Revenim asupra acestui subiect prin prezentul articol și semnalăm cititorilor noștri că, prin Decizia nr. 485/2015 (decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 539/20.07.2015), Curtea Constituţională a Romaniei (CCR) a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată  în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată şi a constatat că  sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 13 alin. 2 teza a doua, ale art. 84 alin. 2, precum şi ale art. 486 alin. 3 din Codul de procedură civilă, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic.

Potrivit dispoziţiilor art.147 alin.4 din Constituţie, de la data publicării Deciziei nr.  485/2015  (adică de la data de 20.07.2015), aceasta este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Potrivit art.147 alin.1 din Constituţie, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Care a fost obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ?

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare a CCR, l-a constituit dispoziţiile art. 13 alin 2 teza a doua, art. 84 alin. 2 şi art. 486 alin. 3 din Codul de procedură civilă care au următorul cuprins:

Art. 13 alin. 2 teza a doua din Codul de procedură civilă: "Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept";

Art. 84 alin. 2 din Codul de procedură civilă: "La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii.";

Art. 486 alin. 3 din Codul de procedură civilă: "Menţiunile prevăzute la alin. 1 lit. a şi c-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. 2 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Dispoziţiile art. 82 alin. 1, art. 83 alin. 3 şi ale art. 87 alin. 2 rămân aplicabile."

Pentru ce motive CCR a constatat că  excepţia de neconstituţionalitate formulată este întemeiată ?

Analizând pe fond excepţia de neconstituţionalitate a  dispoziţiilor art. 13 alin 2 teza a doua, art. 84 alin. 2 şi art. 486 alin. 3 din Codul de procedură civilă, CCR a constatat că aceasta este întemeiată, pentru urmatoarele motive, pe care le vom expune doar parţial în cuprinsul acestui articol:

CCR a constatat că dispoziţiile legale din Codul de procedură civilă sunt criticate prin prisma încălcării art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare din Constituţie, în privinţa persoanelor juridice.

Cu privire la aplicabilitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale persoanelor juridice, CCR a observat că (…) este evident că garantarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare trebuie să fie acordată şi persoanelor juridice, nu numai persoanelor fizice.

Astfel, CCR a reţinut că, în cauza de faţă, exigenţele rezultate atât din art. 21 privind accesul liber la justiţie, cât şi din art. 24 privind dreptul la apărare, ca garanţie a procesului echitabil, prevăzut de art. 21 alin. 3 din Constituţie, sunt aplicabile şi în privinţa persoanelor juridice. În acest sens este şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră protecţia dreptului la un proces echitabil, care, astfel cum a fost reglementat de Convenţie şi interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se aplică şi în privinţa persoanelor juridice.(…)

Pornind de la această premisă, a necesităţii recunoaşterii garanţiilor dreptului la un proces echitabil şi persoanelor juridice, şi aplicând mutatis mutandis raţionamentul cuprins în considerentele Deciziei nr. 462/17.09.2014, raţionament referitor la obligativitatea reprezentării prin avocat a persoanelor fizice în recurs, CCR a constatat că obligaţia reprezentării şi asistării prin consilier juridic sau avocat pentru exercitarea recursului echivalează cu o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac; pe de altă parte, dreptul de a avea un reprezentant convenţional este transformat într-o obligaţie, în cazul recursului.

Şi în cazul persoanelor juridice (indiferent că sunt de drept public sau de drept privat), textul de lege criticat restrânge liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, ceea ce a impus analizarea, prin prisma unui test de proporţionalitate, dacă limitele aduse prin intervenţia legiuitorului - respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării persoanelor juridice prin consilier juridic sau prin avocat în etapa procesuală a recursului - reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată faţă de obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unul iluzoriu/teoretic. (…)

Referitor la existenţa justului echilibru între măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie şi scopul legitim urmărit, CCR a constatat că NU există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia dreptului la apărare şi a accesului liber la justiţie. Astfel, prin condiţionările impuse realizării interesului general menţionat este afectat în mod iremediabil interesul persoanei care doreşte să recurgă la concursul justiţiei în vederea realizării drepturilor şi intereselor sale legitime.

Condiţionarea exercitării căii de atac de angajarea sau numirea unui consilier juridic sau de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară, drept condiţie de admisibilitate a recursului, impune în sarcina persoanei juridice atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare pentru plata serviciului justiţiei.

Astfel, CCR a constatat ca dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil, atât din perspectiva intimatului, cât şi din cea a recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta dintre părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs.

În concluzie, dispoziţiile de lege criticate contravin art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare, deoarece măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie (şi anume instituirea obligativităţii reprezentării convenţionale în recurs) este excesivă faţă de scopul legitim urmărit, conducând la imposibilitatea exercitării căii de atac a recursului, prevăzute de lege. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în interpretarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie, prin Hotărârea din 10.08.2001, pronunţată în Cauza Tricard împotriva Franţei, a statuat că reglementările privind formalităţile pentru declararea unei căi de atac vizează asigurarea unei bune administrări a justiţiei şi respectarea principiului securităţii juridice. Însă regulile respective nu trebuie să împiedice justiţiabilul să utilizeze o cale de atac disponibilă (paragraful 29).

În sensul celor arătate anterior, CCR a observat că, dacă persoanele fizice pot beneficia de ajutorul public judiciar conform OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, dar care nu poate fi considerat un remediu judiciar capabil să asigure accesul tuturor cetăţenilor la calea de atac a recursului, persoanele juridice pot beneficia, în anumite condiţii stricte, DOAR de facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, potrivit art. 42 alin. 2 - 4 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Pe lângă cheltuielile ocazionate de plata taxei judiciare de timbru, persoanele juridice, părţi în cadrul unui litigiu, suportă şi cheltuielile ocazionate de contractarea unor servicii juridice de consultanţă, asistenţă şi reprezentare pentru a putea promova calea extraordinară de atac a recursului, în condiţiile stabilite de dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă.

Or, în situaţia unor persoane juridice de drept public ori privat aflate într-o situaţie economică precară sau care nu pot efectua plăţi având conturile bancare blocate şi care nu au angajat un consilier juridic, CCR a reţinut că condiţionarea exercitării căii de atac de angajarea sau numirea unui consilier juridic ori de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară impune în sarcina persoanei juridice condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, precum şi costuri suplimentare pentru plata serviciului justiţiei, astfel încât pentru aceasta se creează un cadru juridic de natură a descuraja apelarea la serviciul justiţiei.

Nu în ultimul rând, s-a considerat ca trebuia reiterat si impedimentul legal, respectiv OUG nr. 26/2012 (referitor la asigurarea serviciilor juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare pentru autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi regiile autonome, care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică) care a instituit regula potrivit căreia aceste servicii se asigură, în primul rând, de către personalul propriu, respectiv de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi. Numai în situaţii temeinic justificate, în care activităţile juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, necesare entităţilor mai sus menţionate, nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi, pot fi achiziţionate servicii de această natură, în condiţiile legii.

În acest sens, CCR a reţinut că devin aplicabile dispoziţiile OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. Indiferent de procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică la care se apelează, potrivit OUG nr. 34/2006, s-a considerat ca trebuie avut în vedere faptul că exercitarea căii de atac şi redactarea corectă a motivelor de recurs riguros fundamentate trebuie realizate în termenul legal, existând riscul depăşirii acestui termen până la finalizarea şi concretizarea procedurii de achiziţie.

De asemenea, CCR a observat că, prin constatarea ca neconstituţional a art. 84 alin. 2 din Codul de procedură civilă, normele de trimitere la acesta rămân fără obiect.

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.