Semnalăm excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, ridicată cu ocazia soluționării unei cauze penale în care a intervenit împăcarea părții civile cu inculpații trimiși în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt calificat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia a susținut, în esență, că dispozițiile art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală încalcă principiile constituționale, întrucât obligă persoana vătămată la plata cheltuielilor judiciare în caz de împăcare. Arată că se poate ajunge ca aceasta să plătească – cu titlu de cheltuieli judiciare – o sumă mai mare decât valoarea bunului care a făcut obiectul procedurii, fără a avea nicio culpă în declanșarea procesului penal, întrucât în cauză a operat principiul oficialității.

Astfel, se dispune, în mod indirect, o măsură de trecere în proprietate publică a unui bun proprietate privată, pe bază discriminatorie. Menționează că, în cauză, a recuperat prejudiciul prin împăcarea cu inculpatul, dar urmează să plătească – cu titlu de cheltuieli judiciare – pentru serviciul oferit de către stat, o sumă mai mare decât contravaloarea prejudiciului suferit. Autorul criticii de neconstituţionalitate a mai apreciat că obligarea persoanei vătămate la plata cheltuielilor judiciare, în caz de împăcare, fără a exista o culpă a acesteia , având în vedere faptul că împăcarea în scopul recuperării prejudiciului nu poate fi considerată o culpă procesuală, este contrară dreptului la un proces echitabil, precum și prevederilor constituționale care garantează proprietatea privată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, modificate prin prevederile art. 102 pct. 184 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins: “(1) Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează: […] 2. în caz de încetare a procesului penal, de către: […] d) inculpatul și persoana vătămată, în caz de împăcare.”

CCR a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, cu argumente din care reţinem cele de mai jos.

În procesul penal, atunci când cheltuielile judiciare nu rămân în sarcina statului, se aplică principiul explicit referitor la obligarea unei persoane la plata cheltuielilor judiciare către stat, în măsura în care aceasta are o culpă procesuală. Totodată, Curtea a reținut că nicio normă constituțională nu impune gratuitatea actului de justiție.

– Cheltuielile judiciare ocazionate de procesul penal, cheltuieli avansate de către stat, trebuie suportate de către persoana vinovată de provocarea lor, neputându-se aprecia că aceasta are semnificația afectării dreptului de proprietate privată prin naționalizare sau prin trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor, așa cum susține autorul excepției.

– Faptul că, în caz de împăcare, în procesul penal, cheltuielile judiciare avansate de către stat sunt suportate de către inculpat și persoana vătămată nu împiedică persoanele interesate să se adreseze justiției și să se prevaleze, fără nicio îngrădire, de toate garanțiile care caracterizează dreptul la un proces echitabil, drept consacrat de prevederile constituționale ale art. 21.

– În calculul cheltuielilor judiciare, instanțele judecătorești determină cheltuielile avansate de către stat și cele făcute de către părți și alți subiecți procesuali. Din prima categorie fac parte cheltuieli precum cele necesare efectuării actelor de procedură sau de probațiune dispuse de către organele judiciare și cheltuielile pentru conservarea obiectelor ridicate sau sechestrate în cursul procesului. În cea de-a doua categorie se încadrează cheltuielile făcute de către părți și ceilalți subiecți procesuali în cursul procesului, fie din proprie inițiativă, cum sunt angajarea unui apărător, depunerea de cereri și memorii și administrarea de mijloace de probă pentru susținerea acțiunii civile, fie pe baza dispozițiilor instanței, cum sunt deplasarea la sediul organului judiciar pentru audiere sau nerealizarea unui câștig licit. Prin urmare, aceste două categorii de cheltuieli însumează subcategorii determinate de particularitățile fiecărei cauze penale. Valoarea acestora este atestată prin documente justificative sau este determinată pe baza unor criterii legale, cum sunt ordinele și normele metodologice de stabilire a onorariilor cuvenite experților sau interpreților.

– În ceea ce privește cheltuielile judiciare propriu-zise, acestea pot fi împărțite în două mari categorii: cheltuieli avansate de către stat și cheltuieli făcute de către părți sau alți subiecți procesuali. De asemenea, Curtea a reținut că, în procesul penal, obligația suportării cheltuielilor judiciare are caracter complex, teoria culpei procesuale uzitată în procesul civil fiind completată cu cea derivând din accesorialitatea cheltuielilor judiciare față de răspunderea penală sau, după caz, răspunderea civilă constatată.

– Obligația inculpatului aflat în culpă infracțională de a suporta cheltuielile judiciare este principală și integrală, întrucât săvârșirea unei infracțiuni atrage inevitabil desfășurarea urmăririi penale și a judecății în primă instanță, incluzând și eventualele cheltuieli determinate de către persoana vătămată sau partea civilă.

