17 Iulie, 2018

Obligaţia de plată a drepturilor de servicii sociale

O decizie a ÎCCJ pune capăt interpretărilor diferite ale instanţelor de judecată cu privire la acţiunile în pretenţii prin care se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor pentru creşterea copilului precum şi a cheltuielilor de întreţinere pentru persoanele cu handicap.

Prestaţii sociale efectuate pentru persoane care îşi au domiciliul pe raza unei alte unităţi administrativ-teritoriale

În litigiile avute în vedere, toate părţile sunt autorităţi publice, iar conflictul s-a născut din refuzul unei autorităţi a administraţiei publice locale de a soluţiona în termenul legal o cerere referitoare la un drept de care se prevalează reclamanta referitor la plata unor sume de bani în temeiul unor acte normative ce reglementează domeniul său de activitate, ca urmare a unor prestaţii sociale efectuate pentru persoane care îşi au domiciliul pe raza unei alte unităţi administrativ-teritoriale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 94 şi 95 din Codul de procedură civilă, cu referire la stabilirea naturii şi competenţei de soluţionare a cauzelor având ca obiect acţiuni în pretenţii prin care se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin recursul în interesul legii s-a arătat că, în practica judiciară, problema de drept enunţată a fost soluţionată neunitar.

Într-o primă opinie s-a considerat că aceste litigii au o natură civilă, iar competenţa de soluţionare aparţine, în funcţie de valoarea pretenţiilor, judecătoriei sau tribunalului, ca instanţe de drept comun. Competenţa instanţelor de contencios administrativ este expresă şi limitativă doar în ipotezele prevăzute de art. 10 şi 11 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007, cu modificările şi completările ulterioare, care se referă exclusiv la neemiterea, în termenul de 30 de zile, a deciziei ori aprobării de plată pentru dispozitivele medicale solicitate de persoanele cu handicap şi la nerezolvarea favorabilă a cererii de reducere cu 50% a taxelor pentru cazare şi masă, formulată de studentul cu handicap grav sau accentuat.

În cea de-a doua orientare a jurisprudenţei s-a considerat că aceste cauze sunt litigii de contencios administrativ, iar competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine tribunalelor.

În motivarea hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării de recurs în interesul legii s-a reţinut că litigiile deduse judecăţii în care sunt părţi două instituţii aparţinând sferei autorităţilor publice nu îmbracă forma clasică a acţiunilor în pretenţii, întrucât izvorul obligaţional al creanţei pretinse nu reprezintă o convenţie sau un fapt juridic civil, ci însăşi legea, prin normele referitoare la finanţarea asistenţei sociale, norme care statuează asupra obligaţiilor financiare ale autorităţilor locale în acest domeniu.

Raportul juridic litigios este unul de contencios administrativ. Astfel, toate părţile aflate în litigiu sunt autorităţi publice, iar conflictul s-a născut din refuzul unei autorităţi a administraţiei publice locale de a soluţiona în termenul legal o cerere referitoare la un drept de care se prevalează reclamanta referitor la plata unor sume de bani în temeiul unor acte normative ce reglementează domeniul său de activitate (Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială şi Legea asistenţei sociale nr. 292/2011), ca urmare a unor prestaţii sociale efectuate pentru persoane care îşi au domiciliul pe raza unei alte unităţi administrativ-teritoriale.

Dată fiind modalitatea de înfiinţare şi organizare a serviciilor publice de asistenţă socială, sub forma direcţiilor generale de asistenţă socială, în subordinea consiliilor judeţene şi de finanţare a acestor servicii din fondurile alocate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, s-a considerat că obiectul raportului juridic dedus judecăţii este reprezentat de obligaţia pârâtului de a emite o hotărâre prin care să se stabilească contribuţia colectivităţii la finanţarea activităţilor de protecţie a persoanelor defavorizate, deci de a emite un act administrativ, iar conţinutul raportului juridic îl formează drepturile şi obligaţiile subiectelor acestui raport a cărui particularitate este dată de faptul că reprezintă, în acelaşi timp, o obligaţie legală pentru autorităţile publice, părţi ale raportului juridic astfel creat.

În opinia exprimată de procurorul general, în cauzele analizate, prin cererile de chemare în judecată, reclamantele, direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, organizate, fie în subordinea consiliilor judeţene, fie a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, au solicitat obligarea unor direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului ori a consiliilor judeţene sau locale de sector la plata sumelor aferente cheltuielilor de întreţinere pentru persoanele cu handicap (copii şi adulţi) îngrijite în centre rezidenţiale ori pentru copiii cu handicap şcolarizaţi în alte judeţe/sectoare ale municipiului Bucureşti decât cele de domiciliu.

Părţile aflate în litigiu sunt autorităţi ale administraţiei publice locale învestite prin lege cu realizarea unui serviciu public de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap, ceea ce, în plan instituţional, le conferă prin lege calitatea de furnizori publici de servicii sociale şi supune activitatea desfăşurată de acestea unui regim juridic de drept public, derogatoriu de la dreptul comun.

Refuzul de decontare a cheltuielilor provenit de la autoritatea publică pârâtă are valenţele juridice ale neexecutării obligaţiei legale, asumate şi pe calea unui act administrativ unilateral

Specialiştii din cadrul Facultăţii de Drept – Universitatea din Bucureşti au observat o discordanţă între dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se referă la dreptul persoanei cu handicap de a fi îngrijită la centrul din localitatea sa de domiciliu sau de reşedinţă şi dispoziţiile art. 34 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007, cu modificările şi completările ulterioare, din care rezultă că, dacă persoana cu handicap este îngrijită într-un centru aflat în alt loc decât cel de domiciliu (care poate fi, însă, cel de reşedinţă), cheltuielile aferente trebuie decontate de bugetul consiliului judeţean/local în care persoana cu handicap asistată are domiciliul.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, în esenţă, problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, raportat la dispoziţiile legale menţionate, vizează natura juridică şi competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect acţiuni prin care se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Între altele, Curtea a arătat că, potrivit art. 2 alin. (2) din Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap nr. 468/2009 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, solicitarea conducătorului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care persoana cu handicap îşi are domiciliul, privind admiterea acesteia într-un centru rezidenţial public din alt judeţ decât cel de domiciliu, reprezintă actul administrativ în baza căruia se realizează decontarea cheltuielilor.

După examinarea în cauză, pe care ne limităm să o semnalăm, concluzia Curţii a fost aceea că litigiilor având ca obiect acţiuni în pretenţii prin care se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, le sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa de soluţionare în primă instanţă revenind tribunalelor – secţiile de contencios administrativ.

Decizia ÎCCJ

Curtea a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, stabilind următoarele:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 94 şi art. 95 din Codul de procedură civilă, litigiile având ca obiect acţiuni prin care se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ.

Pronunţată în şedinţa publică din 22 iunie 2015, Decizia nr. 13/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 690/2015.

(P) Caută orice dosar aflat în instanţă în Lege5 Online! Lege5 este un soft de documentare legislativă disponibil în variantele Online, Desktop şi Mobile.

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu