Necesitatea reglementării contractelor civile

Atât din activitatea practică, cât şi din abordările teoretice se constată că legislaţia în vigoare prezintă serioase neclarităţi, confuzii, interpretări dintre cele mai diferite, chiar diametral opuse cu privire la (1) dacă se mai pot încheia convenţii civile*, (2) dacă da, care este temeiul legal în baza căruia se pot încheia, (3) activităţile ce se pot desfăşura pe baza acestora, (4) în ce condiţii, (5) obligaţiile de plată bugetare datorate pentru veniturile obţinute, (6) baza de impozitare, (7) modul de calcul al impozitului, pe baza cotei unice de 16%, (8) impozitul este final sau venitul respectiv intră în procesul de stabilire şi plată a „impozitului pe venitul net anual impozabil” etc.?

Problema este deosebit de importantă dacă se are în vedere şi faptul că până la data de 1 martie 2003 – data intrării în vigoare a Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii – existau în ţară peste 500.000 de convenţii civile pe baza cărora se desfăşura o mare diversitate de activităţi de până la 3 ore pe zi.

Prin Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii nu se mai prevede posibilitatea de a munci pe bază de convenţii civile.

Prin art. 101 din Codul muncii, în vigoare începând cu data de 1 martie 2003, se reglementează munca pe bază de contract individual de muncă cu timp parţial, de cel puţin 2 ore pe zi, dar nu mai puţin de 10 ore săptămânal, iar prin art. 109 se reglementează desfăşurarea muncii pe bază de contract individual de muncă cu timp integral (cu normă întreagă), fapt pentru care durata normală a muncii este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână.

Practic, activităţile cu o durată zilnică a muncii de până în 2 ore nu mai sunt reglementate prin noul Cod al muncii. Aceasta nu înseamnă că nu mai  există asemenea activităţi şi că nu se mai desfăşoară. Necesităţile în desfăşurarea unor asemenea activităţi nu puteau să dispară odată cu dispariţia prevederilor legale care le reglementau. Dacă legea nu oferă posibilitatea ca unele activităţi să se desfăşoare “pe bază de temei legal”, atunci acestea se desfăşoară “în lipsă de temei legal”, întrucât viaţa merge înainte, cu sau fără existenţa unor anumite reglementări. Spre exemplu, toate unităţile care aveau încheiate convenţii civile cu timp de lucru de două ore zi pentru efectuarea curăţeniei (cabinete medicale, notariale, de avocaţi, la sediile unor societăţi comerciale etc.) şi-au continuat activitatea şi după dispariţia convenţiilor civile încheiate în baza Codului muncii şi a Legii nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă.

Lipsa de reglementare a făcut ca numeroase activităţi care aveau loc pe bază de convenţie civilă (încheiate cu respectarea prevederilor legale) să se desfăşoare fără documentele legale (la negru, din motive obiective).

Fenomenul va continua şi se va extinde ca urmare a dezvoltării unor activităţi care sunt pretabile a se desfăşura pe bază de contracte civile, chiar dacă legea nu oferă posibilitatea ca asemenea activităţi să se desfăşoare printr-o formă contractuală legală. Mai precis, trebuie avut în vedere faptul că, în prezent, o persoană juridică sau fizică, ce doreşte să beneficieze de serviciile zilnice ale unei persoane, cu durata timpului de muncă de două ore, printr-o formă contractuală legală, efectiv nu are această posibilitate, întrucât legea nu permite acest lucru. În plus, trebuie avut în vedere şi faptul că sunt numeroase activităţi pentru a căror desfăşurare nu se pot încheia contracte  nici cu timp de muncă integral şi nici parţial. Spre exemplu, întocmirea la comandă a unei pagini web (site), a unor programe pe calculator, a unor lucrări de artă (de pictură, sculptură grafică etc.) şi multe alte asemenea lucrări, destul de frecvente în perioada actuală – şi cu atât mai mult în viitor –, nu se vor face pe bază de “timp de muncă”, indiferent câte ore de muncă sunt necesare pentru realizare (foarte diferit pentru întocmirea aceleiaşi lucrări de la un executant la altul).

Realizarea unor asemenea lucrări cu caracter întâmplător, care sunt executate inclusiv de elevi şi studenţi, devine o problemă foarte mare, în special când beneficiarul este tot o persoană fizică aflată la sute de kilometri distanţă sau într-o altă ţară, iar relaţia contractuală are loc pe Internet.

Spun acest lucru având în vedere procedura greoaie – şi insuficient reglementată – de întocmire, de către o persoană fizică, în calitate de angajator, pentru altă persoană fizică, în calitate de angajat, atât a cărţii de muncă, dar, în special, a documentelor necesare în aplicarea impozitului pe venitul global, precum a Fişei Fiscale 1 sau a Fişei Fiscale 2, după caz, calculul, reţinerea şi virarea impozitului, globalizarea veniturilor şi stabilirea impozitului pe venitul anual global impozabil etc.

