13 Noiembrie, 2019

Poate dispune instanţa eliberarea inculpatului arestat, dacă pronunță o măsură educativă neprivativă de libertate?

Prin Decizia nr. 44/16.02.2016 Curtea Constituţională (CCR) a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 493/210/2015 al Judecătoriei Chişineu-Criş şi a constatat că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală[i] sunt constituţionale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative de libertate.

De dată relativ recentă Decizia CCR nr. 44/16.02.2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 305/21.04.2016 și, de la data publicării, adică de la data de 21 aprilie 2016 decizia este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor. 

Cum și-a motivat autoarea -în esență- excepţia de neconstituţionalitate ?

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, a susţinut că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale referitoare la statul român, la universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi la rolul Ministerului Public, întrucât instanţa de judecată este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv în cauză, chiar dacă faţă de acesta s-a luat o măsură educativă privativă de libertate şi chiar dacă inculpatul minor prezintă pericol grav pentru ordinea publică.

Autoarea excepţiei a aratat, astfel, că, prin Decizia nr. 7/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234/06.04.2015), pronunţată în recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive, luată anterior faţă de inculpatul minor, încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv.

Instanţa de judecată, autoare a excepţiei, a precizat că de această prevedere beneficiază şi inculpatul devenit major ulterior săvârşirii infracţiunii, dacă a săvârşit infracţiunea în timpul minorităţii. A considerat că lăsarea în libertate a inculpatului până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare – indiferent de natura infracţiunii săvârşite şi de natura măsurii educative luate şi indiferent de pericolul social al infracţiunii săvârşite şi de pericolul social al persoanei inculpatului -, pe de o parte, creează inculpatului minor o situaţie privilegiată, fără o justificare rezonabilă, în comparaţie cu inculpatul major aflat în aceeaşi stare de arest preventiv, iar, pe de altă parte, pune Ministerul Public în imposibilitate de a-şi îndeplini menirea de apărător al ordinii de drept şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, punând la îndoială statul de drept, democratic şi social, precum şi ocrotirea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie.

Astfel, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, a apreciat că punerea de drept în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, indiferent de gravitatea şi natura infracţiunii săvârşite şi indiferent de pericolul social pe care îl prezintă persoana inculpatului, reprezintă un grav atentat la statul de drept, ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului. A aratat, din practica instanţei, că un minor, care a fost condamnat pentru mai multe infracţiuni de tâlhărie calificată – în contextul în care acesta a intrat în locuinţele unor persoane în vârstă, la date diferite, pe timp de noapte, şi a sustras, prin violenţă, bunuri – este cercetat de către organele de urmărire penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor calificat. Or, lăsarea în libertate a unei astfel de persoane, chiar dacă este vorba de un minor, prezintă un real pericol pentru societate. A considerat că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale cel mult în măsura în care instanţa este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor doar atunci când pronunţă o măsură educativă neprivativă de libertate. 

Cum a motivat CCR -în esență- decizia de neconstituţionalitate?

(…) CCR, procedând la verificarea constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate în prezenta cauză, a observat că textul art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală este identic, ca formulare, cu cel al art. 350 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, ambele prevăzând: “De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă: [...] d) o măsură educativă”. În schimb, sub aspectul întinderii efectelor, cele două reglementări succesive sunt net diferite, întrucât consecinţele răspunderii penale a minorului reglementate de noul Cod penal diferă substanţial de cele prevăzute în Codul penal din 1969.

Astfel, art. 114 din noul Cod penal stabileşte pentru minorii care săvârşesc infracţiuni şi răspund penal un regim sancţionator bazat exclusiv pe măsuri educative, în timp ce, în baza art. 100 din Codul penal din 1969, faţă de minorul care răspundea penal, se putea lua o măsură educativă sau i se putea aplica o pedeapsă, inclusiv închisoarea de la 5 la 20 de ani, în condiţiile art. 109 alin. 2 din Codul penal din 1969.

Modificarea de substanţă adusă, în această materie, de noul Cod penal vizează, aşadar, renunţarea în totalitate la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal în favoarea măsurilor educative – neprivative sau privative de libertate. Regula este aceea a luării în cazul minorilor a măsurilor educative neprivative de libertate [art. 114 alin. (1) din Codul penal], în timp ce măsurile privative de libertate constituie excepţia, acestea putând interveni în cazul săvârşirii unor infracţiuni deosebit de grave, determinate prin maximul special prevăzut de norma de incriminare, sau în cazul reţinerii în sarcina minorului a unei pluralităţi infracţionale [art. 114 alin. (2) din Codul penal].

