trași la răspundere.
Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa?
Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a observat că autorul acesteia este nemulțumit de faptul că dispozițiile criticate nu conțin printre elementele componente, distinct de ora săvârșirii faptei contravenționale, și ora completării procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției de către agenții constatatori, a cărei lipsă, în opinia acestuia, conduce la o discriminare și la încălcarea unor drepturi constituționale ale cetățeanului în raport cu organele abilitate să întocmească aceste procese-verbale, critica vizând și o completare a normelor criticate în sensul dorit de acesta.
Dispozițiile criticate prevăd elementele componente pe care trebuie să le conțină procesul-verbal de constatare a contravenției, respectiv:
- data și locul unde este încheiat;
- numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator;
- datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă ale contravenientului;
- descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;
- indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția; indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac și organul la care se depune plângerea.
Astfel, lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal, nulitate ce se constată și din oficiu.
În ceea ce privește critica raportată la art. 16 din Constituție, CCR a reținut că principiul egalității în drepturi prevăzut de Legea fundamentală nu are semnificația unei egalități între cetățeni și autoritățile publice. În jurisprudența sa, CCR a statuat că susținerea privind instituirea unei inegalități în drepturi între cetățeni și autoritățile publice este neîntemeiată. Principiul egalității prevăzut de Constituție pentru cetățeni nu poate ca, prin extensie, să primească semnificația unei egalități între cetățeni și autoritățile publice. Așa cum rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 16, cetățenii se bucură de drepturile prevăzute în Constituție și în legi, fiind egali în fața acestora și a autorităților publice, în timp ce autoritățile publice exercită atribuțiile ce le sunt stabilite de lege, potrivit competenței lor, în realizarea funcțiilor pentru care sunt create [a se vedea Decizia nr. 454/20.09.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946/25.10.2005].
În ceea ce privește raportul cetățenilor cu agenții constatatori ai contravențiilor, atât CCR, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 23.10.1995, 02.09.1998, 16.11.2004, 18.07.2006 și 27.09.2011, pronunțate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Stefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini Diagnostics S.R.L. împotriva Italiei, paragraful 58, au reținut că încredințarea către autoritățile administrative a sarcinii de a constata și de a sancționa contravențiile nu este incompatibilă cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și trebuie subliniat că este obligatoriu ca partea sancționată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunța asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție.
Or, o asemenea obligație este respectată prin dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, care cuprinde capitolul IV: Căile de atac. Astfel, potrivit art. 31, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. Controlul aplicării și executării sancțiunilor contravenționale principale și complementare este de competența exclusivă a instanței prevăzute de lege [art. 32 alin. (2)].
Astfel, procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumția de care se bucură (…).
În virtutea prevederilor art. 31 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, contravenientului i se asigură, fără nicio îngrădire, dreptul de a se adresa justiției, acesta putând formula o plângere împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, ocazie cu care poate solicita anularea acestuia. În acest caz, instanța de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, având în vedere că art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 prevede faptul că instanța competentă să soluționeze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării.
Astfel, cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului. Instanțele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenția intră sub incidența art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, nu se poate susține răsturnarea sarcinii probei (Decizia nr. 831/13.12.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405/23.05.2019, paragraful 19). De asemenea, din procedura de soluționare a plângerii împotriva procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției nu rezultă răsturnarea sarcinii probei, ci, mai degrabă, exercitarea dreptului la apărare.
Prin Decizia nr. 69/15.01.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135/04.03.2009, CCR a statuat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 nu încalcă prezumția de nevinovăție, deoarece instanța competentă să soluționeze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției este obligată să urmeze anumite reguli procedurale, în virtutea cărora sarcina probei aparține celui care afirmă ceva în instanță, iar nu celui care a întocmit procesul-verbal de contravenție.
Față de această împrejurare, CCR a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 stabilesc reguli de procedură clare, precise și de natură să ofere suficiente garanții cu privire la verificarea legalității și a temeiniciei procesului- verbal de constatare și sancționare a unei contravenții de către instanța de judecată, astfel încât să protejeze dreptul la un proces echitabil al contravenientului ca o componentă a accesului liber la justiție, nefiind astfel încălcate prevederile constituționale sau, după caz, convenționale privind egalitatea în drepturi, dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și înfăptuirea justiției.
Distinct de cele prezentate mai sus, în ceea ce privește completarea unui text de lege, critica având un atare obiect excedează competenței CCR, care, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului de constituționalitate. Astfel, CCR nu are competența de a crea noi norme legale prin completarea unui text legal deja existent, ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigențele constituționale și să constate constituționalitatea sau neconstituționalitatea acestora.