Acestea sunt numai câteva dintre numeroasele probleme care se ridică în legătură cu încheierea de contracte civile.

Lucrarea de faţă oferă soluţii în rezolvarea acestor probleme, care sunt deosebit de importante la nivel naţional. Însăşi eliminarea, în mare măsură, a muncii la negru (fără documente legale) depinde de modul în care se va reglementa problema în discuţie.

Prin rezolvarea acestei probleme se asigură şi o sporire însemnată a veniturilor bugetare. Considerând încheierea anuală a 500.000 de contracte civile, cu un venit pe un contract civil de numai 70 lei lunar, cu un impozit final de 10%, se asigură un spor al veniturilor bugetare de 420 miliarde lei anual. Am considerat un venit brut de 70 lei lunar, pe un contract civil cu durata zilnică de două ore, având in vedere prevederile din Codul muncii, care dispune:

„Art. 101 – (1) Angajatorul poate încadra salariaţi cu program de lucru corespunzător unei fracţiuni de normă de cel puţin două ore pe zi, prin contracte individuale de muncă pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, denumite contracte individuale de muncă cu timp parţial.

(2) Contractul individual de muncă cu timp parţial se încheie numai în formă scrisă.

(3) Durata săptămânală de lucru a unui salariat angajat cu contract individual de muncă cu timp parţial este inferioară celei a unui salariat cu normă întreagă comparabil, fără a putea fi mai mică de 10 ore.

(4) Salariatul comparabil este salariatul cu normă întreagă al aceluiaşi angajator, care prestează aceeaşi activitate sau una similară cu cea a salariatului angajat cu contract individual de muncă cu timp parţial. Atunci când nu există un salariat comparabil se au în vedere dispoziţiile din contractul colectiv de muncă aplicabil acelui angajator sau dispoziţiile legislaţiei în vigoare.”

Practic se constată că sub îndrumarea unor jurişti de certă valoare s-au încheiat şi se încheie contracte civile, în baza Codului civil. Încet, dar sigur, ideea conform căreia se pot încheia contracte civile capătă tot mai mult teren. Cei care au posibilitatea de a se informa corect vor încheia contracte civile, în baza Codului civil, care sunt conforme cu prevederile legale în vigoare (atâtea câte sunt şi cum sunt acestea). Faptul că prevederile legale în baza cărora se încheie contracte civile sunt neclare, confuze, susceptibile de interpretări dintre cele mai diferite, chiar diametral opuse, este o problemă foarte importantă, care constituie şi o parte însemnată din subiectul acestui material.

Sunt, însă, numeroase alte persoane juridice şi fizice – în special fizice – care nici nu dispun de jurişti care să stăpânească corect această problemă şi nici nu au alte posibilităţi de informare corectă, fapt pentru care încheie contracte civile “după auzite”, după cum consideră fiecare.

Atât organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice (M.F.P), dar în special cele ale Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale (M.M.P.S.) – ca organ de specialitate în această problemă – sunt frecvent solicitate în clarificarea acestei probleme. Răspunsul este foarte diferit de la o persoană la alta, fără a exista un punct de vedere comun, fără a se fi stabilit o “soluţie unică” la nivel central, cu toate că, aşa după cum am mai arătat, solicitările au fost şi sunt numeroase pe această problemă.

Din partea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale (M.M.P.S.) există o anumită justificare în sensul că problema contractelor civile iese din sfera de reglementare a Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, întrucât în tot cuprinsul acestei legi nu se întâlneşte noţiunea de contract/convenţie civilă. În plus, nici prin alte acte normative cu putere de lege, emise sau iniţiate de M.M.P.S., nu se reglementează desfăşurarea activităţii pe bază de contracte civile. Altfel spus, organele M.M.P.S. nu au competenţa legală de reglementare a contractelor/convenţiilor civile. Într-o asemenea situaţie cu atât mai mult organele fiscale nu pot să ofere soluţii în această problemă, cunoscut fiind faptul că impozitul aferent veniturilor obţinute din desfăşurarea activităţii pe baza de contracte civile este reglementat în funcţie de regimul juridic ala acestora.

Un anumit regim fiscal se acordă acestor venituri în cazul în care veniturile din contracte civile sunt venituri de natură salarială sau asimilate salariilor şi se plătesc din fondul de salarii, aşa cum s-a procedat cu veniturile obţinute pe bază de convenţii civile, încheiate în baza vechiului Cod al muncii şi a Legii nr. 130/1999, până la data de 1 martie 2003, şi cu totul altul este regimul fiscal în cazul în care plăţile făcute pe bază de contracte civile, încheiate în baza Codului civil nu sunt de natură salarială, nu se includ în fondul de salarii, ci se trec direct pe cheltuieli sau costuri, după caz.

