23 August, 2017

Nulitatea unei clauze CCM nelegale. Cererea de părți și invocarea din oficiu de către instanță

Prin Încheierea de şedinţă din 08.03.2016 pronunţată în Dosarul nr. 2.060/118/2015, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (denumită în continuare ÎCCJ), în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la “modul de interpretare a art. 138 alin. (3) – (5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, respectiv:

  • dacă instanţa poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă convenite cu nerespectarea art. 138 alin. (3) sau aceasta poate fi invocată doar de părţi în condiţiile art. 142 alin. (2);
  • dacă art. 138 alin. (5) presupune obligarea angajatorului la executarea unei clauze a contractului colectiv de muncă aflate sub incidenţa art. 138 alin. (3) şi (4).”

Această sesizare a fost înregistrată pe rolul ÎCCJ cu nr. 1.247/1/2016.

La data de 20.04.2016 a fost înregistrată cu nr. 1.642/1/2016 sesizarea prin care Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a solicitat ÎCCJ , prin Încheierea din 28.03.2016 dată în Dosarul nr. 3.799/118/2015, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la “interpretarea art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 în sensul că ar fi exclusă răspunderea civilă patrimonială, fondată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare, răspunderea revenind în acest caz exclusiv angajatorului.

Menționăm și faptul că, constatând că încheierile Curţii de Apel Constanţa pronunţate în dosarele nr. 4.024/118/2015, nr. 3.927/118/2015, nr. 2.060/118/2015 şi nr. 3.799/118/2015 au ca obiect probleme de drept similare, instanța supremă a dispus conexarea dosarelor nr. 1.152/1/2016, nr. 1.247/1/2016 şi nr. 1.642/1/2016 la dosarul nr. 1.151/1/2016. 

Ce a decis ÎCCJ în cazul sesizării mai sus menţionate?

ÎCCJ a decis prin Decizia nr. 17/2016 că:

“(…) În interpretarea prevederilor art. 138 alin. (3) – (5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1) – (3) din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părţile interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv poate fi invocată de către instanţă, din oficiu, pe durata existenţei contractului colectiv de muncă”.

De dată relativ recentă, Decizia ÎCCJ nr. 17/13.06.2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 993/2016 și menţionăm faptul că, potrivit art. 521 alin. 3 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I (adică de la data de 9 decembrie 2016 ).  

Cum a argumentat ÎCCJ -în esență- Decizia nr. 17/2016?

(…….) În ceea ce priveşte regimul nulităţii unei clauze nelegale din contractul colectiv de muncă se constată că art. 132 din Legea nr. 62/2011 instituie, în alineatul (1), o reglementare- cadru, de principiu, cu aplicabilitate generală, în privinţa marjei de negociere a contractelor colective de muncă, ce trebuie să se încadreze “în limitele şi condiţiile prevăzute de lege”. Alin. (2)- (4) se referă la caracterul minimal al dispoziţiilor cu forţă juridică superioară de la care se poate deroga în favoarea salariaţilor.

Potrivit art. 142 din Legea nr. 62/2011, clauzele din contractul colectiv de muncă negociate (s.n. în favoarea sau în defavoarea salariaţilor) cu încălcarea art. 132 sunt lovite de nulitate, sancţiune ce se aplică de către instanţă, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

Art. 138 din Legea nr. 62/2011 se referă la situaţia specială a contractelor colective încheiate în sectorul bugetar, instituind anumite condiţii (alin. 1-3), a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută a respectivei clauze [alin. (4)]. Conform art. 138 alin. (5) din acelaşi act normativ, răspunderea pentru încheierea, în aceste condiţii, a contractului colectiv de muncă revine angajatorului.

Aceste texte din Legea dialogului social se coroborează cu dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, potrivit cărora, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unor clauze ale contractului colectiv de muncă, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului.

Este corectă acea interpretare dată de doctrină şi jurisprudenţă conform căreia, în condiţiile în care regimul nulităţii nu este foarte clar stabilit în dreptul muncii, nulităţile absolute şi relative nefiind reglementate distinct, pentru a distinge între aceste nulităţi se impune a institui criteriul naturii interesului ocrotit. În caz contrar, o posibilă situaţie de încălcare flagrantă a unei norme imperative ar rămâne nesancţionată întrucât părţile care au negociat-o nu sunt interesate să îşi corecteze propria conduită culpabilă.

În acest sens se poate aprecia că orice clauză ce nu ocroteşte un interes particular şi încalcă un interes public poate fi analizată, din oficiu, în privinţa legalităţii, atunci când o instanţă este învestită cu cereri ce pun în discuţie efectele produse de această clauză.

Având în vedere că dispoziţiile art. 132 alin. (2) – (4) din Legea nr. 162/2011 prevăd drepturi în favoarea salariaţilor, ele ocrotesc un interes privat, astfel că sancţiunea pentru nerespectarea acestora este o nulitate relativă.

Spre deosebire de această situaţie, sancţiunea edictată în cazul nerespectării interdicţiei de a negocia drepturi neprevăzute de legea bugetului de stat [art. 138 alin. (1) - (3)], care ocroteşte un interes public, se impune a fi calificată ca o nulitate absolută. O astfel de interpretare se justifică şi prin faptul că legiuitorul a inserat expres referirea la sancţiunea nulităţii absolute chiar în conţinutul art. 138 şi nu s-a limitat la menţiunea din art. 142 care reglementează, cu caracter de principiu, nulitatea clauzelor negociate cu încălcarea art. 132.

Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii, într-o astfel de situaţie, dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 pot fi completate cu cele ale art. 1247 alin. (3) din Codul civil, ce reprezintă dreptul comun în materia nulităţii, astfel că, atunci când este vorba de un interes general ocrotit, cum este reglementarea bugetului de stat, instanţa, din oficiu, poate invoca nulitatea absolută a clauzei, pe durata de existenţă a respectivei clauze.

O interpretare în sens contrar ar permite validarea şi chiar punerea în executare a unei dispoziţii, negociată de partenerii sociali, cu încălcarea disciplinei bugetare.

Controlul legalităţii unei astfel de clauze este posibil atât în litigiile în care se solicită pe cale principală aplicarea unei astfel de sancţiuni (prin acţiunea sau cererea reconvenţională a angajatorului), dar şi pe cale de excepţie, în litigiile în care se solicită valorificarea clauzei sau, dimpotrivă, se contestă efectele juridice ale acesteia. Sintagma “a constata nulitatea pe cale de excepţie” presupune ca instanţa, pe cale incidentală, să nu recunoască efectele juridice produse de o clauză nelegală, excepţia la care textul de lege face referire nefiind o excepţie de drept procesual, ci un mijloc de apărare a intereselor generale care permite analiza conformităţii cu legea a clauzei respective.

Acest raţionament nu contravine dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, întrucât instanţa are posibilitatea de a invoca nulitatea pe cale de excepţie într-un litigiu în care se analizează eficacitatea juridică a respectivei clauze din contractul colectiv de muncă pe toată durata sa de existenţă, în condiţiile în care efectele acesteia se produc şi după expirarea termenului convenit de părţi pentru punerea în executare a contractului. Existenţa unei clauze ce instituie o situaţie juridică de care beneficiarul se poate prevala nu se limitează la termenul pentru care a fost încheiat contractul, ci reprezintă perioada în care părţile pot invoca efectele juridice generate de executarea sau neexecutarea clauzei. O interpretare restrictivă a acestor dispoziţii ar permite valorificarea unei clauze contractuale, fără posibilitatea de cenzurare a legalităţii sale.

Ca atare, într-un dosar în care se solicită restituirea plăţilor efectuate în temeiul acestei clauze, instanţa poate pune în discuţie şi analiza, printr-un act de judecată propriu, legalitatea clauzei, fără a fi ţinută de constatările Curţii de Conturi, instituţie care (….) se află într-un raport juridic de drept fiscal cu angajatorul, raport în baza căruia acesta a fost obligat a acţiona în vederea recuperării pagubei. Decizia Curţii de Conturi, ce instituie o prezumţie relativă privind situaţia juridică constatată, poate constitui un mijloc de probă în procesul de stabilire a legalităţii acelei clauze.

În cazul în care consideră că respectiva clauză încalcă dispoziţiile imperative ale legilor de salarizare în vigoare la încheierea contractului colectiv de muncă [în aplicarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu prevederile art. 138 alin. (1) - (4) din acelaşi act normativ] instanţa va lipsi clauza de efecte juridice, exonerând pe angajator de obligaţia de a executa o astfel de clauză nelegală.

O interpretare contrară care ar pune acţiunea în nulitate doar la dispoziţia partenerilor de dialog social ar crea posibilitatea ca o clauză vădit nelegală să îşi producă efecte juridice între părţile contractante (chiar cu concursul forţei coercitive a autorităţii judiciare, în cazul în care creditorul obligaţiei invocă răspunderea contractuală pentru neexecutare), acestea nefiind interesate a o desfiinţa în perioada în care aceasta îşi produce efectele.

Pe de altă parte, se reţine că art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, potrivit căruia răspunderea pentru încheierea, în aceste condiţii, a contractului colectiv de muncă revine angajatorului, nu distinge între tipurile de răspundere de care angajatorul poate fi ţinut, respectiv penală, contravenţională sau civilă, în daune.

Instituirea unei astfel de răspunderi exclusiv în sarcina angajatorului nu este de natură a-l scuti pe salariat de obligaţia de a restitui o sumă încasată necuvenit rezultată din desfiinţarea cu efect retroactiv a clauzei nelegale, în condiţiile în care dispoziţiile art. 57 alin. (2) din Codul muncii (“Constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor.”), ce consfinţesc o excepţie de la regimul nulităţii de strictă interpretare, nu pot fi aplicate, prin analogie, contractului colectiv de muncă.

Chiar dacă, conform art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, în sarcina salariatului nu poate fi reţinută niciun fel de răspundere bazată pe culpă, textul de lege menţionat nu exclude posibilitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 256 din Codul muncii într-un litigiu iniţiat de angajatorul care tinde să îşi îndeplinească obligaţia izvorâtă din raportul juridic de drept fiscal ce antrenează răspunderea sa faţă de stat, de a recupera suma plătită nedatorat (în baza unei clauze nule) şi care se întemeiază, în raportul cu salariatul, pe o instituţie juridică distinctă de cea a răspunderii patrimoniale, care nu presupune culpa, ci doar o îmbogăţire fără justă cauză a patrimoniului acestuia.

Deşi este reglementată în Legea nr. 53/2003 – Codul muncii la cap. III – Răspunderea patrimonială, din titlul XI – Răspunderea juridică, instituţia restituirii sumelor nedatorate achitate salariaţilor nu se confundă cu răspunderea patrimonială, această interpretare dată textului de lege fiind confirmată prin Decizia nr. 274/2011 a Curţii Constituţionale în considerentele căreia se reţine că “textul de lege criticat (s.n. art. 256 din Codul muncii actual) nu dă o definiţie exactă a noţiunii de «sumă nedatorată» şi nici nu detaliază condiţiile în care se naşte obligaţia de restituire. El vine să acopere însă, prin excluderea tuturor celorlalte situaţii prevăzute de lege care antrenează răspunderea patrimonială a salariatului, cazurile când, fără a fi reţinută vinovăţia acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator, întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o justă cauză.”

Aceasta înseamnă că unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 256 din Codul muncii, ce nu reprezintă o acţiune în răspundere patrimonială bazată pe culpa salariatului, ci o acţiune derivând din îmbogăţirea fără justă cauză a patrimoniului acestuia, nu i se poate opune textul de lege prevăzut de art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011. Această interpretare este conformă cu intenţia legiuitorului care, admiţând că, într-o astfel de situaţie, există o obligaţie de restituire în sarcina salariaţilor, prin adoptarea Legii nr. 124/2014 a exonerat personalul bugetar de obligaţia de restituire a veniturilor de natură salarială, ce au fost constatate de Curtea de Conturi ca fiind încasate nelegal (….). 

Ai nevoie de Legea dialogului social nr. 62/2011? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF sau MOBI, de AICI!

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: madalinamoceanu@yahoo.com

Fara comentarii

Scrie un comentariu