20 Octombrie, 2019

Partaj. Bunul asupra căruia există un drept de coproprietate forțată

De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 679/14.08.2019 a fost publicată Decizia CCR nr. 327/21.05.2019 și menționăm faptul că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, de la data publicării (în cazul de față de la data de 14.08.2019) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 671 alin. (3) din Codul civil sunt constituționale în raport cu criticile formulate. 

Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 327/21.05.2019? 

Art. 671 alin. (3) din Codul civil: În cazul proprietății periodice și în celelalte cazuri de coproprietate forțată, partajul este posibil numai prin bună învoială. 

Cum și-au motivat autorii -în esență- excepţia de neconstituţionalitate? 

În opinia autorilor excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității, în componenta sa privind calitatea legii, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 44 alin. (2) teza întâi, referitoare la garantarea și ocrotirea proprietății private în mod egal de lege, indiferent de titular, art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 124 – Înfăptuirea justiției, art. 125 – Statutul judecătorilor, art. 126 – Instanțele judecătorești, art. 127 – Caracterul public al dezbaterilor și art. 128 – Folosirea limbii materne și a interpretului în justiție. De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. 6 – Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a arătat, în esență, că, în contextul unor raporturi de vecinătate/coproprietate tensionate, partajul bunului asupra căruia poartă un drept de coproprietate forțată nu poate fi realizat prin bună învoială, singura modalitate fiind apelarea la instanța de judecată. Or, în opinia autorilor excepției, textul de lege criticat împiedică intervenția instanței de judecată, singura metodă de partajare fiind buna înțelegere a părților. În acest mod este restrânsă exercitarea dreptului de proprietate, prin imposibilitatea legală de a ieși din indiviziune, cu încălcarea dispozițiilor art. 53 din Constituție referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, și fără ca măsura să fie proporțională cu interesul urmărit. Mai mult, faptul că instanța de judecată se găsește într-o imposibilitate legală de a cerceta detaliile concrete ale speței constituie o încălcare a dispozițiilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

S-a mai arătat că textul de lege criticat nu îndeplinește cerința esențială a predictibilității și nu asigură, în acest mod, “securitatea juridică a destinatarilor săi”.

Totodată, prin faptul că nu conduce la eliminarea unei stări conflictuale între coproprietari, textul de lege criticat aduce atingere dispozițiilor art. 124-128 din Constituție, referitoare la autoritatea judecătorească, în general, și la înfăptuirea justiției, în special. 

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa? 

Examinând excepția de neconstituționalitate, CCR a reținut că autorii acesteia susțin, în esență, că instituirea partajului convențional, ca singura modalitate de împărțeală a părților comune ale clădirilor, asupra cărora există un drept de coproprietate forțată, este de natură a aduce atingere dreptului de proprietate privată, în contextul în care partajul prin buna învoială a părților nu se poate realiza, din cauza unor relații tensionate între coproprietari.

Analizând textul de lege criticat, CCR a reținut că acesta reglementează o formă a partajului bunurilor coproprietate forțată, care în acest caz se face numai prin buna învoială a coproprietarilor, fiind exclus partajul judiciar [a se vedea și art. 632 alin. (3) din Codul civil]. Referitor la cazul coproprietății forțate asupra părților comune ale clădirilor, CCR a reținut că, potrivit art. 2 lit. p) din Legea nr. 196/2018 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari și administrarea condominiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 660/30.07.2018, sunt părți comune acele porțiuni din clădire și/sau din terenul aferent acesteia care nu sunt proprietăți individuale și sunt destinate folosinței tuturor proprietarilor sau unora dintre aceștia, precum și alte bunuri care, potrivit legii sau voinței părților, sunt în folosință comună. Părțile comune sunt bunuri accesorii în raport cu proprietățile individuale, care constituie bunurile principale. Toate părțile comune formează obiectul proprietății comune. Părțile comune nu pot fi folosite decât în comun și sunt obiectul unui drept de coproprietate forțată. De asemenea, potrivit Legii locuinței nr. 114/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393/31.12.1997, precum și enumerării exemplificative a părților comune care fac obiectul coproprietății forțate din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente, cuprinse în art. 649 din Codul civil, spațiile comune ale clădirii cu mai multe locuințe sunt, potrivit naturii și destinației, în folosința comună a tuturor coproprietarilor imobilului. Pentru aceste considerente CCR nu a putut reține încălcarea principiului legalității, instituit prin art. 1 alin. (5) din Constituție. Așadar, coproprietatea forțată asupra părților comune ale clădirilor, ca modalitate juridică a dreptului de proprietate privată, există dincolo de voința proprietarilor, având ca obiect bunuri accesorii care, prin natura sau destinația lor stabilă, servesc pentru normala folosință a bunurilor principale, fiind utilizate, în comun, de către coproprietari. Prin urmare, este justificată încetarea unei astfel de coproprietăți forțate numai prin buna învoială a părților, astfel încât reglementarea, în acest sens, a partajului convențional intră în marja de apreciere a legiuitorului, justificat de regimul juridic al coproprietății forțate și perpetue, astfel cum a fost evidențiat anterior.

CCR a reținut că un astfel de tratament juridic constituie o limitare a dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituție, astfel încât urmează să analizeze dacă limitele impuse de legiuitor dreptului de proprietate privată, prin încetarea coproprietății forțate numai prin buna învoială a părților, reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporționată în raport cu scopul urmărit de legiuitor. În privința justificării limitării dreptului de proprietate, CCR a avut în vedere testul de proporționalitate conturat în jurisprudența sa (Decizia nr. 266/21.05.2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443/19.07.2013, Decizia nr. 390/02.07.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532/17.07.2014, Decizia nr. 462/17.09.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775/24.10.2014, sau Decizia nr. 686/26.11.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68/27.01.2015, paragraful 33), potrivit căruia limitarea drepturilor fundamentale trebuie să fie condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe, cu respectarea principiului proporționalității. În acest sens, CCR a reținut că scopul urmărit de legiuitor prin norma legală criticată este unul legitim, constând în asigurarea folosinței părților comune, ale clădirilor sau apartamentelor, în calitate de bunuri accesorii, de către toți proprietarii bunurilor principale. De asemenea, prevederea legală criticată este adecvată, fiind capabilă în mod abstract să ducă la îndeplinirea scopului urmărit și este necesară, având în vedere natura juridică a părților comune, care constituie obiect al unui drept de coproprietate forțată. Totodată, măsura păstrează un just echilibru între interesul general, al tuturor coproprietarilor, de a folosi bunul în comun, în acord cu destinația acestuia, și interesul particular al coproprietarului care urmărește ieșirea din indiviziune, având în vedere că permite partajul prin buna învoială a părților.

Pentru aceleași considerente, având în vedere justificarea măsurii legale referitoare la partajul convențional, nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale și convenționale privind dreptul la un proces echitabil cu referire la imposibilitatea legală a instanței de judecată de a se pronunța asupra acestei modalități de partaj.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 53 din Constituție, CCR a reținut că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză.

De asemenea, prevederile constituționale cuprinse în art. 124 – Înfăptuirea justiției, art. 125 – Statutul judecătorilor, art. 126 – Instanțele judecătorești, art. 127 – Caracterul public al dezbaterilor și art. 128 – Folosirea limbii materne și a interpretului în justiție, prin conținutul lor normativ explicit, nu sunt incidente în analiza prezentei excepții de neconstituționalitate.

Ai nevoie de Decizia CCR nr. 327/2019? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de AICI!
comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu