24 Noiembrie, 2017

Poate fi acordat repausul săptămânal în orice zi, înăuntrul fiecărei perioade de 7 zile?

Repausul săptămânal al lucrătorilor nu trebuie acordat în mod necesar în ziua următoare unei perioade de șase zile consecutive de muncă. Acesta poate fi acordat în orice zi înăuntrul fiecărei perioade de șapte zile. Astfel s-a pronunţat CJUE prin Hotărârea din data de 09.11.2017 în cauza  C-306/16. 

Menționam faptul că CJUE s-a pronunţat în sensul mai sus arătat referitor la o cerere formulată în cadrul unui litigiu între domnul Antonio Fernando Maio Marques de Rosa, pe de o parte, și Varzim Sol– Turismo, Jogo e Animação SA (denumită în continuare „Varzim Sol”), pe de altă parte, în legătură cu acordarea în favoarea reclamantului din litigiul principal, în calitatea sa de lucrător, a unei zile de repaus săptămânal obligatoriu pentru fiecare perioadă de șapte zile. 

Ce prevede legislația europeană referitor la repausul săptămânal al lucrătorilor?

Directiva privind organizarea timpului de lucru [1] prevede că orice lucrător beneficiază, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă 11 ore de repaus zilnic

Ce a declanşat litigiul principal în discuţie?

Reclamantul din litigiul principal, domnul Maio Marques da Rosa, a fost angajat, din anul 1991 până în anul 2014, de Varzim Sol, societate care este proprietara unui cazinou la Póvoa de Varzim (Portugalia).

Acest cazinou este deschis zilnic, cu excepția zilei de 24 decembrie, de la ora 15 până la ora 3 dimineața de duminică până joi și de la ora 16 până la ora 4 dimineața în celelalte zile.

Munca reclamantului din litigiul principal era organizată prin rotație, perioadele de muncă alternând cu perioade de repaus, în cursul cărora salariații ocupau succesiv aceleași posturi într-un ritm predeterminat.

În anii 2008 și 2009, domnul Maio Marques da Rosa a lucrat de câteva ori timp de șapte zile consecutive. Aceasta a precizat de asemenea că colaboratorii Varzim Sol care exercitau anumite funcții în sălile de jocuri aveau dreptul, din anul 1988, la două zile consecutive de repaus săptămânal, prima în temeiul Codului muncii, iar cea de a doua, suplimentară, în temeiul convențiilor colective dintre Sindicatul lucrătorilor din cazinouri și alții și Varzim Sol.

Pe de altă parte, începând cu anul 2010, Varzim Sol a modificat organizarea orarului de muncă, pentru ca angajații să nu lucreze mai mult de șase zile consecutive.

La 16.03.2014, contractul de muncă al reclamantului din litigiul principal a încetat în urma unei proceduri de concediere colectivă.

El a formulat atunci o acțiune având ca obiect obligarea Varzim Sol la plata către acesta a sumei de 18.602 euro, cu titlu de daune interese, întrucât fiecare a șaptea zi lucrată ar fi trebuit să fie plătită ca ore suplimentare și întrucât nu a beneficiat de repaus compensatoriu. El a solicitat de asemenea plata unei sume de 7.679 de euro pentru motivul că nici a doua zi de repaus săptămânal nu i-a fost acordată la timp, toate aceste sume urmând a fi majorate cu dobânzi.

În urma respingerii acțiunii formulate, reclamantul din litigiul principal a declarat apel la Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel Porto, Portugalia).

În susținerea apelului, reclamantul din litigiul principal a aratat că articolele 221 și 232 din Codul portughez al muncii din 2009 trebuie interpretate, având în vedere articolul 5 din Directiva 2003/88 și Convențiile nr.14 și nr.106 ale Organizației Internaționale a Muncii, în sensul că impun acordarea unei zile de repaus cel târziu după șase zile consecutive de muncă.