În concluzie, persoanele fizice şi juridice interesate de clarificarea acestei probleme sunt puse în situaţia să constate că nici o instituţie de stat nu este în măsură să ofere soluţia legală în rezolvarea acestei probleme. În aceste condiţii fiecare se va folosi de Codul civil, ca temei legal în încheierea de contracte civile, şi va interpreta şi aplica prevederile acestuia după cum consideră.

Toate acestea sunt cauzate atât de “golul legislativ” în materie, cât şi de faptul că încheierea de “contracte civile”, se face în baza Codului civil, vechi de secole (din anul 1864), care conţine noţiuni, termeni, expresii şi formulări de reglementări ieşite din uz şi care, ulterior, au căpătat un alt sens şi conţinut în vorbirea curentă.

Având în vedere necesitatea stringentă a reglementării clare, precise şi la modul imperativ a “contractelor civile” se impune emiterea unei legi speciale cu privire la această problemă.

Scopul acestui material este de a oferi soluţiile necesare atât pentru încheierea unor contracte civile conforme cu prevederile legale în vigoare (interpretabile şi aplicabile cu rezervele menţionate), cât şi pentru îmbunătăţirea prevederilor legale în materie ce urmează a se emite.

Dintre nenumăratele produse, lucrări şi servicii care sunt specifice contractelor civile, sunt de enumerat: tehnoredactarea unor lucrări (cărţi, articole etc.); realizarea unei pagini web (Internet); realizarea de programe pe calculator; realizarea unor opere de artă la comandă, precum un portret de familie, bustul unei persoane, pregătirea unei persoane pentru înot (contractul civil considerându-se realizat când copilul reuşeşte să înoate singur de la un capăt la altul al bazinului); lucrări de întreţinere în gospodăria personală, precum vopsit, zugrăvit, gresie, faianţă, instalaţii electrice, sanitare etc.; construcţia unei case, în special în mediul rural, unde cele mai multe construcţii civile din gospodăriile individuale (case, magazii, pătule, şoproane, coteţe etc.) se realizează cu cetăţeni locali care nu deţin calificare cu documente, dar care practică asemenea meserii, unii de zeci de ani; confecţionarea la comandă de harnaşamente (totalitatea obiectelor necesare la înhămarea, înşeuarea şi conducerea calului), cultura, recoltarea sau efectuarea unor operaţiuni pe anumite suprafeţe agricole; potcovitul cailor; castrarea porcilor; pregătirea micului dejun sau menajul.

Asemenea activităţi nu se pot negocia şi nu se pot realiza pe bază de “timp de muncă”.

Poate concepe cineva negocierea şi realizarea unei pagini pe internet (a unui site), realizarea unui program pe calculator (precum pentru ţinerea evidenţei de un medic, notar, avocat etc.) pe bază de timp de muncă ? Desigur că nu.

În mod asemănător se pune problema pentru un număr foarte mare de alte produse, lucrări şi, în special, servicii.

Tot mai mult trebuie să ne debarasăm de concepţiile dobândite, în zeci de ani, care se bazau pe “timp de muncă” şi care deveniseră “principii de muncă”, precum “timpul trece, leafa merge, noi cu drag (nu)muncim”, sau “înşelăm statul de bani şi pe Dumnezeu de zile” etc.

Economia de piaţă se fundamentează pe alte principii, care au la bază finalitatea oricărei activităţi, ceea ce se obţine concret, util, conform unor dorinţe/necesităţi, şi nu “timpul de muncă”. Unul poate să muncească mult, prost şi să mai producă şi pagube. Acesta nu numai că nu va fi plătit pentru “timpul lucrat”, dar va trebui să plătească el pentru nerealizarea integrală şi la termen a obiectului stabilit prin contractul civil, iar în caz de pagube, să plătească şi prejudiciile produse beneficiarului. Spre exemplu, s-a  încheiat un contract civil pentru efectuarea unei reparaţii la instalaţia electrică într-o casă, în care s-a introdus clauza “executantul răspunde de buna funcţionare a instalaţiei electrice şi de toate pagubele produse de aceasta timp de 3 ani de la recepţia lucrării”. La câteva luni după recepţia lucrării se constată că s-a produs un scurtcircuit datorită realizării necorespunzătoare a instalaţiei electrice şi au fost degradate unele bunuri electrocasnice, precum televizorul, DVD-ul, frigiderul, calculatorul etc. În condiţiile unui asemenea contract civil, prestatorul răspunde pentru toate pagubele produse, urmând a suporta prejudiciul. În cazul în care s-ar fi încheiat un contract baza de “timp de muncă”, fără nici o altă clauză, executantul nu avea nici o răspundere pentru respectivele pagube.

Am subliniat aceste aspecte pentru a se înţelege cât mai bine importanţa tot mai mare pe care o capătă contractele civile în desfăşurarea unui număr tot mai mare de activităţi, tot mai importante pentru viaţa de zi cu zi a fiecăruia.