Materialul de față răspunde, pe un caz practic, la întrebarea dacă este considerată timp de muncă suplimentară întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzută de art. 112 din Codul muncii, sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitate.
Reclamantul a chemat-o în judecată pe pârâtă, în calitate de angajator, solicitând ca aceasta să fie obligată la plata sumei reprezentând drepturi de natură salarială pentru orele lucrate suplimentar peste normativul lunar de 40 de ore pe săptămână, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, pentru perioada 23 octombrie 2012-23 octombrie 2015 și în continuare, până la soluționarea definitivă a litigiului.
Tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, angajatorul fiind obligat să plătească reclamantului contravaloarea unui număr de 164,22 ore lucrate suplimentar peste normativul de 40 ore pe săptămână, în perioada 23 octombrie 2012-31 decembrie 2014, astfel cum au fost identificate și calculate de expertul contabil, sume actualizate cu indicele de inflație, plus dobânda legală de la data scadenței și până la data plății efective.
Prima instanță a constatat că reclamantul a fost angajat al pârâtei în perioada dedusă judecății, având meseria de electrician exploatare stație. Reclamantul a arătat că lucrează în ture de 24 ore, din care 8 ore în instalații și restul de 16 ore (ulterior 12 ore) consemnat la domiciliu, pentru aceste ore de consemn primind un spor de 25% din salariul brut, însă angajatorul, în mod nelegal, nu a considerat niciodată că orele de consemn care depășesc norma de 40 de ore săptămânal ar constitui ore suplimentare.
Considerentele instanţei de judecată
• Potrivit art. 2 pct. 1 din Directiva nr. 88/2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, timpul de lucru presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: lucrătorul se află la locul de muncă, este la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislația și practicile naționale. Așadar, timpul de lucru nu presupune doar simpla prezență a lucrătorului la locul de muncă la dispoziția angajatorului.
• Deși munca suplimentară nu este reglementată expres, din interpretarea dispozițiilor art. 6 (cap. 2) din Directivă, potrivit cărora „timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depășească 48 de ore”, rezultă că și munca suplimentară presupune ca lucrătorul să se afle la locul de muncă, să fie la dispoziția angajatorului și să își exercite activitatea sau funcțiile în conformitate cu legislația și practicile naționale.
• Potrivit legislației naționale, condițiile menționate la art. 111 din Codul muncii trebuie îndeplinite cumulativ, iar simpla prezență a lucrătorului la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, fără a presta efectiv activitate în exercitarea sarcinilor și atribuțiilor specifice contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare, nu poate fi considerată timp de muncă. În ceea ce privește munca suplimentară, aceasta este definită în legislația națională prin art. 120 din Codul muncii.
• Instanța a constatat că prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a reglementat durata programului normal de lucru și munca suplimentară, iar pentru electricienii care lucrează în stațiile electrice s-a stabilit un serviciu în ture cu consemn într-un spațiu special amenajat. Prin același contract colectiv de muncă s-a stabilit că nu constituie timp efectiv de muncă timpul destinat consemnului, ci doar timpul afectat pentru terminarea manevrelor, lichidarea avariilor. Potrivit contractului colectiv de muncă, orele suplimentare reprezintă munca prestată la solicitarea societății peste durata programului normal de lucru de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, și se compensează prin ore libere plătite sau, în cazul în care compensarea nu este posibilă, prin plata unui spor de 100% la salariul de bază brut.
• În speță, perioada de timp în care reclamantul a fost în consemn (remunerată cu un spor la salariul brut de bază), fără a lucra efectiv în instalațiile electrice, nu constituie muncă suplimentară în sensul Codului muncii și contractului colectiv de muncă.
• În regulamentul privind salarizarea și modul de organizare a activității de exploatare de la domiciliu a stațiilor electrice, anexă la contractul colectiv de muncă, a fost prevăzută acordarea unei remunerații pentru orele de consemn, ținând cont și de orele efectuate în zilele de sâmbătă, duminică și zilele libere plătite ori zilele de sărbători legale, astfel că angajatul a încasat o remunerație pentru întreaga perioadă de consemn, indiferent dacă a prestat sau nu activități specifice funcției în îndeplinirea sarcinilor și atribuțiilor de serviciu.
• Directiva a permis, prin art. 17 și art. 18 (cap. 5), anumite derogări de la art. 16, în cazul mai multor domenii de activitate, printre care activitățile ce implică nevoia de continuitate, cum sunt și producția, transportul și distribuția de gaze, apă și electricitate, prin dispoziții legale, de reglementare sau administrative ori prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali cu condiția ca lucrătorii să beneficieze de perioade de repaus compensatorii echivalente.
• Aceste prevederi se reflectă și în cuprinsul dispozițiilor Codului muncii și contractului colectiv de muncă, durata maximă legală a timpului de muncă fiind limitată la 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare [art. 114 alin. (1) din Codul muncii, contractul colectiv de muncă – durata maximă a programului de lucru, inclusiv munca suplimentară este cea prevăzută de lege].
• Instanța a arătat că nu poate reține susținerea reclamantului că toate orele din perioada consemnului în care s-a aflat la dispoziția angajatorului reprezintă ore suplimentare, întrucât, potrivit art. 111 din Codul muncii, este necesar ca în tot acest interval de timp salariatul să își îndeplinească sarcinile și atribuțiile de serviciu; a reținut că pot fi considerate ore suplimentare doar numărul de ore ce depășește norma de 40 de ore pe săptămână, în care salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului și și-a îndeplinit efectiv sarcinile de serviciu.
Acestea sunt elementele de reţinut de cei interesaţi, în speţa arătată. Mai departe ar fi de arătat că reclamantul a declarat apel, susținând că, potrivit art. 111 din Codul muncii și art. 2 pct. 1 din Directivă, timpul de muncă nu se limitează la timpul efectiv lucrat, iar orele suplimentare sunt tot timp de muncă. Art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene înlătură clauzele contractului colectiv de muncă ce califică și remunerează consemnul la locul de muncă drept o simplă restricție a timpului liber, deoarece sunt contrare dreptului comunitar.
Curtea de Apel a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie penru a lămuri chestiunile legate de interpretarea legislaţiei comunitare, sesizare care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 90/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 191/2018.
Ai nevoie de Codul muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