– Culpa infracțională nu exclude culpa procesuală, în situațiile în care cheltuielile au fost provocate de o cerere accesorie fondului procesului, respinsă ca neîntemeiată. Celelalte părți și persoana vătămată au o obligație subsidiară și limitată de a suporta cheltuielile judiciare, în principiu, culpa lor fiind una procesuală. Obligația este subsidiară – întrucât intervine numai când cheltuiala respectivă nu este suportată de inculpat – și limitată numai la cheltuielile provocate din culpa procesuală a părții/persoanei vătămate. Această soluție este valabilă în cazul în care părțile și persoana vătămată nu se înțeleg și nu deturnează procesul penal de la scopul său.

– În cazul în care părțile și persoana vătămată se înțeleg cu privire la pretențiile civile în una dintre formele puse la dispoziție de lege, această înțelegere se răsfrânge și asupra modului de suportare a cheltuielilor judiciare. Astfel, cheltuielile judiciare vor fi suportate de către: persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea prealabilă a fost tardiv introdusă; partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penală; inculpatul și persoana vătămată, în caz de împăcare.

– Nu a fost primită susținerea potrivit căreia persoana vătămată/partea civilă nu are nicio culpă procesuală, pe motiv că procesul a fost guvernat de principiul oficialității și că aceasta nu ar trebui, în caz de împăcare, să fie obligată alături de inculpat la plata cheltuielilor judiciare. Astfel, dispozițiile art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală au o aplicabilitate subsidiară prevederilor art. 81 alin. (2) din același cod, potrivit cărora “Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și care nu dorește să participe la procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor”. Prin urmare, persoana vătămată, neînțelegând să se prevaleze de aceste prevederi, a consimțit prin conduita sa procesuală la continuarea din oficiu a acțiunii penale în scopul alăturării la aceasta a acțiunii sale civile. Acest fapt are semnificația unei asumări a anumitor cheltuieli judiciare avansate de către stat, pentru că o persoană vătămată poate deveni parte civilă numai dacă, prin propria sa voință, până la începerea cercetării judecătorești, a exercitat acțiunea civilă în procesul penal, în condițiile art. 19, 20 și 84 din Codul de procedură penală.

– De altfel, și conduita persoanei vătămate generează cheltuieli din partea statului și, de vreme ce împăcarea se face până la citirea actului de sesizare, cheltuielile generate până la momentul la care intervine împăcarea trebuie suportate de către cei care prin conduita lor au dat o anumită amploare și întindere în timp procesului penal. Așadar, depunerea declarației de împăcare într-o fază avansată a procedurii judiciare duce la o anumită întindere în timp a procesului penal, statul fiind cel care avansează cheltuielile până la momentul respectiv. Aceste cheltuieli puteau fi însă limitate dacă împăcarea ar fi intervenit la un moment cât mai apropiat de cel al începerii urmării penale.

Persoana vătămată, achiesând la împăcare, prin voința sa, a împiedicat statul să finalizeze acțiunea penală pornită din oficiu, autorul infracțiunii neputând fi tras la răspundere penală și nici obligat la plata integrală a cheltuielilor judiciare avansate de către stat. Totodată, nu trebuie ignorat nici faptul că într-un proces penal sunt prezente două categorii de interese, și anume cel al statului obligat să apere valorile sociale ocrotite de legea penală și interesele părților/persoanelor implicate. În caz de împăcare, interesele acestora din urmă sunt concurente, și anume interesul inculpatului de a nu fi tras la răspundere penală, pe de o parte, și cel al persoanei vătămate de a-și recupera mai repede prejudiciul cauzat, pe de altă parte, astfel că este normal ca inculpatul și persoana vătămată să suporte cheltuielile judiciare avansate de către stat.

– Împăcarea constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale, fiind o convenție intervenită între părți/persoana vătămată, prin care ele se înțeleg să nu mai continue procesul penal, urmarea fiind stingerea efectelor de fond ale acestuia. Potrivit legii civile, această înțelegere poate purta și asupra plății cheltuielilor judiciare. Prin urmare, chiar dacă, odată cu declarația de împăcare, persoana vătămată a pretins cheltuieli judiciare, acestea nu-i pot fi acordate, atâta vreme cât inculpatul nu a consimțit la plata lor. Nu se poate susține că obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către persoana vătămată ar rezulta implicit din împăcarea intervenită, deoarece această înțelegere de stingere a procesului penal precedă și împiedică elucidarea problemei dacă inculpatul este sau nu vinovat de săvârșirea infracțiunii imputate și, ca atare, nu există temeiuri pentru ca, în sarcina lui, să se stabilească vreo obligație referitoare la plata cheltuielilor judiciare făcute de persoana vătămată.

Decizia nr. 706/2019 a CCR, publicată în Monitorul Oficial nr. 207 din 13 martie 2020

www.lege5.roRapid actualizată, platforma legislativă Indaco Lege5 este instrumentul ideal pentru urmărirea modificărilor legislative, mai ales în contexul decretării stării de urgență pe teritoriul României

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here