În schimb, potrivit Varzim Sol, nici dreptul Uniunii, nici legislația națională nu impun o limitare a zilelor consecutive de muncă, atât timp cât angajatul beneficiază de o perioadă de repaus pentru fiecare perioadă de muncă de șapte zile. Astfel, articolul 5 din Directiva 2003/88 nu ar impune ca dreptul la repaus săptămânal să fie acordat unui lucrător după șase zile consecutive de muncă, și anume în a șaptea zi. Pe de altă parte, ar fi imposibil în practică să se acorde lucrătorilor zile de repaus în fiecare a șaptea și a opta zi.

În aceste împrejurări, instanța de trimitere-Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel Porto), care a ridicat problema interpretării articolului 5 din Directiva 93/104 și a articolului 5 din Directiva 2003/88, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE mai multe întrebări preliminare prin care să se stabilească dacă perioada minimă de repaus săptămânal fără întrerupere de 24 de ore la care un lucrător are dreptul trebuie să fie acordată cel târziu în ziua următoare unei perioade de șase zile consecutive de muncă. 

Ce trebuie să cunoaștem referitor la o trimitere preliminară?

Trimiterea preliminară permite instantelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze CJUE întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii.

Retinem că CJUE nu solutionează litigiul national, insa instanta natională are obligatia de a solutiona cauza conform deciziei CJUE.

Decizia CJUE este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanțe naționale care sunt sesizate cu o problemă similară. 

Cum a motivat în esenţă CJUE Hotărârea din data de 09.11.2017?

CJUE a declarat  că dreptul Uniunii nu impune ca perioada minimă de repaus săptămânal să fie acordată cel târziu în ziua următoare unei perioade de șase zile consecutive de muncă, ci impune ca aceasta să fie acordată înăuntrul fiecărei perioade de șapte zile.

CJUE a aratat mai întâi că expresia „în decursul unei perioade de șapte zile” nu conține nicio trimitere la dreptul național al statelor membre și, prin urmare, ea constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie interpretată în mod uniform.

În continuare, CJUE a efectuat o analiză a modului de redactare, a contextului și a obiectivului directivei. În ceea ce privește modul de redactare, CJUE a declarat că reiese din chiar termenii directivei că statele membre au obligația să asigure că orice lucrător beneficiază, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore (la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute), și aceasta fără a preciza momentul la care trebuie acordată această perioadă minimă. 

În ceea ce privește apoi contextul în care se înscrie expresia „în decursul unei perioade de șapte zile”, CJUE a apreciat că această perioadă ar putea fi considerată ca o perioadă de referință, adică o perioadă fixă înăuntrul căreia trebuie acordat un anumit număr de ore consecutive de repaus, independent de momentul la care sunt acordate acele ore de repaus. 

În ceea ce privește în sfârșit obiectivul directivei, CJUE a amintit că aceasta are ca finalitate să protejeze în mod eficient securitatea și sănătatea lucrătorilor. Fiecare lucrător trebuie astfel să beneficieze de perioade de repaus adecvate. Cu toate acestea, directiva acordă o anumită flexibilitate în punerea în aplicare a dispozițiilor sale, conferind statelor membre o marjă de apreciere în privința stabilirii momentului la care trebuie acordată această perioadă minimă. Această interpretare poate fi în favoarea lucrătorului întrucât permite să i se acorde mai multe zile de repaus consecutive la finalul unei perioade de referință și la începutul perioadei următoare.

În concluzie, CJUE a subliniat că directiva se limitează să prevadă norme minime de protecție a lucrătorului în materie de organizare a timpului de lucru. Prin urmare, statele membre pot aplica sau adopta dispoziții mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor sau pot favoriza ori permite aplicarea unor convenții colective sau a unor acorduri încheiate între partenerii sociali mai avantajoase. 

Răspunsul mai sus formulat de CJUE ce a făcut obiectul Hotărârii din data de 09.11.2017 în cauza C-306/16  îl puteţi consulta in extenso pe site-ul Curia.

Ai nevoie de Directiva nr. 88/2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!


[1]    Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 04.11.2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3). Această directivă a codificat, cu efect de la 02.08.2004, dispozițiile Directivei 93/104/CE a Consiliului din 23.11.1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 1993, L 307, p. 18), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22.06.2000 (JO 2000, L 195, p. 41).  

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu