(P) Oare eu am făcut asta?

And thus the native hue of resolution
Is sicklied o’er with the pale cast of thought”
W. Shakespeare, “Hamlet”

Sunteţi pe un drum din afara oraşului, şoseaua este cam neîngrijită şi cam  aglomerată în ambele direcţii, dar voi vă grăbiţi. Astfel, de fiecare dată când puteţi, depăşiţi cu dexteritate pe oricine vă stă în cale, fără să vă gândiţi prea mult. Nu sunteţi diferiţi de alte sute de mii, poate milioane de soferi care sunt pe drum undeva în lume în acel moment şi nu vedeţi nimic extraordinar în acest comportament.

Dar… cum aşa? Cum adică “fără să vă gândiţi prea mult?”.

Reies de aici două întrebări :

1) Sunteţi conştienţi de cantitatea fantastică de date  care trebuie luate în calcul pentru o singură depăşire?

În primul rând, viteza noastră, apoi viteza maşinii pe care vrem s-o depăşim, viteza tirului care vine din cealaltă direcţie, verificarea spaţiului suficient pentru  depăşire, distanţa necesară pentru a intra  din nou în banda noastră şi, în acelaşi timp, verificarea ca în acel moment o maşină – sau chiar cea din faţă – să nu aibă aceeaşi idee de a face o depăşire. Aceasta fără să luăm în calcul toate semnalele mediului pe care le monitorizăm continuu: să nu se arunce un pieton în faţa noastră, să nu dăm de o groapă, de un zgomot ciudat etc. Lista este fără sfârşit. Şi, totuşi, luăm decizia într-o microsecundă şi facem depăşirea “fără să ne gândim prea mult”.

Lucrul acesta – şi, de fapt, orice acţiune care implică calcule de mişcare – ni se pare atât de banal şi fireasc încât ne este greu să realizăm cât de fantastic şi eficient este totul. Într-o microsecundă creierul percepe toate datele de care are nevoie, le procesează şi acţionează practic instantaneu.

Dar nu se termină aici, desigur. Faptul că ne punem în mişcare implică a da comenzi la muşchi şi aceasta se întâmplă în timp ce sistemul vascular, hormonal, imunitar, digestiv ş.a.m.d. continuă să îşi facă treaba fără oprire,  păstrând homeostaza sistemului general gata să intervină în caz de urgenţă: dacă în timp ce monitorizaţi spatiul de depăşire apare o maşină neaşteptată de undeva, în cât timp toate sistemele voastre de supravieţuire se vor activa? Practic instantaneu!

Sper să reflectaţi câteva momente pentru a realiza ce fantastică capacitate de calcul şi de reacţie avem în interiorul nostru. Ar merita să luăm în considerare şi faptul că animalele au aceleaşi capacităţi, în unele cazuri şi mai mari, dar despre acest aspect vom vorbi cu o altă ocazie.

Acum, să ne imaginăm că nu mai vrem să ne bazăm pe aceste sisteme instinctuale, animalice şi că ne dorim o siguranţă “matematică”. De câte pagini de calcule am avea nevoie pentru a lua simpla decizie de a depăşi o maşină? Datorită timpului necesar vom mai fi în stare de a depăşi vreo maşină? Evident că nu!

Presupunând ipotetic că am fi în stare (din fericire, nu suntem) de a controla sistemele involuntare ale trupului, în afara probabilelor dezastre pe care le-am produce, stricând un echilibru perfect, sunteţi  de acord că am fi înecaţi de o cantitate de informaţii care ar bloca imediat mintea raţională?

Toată această abordare urmăreşte să atragă atenţia asupra faptului că înăuntrul  nostru există o cantitate practic nelimitată de procedeuri absolut perfecte pe care le avem în comun cu animalele şi care s-a clădit în milioane de ani de evoluţie.

Nu avem nici cea mai mică idee despre această cantitate imensă de proceduri până când – datorită unei urgenţe care ne pune în pericol supravieţuirea fizică – ele se activează automat, lăsându-ne surprinşi şi zăpăciţi: “Oare EU am făcut asta?”. Este ca şi cum o altă “FORŢĂ ” a preluat controlul asupra comportamentului nostru.

Este foarte probabil că nu o să aveţi ocazia de a fi atacaţi de un leu, dar dacă vi se va întâmpla, trupul va şti perfect ce are de făcut, fie în vederea  maximizării şanselor de fugă, fie – în cel mai rău caz – de a suferi cât mai puţin în timp ce sunteţi sfâşiaţi de leu.

Aşa cum am mai menţionat, aceste reacţii “reflexe” pe care le avem în comun cu animalele, spre binele nostru au această caracteristică: de a fi “automate”,  extrem de rapide şi de a depăşi  controlul conştient.

Noi, oamenii, spre deosebire de animale, avem totuşi  o “armă” în plus, şi anume capacitatea de a prevedea rezultatul unei acţiuni, iar când situaţia nu este dramatică, de a evalua alternativele şi de a lua decizia cea mai potrivită.

Acest progres evoluţionist fantastic este exact ceea ce ne face oameni: capacitatea de a prevedea consecinţele. Aptitudinea a permis obţinerea de  rezultate incredibile din partea  omului, dar din nefericire are şi un preţ: în momentul în care încercăm să prevedem o consecinţă – fiindcă nu vom fi niciodată siguri sută la sută de rezultatul obţinut şi nu ştim dacă avem date suficiente şi corecte – vor apărea inevitabil tot  felul de frici, îndoieli şi remuşcări care de multe ori ne paralizează orice demers.

Cum spunea Hamlet: “Conştiinţa ne face pe toţi fricoşi!”. Paradoxal, luăm într-o microsecundă o decizie care ne poate costa viaţa şi ne blocăm în deciziile zilnice banale datorită gândirii circulare. Evident, această gândire circulară poate fi o tortură, paralizează orice acţiune sau o face să devină extrem de periculoasă. Imaginaţi-vă: dacă după ce aţi început o depăşire începeţi să vă întrebaţi: Dar o fac sau nu? Este bine sau este rău? Accident asigurat!

Deci, care ar fi soluţia? Să acţionăm iresponsabil în orice situaţie fără să ne gândim prea mult asupra consecinţelor? Sincer vorbind, dacă privesc în jur, am impresia că pentru unii aceasta este soluţia: trăirea într-o dezorganizare  permanentă, bombardând gândirea raţională cu diverse droguri mai mult sau mai puţin recunoscute: alcool, heroină, tutun, dar şi muzică zgomotoasă şi constantă, workaholism, dependenţe de sex şi toată gama de tentaţii care ne îndepărtează de nucleul  nostru de conştiinţă. Nu cred că vom ajunge departe procedând aşa.

Cealaltă soluţie este exact contrariul: în linişte totală – îngerii vorbesc în şoapte – să calmăm mintea raţională cu toate prejudecăţile şi influenţele ei paranoice şi să accesăm acest rezervor de cunoştinţă infinită avută la dispoziţie.

Este  ceva ce misticii, şamanii, maeştrii, scriitorii, artiştii, businessmanii au făcut dintotdeauna .

Niciun geniu din trecut nu a fost atât de arogant încât să declare că simfonia sau cartea ar fi fost o creaţie personală pentru că ştiau că “altcineva” îi mişcă mâna. Nu întâmplător de la Homer încoace se tot invocă Muzele.

În concluzie, pentru a beneficia de această putere fantastică de creativitate şi performanţă, avem nevoie de încrederea şi de tehnica potrivită care ne vor  permite să intrăm în acest flux al creaţiei  şi al puterii.

Nu va fi deloc uşor, este o muncă de o viaţă. Însă rezultatele vor depăşi orice aşteptare.

Un  salut,

Bruno