Cu ocazia soluţionării unor cauze penale, mai mulţi contabili au cerut oprirea cursului dosarelor invocând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. 

Dispoziţia atacată are următorul conţinut:

” (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

[…] c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;”.[…]

Ridicate la mai multe instanţe, criticile au fost soluţionate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 673/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 193/2017.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile criticate incriminează însăşi activitatea profesionistului contabil, venind cu mai multe susţineri, astfel:

 Legiuitorul ar fi trebuit să menţioneze în cuprinsul dispoziţiilor criticate necesitatea existenţei relei-credinţe în acţiunea de evidenţiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

 Răspunderea profesionistului contabil este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, şi se concretizează în aplicarea reglementărilor contabile naţionale şi internaţionale în măsura în care a aderat la ele, însuşindu-şi-le în parte sau în totalitate. În condiţiile în care intră în sarcina profesionistului contabil evidenţierea în mod cronologic a evenimentelor care au la bază documente justificative, lipsa unei indicaţii exprese în cuprinsul legii a faptului că această acţiune poate fi incriminată doar dacă este condiţionată de o cunoaştere a stării de fapt sau de existenţa relei-credinţe, ca element subiectiv, şi anume cunoaşterea faptului că documentele justificative care i-au fost puse la dispoziţie acoperă acţiuni economice şi/sau bunuri nereale/fictive, contravine prevederilor constituţionale.

 Dispoziţiile criticate nu definesc într-un mod clar sintagmele „operaţiuni fictive” şi „alte documente legale”, ceea ce dă posibilitatea organelor judiciare „să acuze orice persoană de efectuarea unor operaţiuni fictive chiar şi în situaţia în care operaţiunile derulate au fost reale”. Astfel, se ajunge la situaţia în care nu mai există o egalitate în drepturi a celor care efectuează operaţiuni comerciale, încălcându-se prevederile art. 16 din Constituţie şi, implicit, dreptul la un proces echitabil. 

Argumentele CCR

Curtea a respins criticile de neconstituţionalitate prin argumente de reţinut pentru profesioniştii contabili. Vom relua, aici, numai câteva din motivaţiile completului CCR.

 Prima critică de neconstituţionalitate se referă la faptul că dispoziţiile criticate nu menţionează necesitatea existenţei relei-credinţe în acţiunea de evidenţiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive. În noul Cod penal, dispoziţiile art. 16 alin. (1) prevăd că „Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală”. Astfel, în noua reglementare, vinovăţia nu este o trăsătură esenţială, distinctă, a infracţiunii, ci un element care ţine de prevederea faptei în legea penală.

 Referitor la sintagma „rea-credinţă”: Noul Cod penal utilizează sintagma „rea-credinţă” doar în cazul infracţiunii de abandon de familie (art. 378), fără ca în cazul celorlalte infracţiuni aceasta să fie preluată. Curtea apreciază că legiuitorul a recurs la această modalitate, deoarece, spre deosebire de Codul penal din 1969, noua legislaţie penală reglementează, la art. 16 alin. (6), că „fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres”. În acest context, Curtea apreciază că autorii excepţiei doresc introducerea sintagmei „rea-credinţă” în cuprinsul dispoziţiei criticate pentru a marca faptul că infracţiunea de evaziune fiscală trebuie săvârşită cu intenţie, iar nu cu altă formă de vinovăţie. Or, Curtea observă că, potrivit părţii introductive a art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiuni de evaziune fiscală faptele prevăzute la alin. (1) lit. a)-g), săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Astfel, existenţa infracţiunii de evaziune fiscală este subsumată unui scop – sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale -, acesta apărând ca o cerinţă esenţială ataşată elementului subiectiv.

 În ceea ce priveşte cea de-a doua critică adusă dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, Curtea apreciază că autorii excepţiei, prin indicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, tind la a determina ca singură lege aplicabilă profesioniştilor contabili, inclusiv din punct de vedere penal, Legea contabilităţii.

Din această perspectivă, Curtea observă că, pentru a atinge scopul determinat de lege, contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi alte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, invocate de autorii excepţiei, „Răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului-şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie, împreună cu personalul din subordine. În cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, răspunderea pentru conducerea contabilităţii revine acestora, potrivit legii şi prevederilor contractuale”. Din punct de vedere legal, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Astfel, documentul justificativ stă la baza înregistrării unei tranzacţii economice în contabilitate, iar, potrivit art. 6 alin. (2) din acelaşi act normativ, responsabilitatea pentru aceste documente revine persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Pe de altă parte, Curtea observă că, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, documentele oficiale de prezentare a activităţii economico-financiare a persoanelor prevăzute de acest act normativ în art. 1 alin. (1)-(4), sunt situaţiile financiare anuale, întocmite potrivit reglementărilor contabile aplicabile. Acestea din urmă şi raportările contabile sunt semnate de către cei care le-au întocmit – expert contabil, contabil-şef, altă persoană împuternicită de companie – şi de către administratorul companiei. Mai mult, potrivit art. 30 din lege, situaţiile financiare anuale sunt însoţite de o declaraţie scrisă a administratorului, prin care acesta îşi asumă răspunderea pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale. Astfel, în ceea ce priveşte responsabilitatea pentru activitatea financiar-contabilă, observăm că aceasta revine atât administratorilor, cât şi contabililor. Administratorul companiei este direct răspunzător pentru organizarea contabilităţii, în timp ce persoana ce conduce efectiv contabilitatea – contabilul-şef, directorul economic, firma de contabilitate – va fi direct răspunzător pentru nerespectarea reglementărilor contabile.

 În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile criticate nu definesc într-un mod clar sintagma „operaţiuni fictive”, Curtea observă că, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, operaţiunea fictivă reprezintă disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. În cazul infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, elementul material al acesteia constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive. În acest context, Curtea apreciază că sintagma „care nu au la bază operaţiuni reale” se referă la acele operaţiuni care nu corespund realităţii faptice sau juridice, iar „operaţiunile fictive” se referă la acele operaţiuni imaginare, care în fapt nu există.

 În ceea ce priveşte sintagma „în actele contabile ori în alte documente legale”, Curtea observă că, prin decizii anterioare, analizând dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, a reţinut că formulările speciale ce se regăsesc în materia contabilităţii şi fiscalităţii impun contribuabililor obligaţii punctuale în ceea ce priveşte înregistrarea operaţiunilor comerciale şi a veniturilor obţinute. Curtea a reţinut că, de principiu, contribuabilul este obligat să îşi înregistreze toate aceste operaţiuni în evidenţele sale contabile, iar unele dintre acestea şi în alte documente legale.

Omisiunea evidenţierii operaţiunilor comerciale poate consta fie în neîntocmirea documentelor justificative pentru venitul realizat, fie în neînscrierea documentelor justificative întocmite în celelalte documente contabile sau în alte documente legale, fie înregistrarea unor venituri mai mici decât cele realizate în realitate. Necalcularea, neînregistrarea şi neraportarea acestor operaţiuni determină, în final, pagube la bugetul de stat prin nefacturarea veniturilor încasate şi neplata obligaţiilor fiscale aferente acestora.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că sintagma „în actele contabile ori în alte documente legale” este clar definită de lege, întrunind condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate circumscrise principiului legalităţii prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, indivizii putându-şi da seama din conţinutul dispoziţiilor legale incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora. 

Ai nevoie de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF sau MOBI, de AICI!

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here