(…) Astfel, CCR a constatat că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală lipsesc instanţa de posibilitatea de a aprecia – la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate – dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive sau au intervenit temeiuri noi care justifică această măsură preventivă şi de a dispune menţinerea arestării preventive a inculpatului minor, în condiţiile în care acesta a săvârşit o infracţiune deosebit de gravă sau s-a reţinut în sarcina minorului existenţa unei pluralităţi infracţionale. Într-o astfel de situaţie, instanţa nu poate pronunţa, potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. (2) şi art. 125 alin. (2) din noul Cod penal, decât cel mult măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, respectiv între 5 şi 15 ani, fiind exclusă aplicarea unei pedepse cu închisoare, ceea ce Codul penal din 1969 permitea, caz în care nu înceta de drept măsura arestării preventive dispuse anterior faţă de inculpatul minor, întrucât dispoziţiile art. 350 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau încetarea de drept a măsurii arestării preventive doar în cazul pronunţării unei măsuri educative (….). 

În aceste condiţii, CCR a observat că inculpatul minor arestat preventiv, faţă de care prima instanţă pronunţă o măsură educativă privativă de libertate şi – prin efectul dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală – este pus de îndată în libertate, poate să fugă sau să se ascundă, în scopul de a se sustrage de la judecarea apelului, respectiv de la executarea măsurii educative privative de libertate.

Cu toate că regimul sancţionator al infractorului minor trebuie să fie diferit faţă de cel aplicabil infractorului major – minorul beneficiind de o anumită clemenţă din partea legiuitorului, care derivă din starea de minoritate, respectiv din discernământul aflat în formare la momentul săvârşirii infracţiunii -, în ceea ce priveşte, însă, posibilitatea menţinerii măsurii arestării preventive după pronunţarea, în primă instanţă, a unei măsuri educative privative de libertate şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, interesul particular al minorului trebuie pus în balanţă cu interesul general al statului de a-i ocroti pe cetăţenii săi, având în vedere că nu este exclus ca un inculpat minor să prezinte un grad de pericol social concret la fel de ridicat ca şi un inculpat major care a săvârşit aceeaşi infracţiune şi este arestat preventiv la momentul soluţionării acţiunii penale în primă instanţă. Mai mult, prin inculpat minor se înţelege, aşa cum reiese din art. 134 alin. (1) din Codul penal, inculpatul care la data săvârşirii infracţiunii avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, chiar dacă el împlineşte vârsta de 18 ani anterior soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale. Aşadar, dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală se aplică şi inculpatului – arestat preventiv pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii -, care devine major anterior momentului pronunţării hotărârii prin care se dispune luarea unei măsuri educative privative de libertate.

În acelaşi timp, CCR a observat că măsura arestării preventive poate fi dispusă faţă de un inculpat minor numai în mod excepţional, şi anume cu verificarea condiţiei instituite de art. 243 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceea ca efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării inculpatului minor să nu fie disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. Totodată, luarea unei noi măsuri de arestare preventivă faţă de inculpatul minor care a mai fost arestat preventiv în aceeaşi cauză se poate dispune, potrivit art. 243 alin. (1) coroborat cu art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.

(….) Prin urmare, atunci când stabileşte regulile referitoare la tragerea la răspundere penală a minorului, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesul individual al minorului şi interesul general al societăţii de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, echilibru care este absolut necesar în scopul apărării valorilor constituţionale.

Astfel, CCR a constatat că soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală – constând în încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi în punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când instanţa de fond pronunţă o măsură educativă – se justifică doar atunci când măsura educativă luată este neprivativă de libertate. În schimb, în cazul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate, soluţia legislativă referitoare la încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi la punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept – în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice -, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituţionale, între care se regăsesc viaţa şi integritatea fizică şi psihică, proprietatea privată şi inviolabilitatea domiciliului. (…).


[i]  Art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală: “De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă: [...] d) o măsură educativă.”; 

Ai nevoie de Noul Cod de procedură penală? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu