Măsurile conservatorii în litigiile arbitrale din România

Pe parcursul desfășurării unui litigiu arbitral pot apărea diverse situații potențial prejudiciabile pentru una dintre părți. Astfel de situații pot fi cauzate chiar de o acțiune sau inacțiune a părții adverse. De pildă, partea adversă ar putea încerca să distrugă sau să ascundă anumite bunuri, ar putea sista în mod abuziv executarea propriilor obligații contractuale și ar putea crea o stare de insolvabilitate pentru a zădărnici executarea unei eventuale hotărâri arbitrale nefavorabile, etc.  

Pentru a evita sau limita astfel de situații, partea care riscă să fie prejudiciată are posibilitatea de a solicita tribunalului arbitral sau chiar unei instanței de judecată să dispună măsuri conservatorii (denumite și „asigurătorii” sau „provizorii”). Aceste măsuri sunt menite să protejeze situația părților sau să mențină echilibrul contractual până la soluționarea litigiului arbitral. În plus, acestea au rolul de a asigura buna organizare și desfășurare a arbitrajului.

În România, măsurile conservatorii care pot fi încuviințate pe parcursul unui arbitraj sunt reglementate în Codul de Procedură Civilă la art. 585 pentru arbitrajul intern și la art. 1117 pentru arbitrajul internațional cu sediul în România.

Măsurile conservatorii în arbitrajul intern

Conform art. 585 CPC, măsurile conservatorii sunt de trei tipuri: (i) măsuri asigurătorii; (ii) măsuri provizorii; și (iii) măsuri prin care să se constate anumite împrejurări de fapt.

Măsurile asigurătorii sunt limitate la cele indicate în Cartea a VI-a, Titlul IV din CPC (art. 952-979), respectiv sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie, sechestrul judiciar și anumite măsuri în materia drepturilor de proprietate intelectuală, acestea fiind măsurile conservatorii „clasice”, aplicate de regulă în procedurile în fața instanțelor statale.

Categoria a doua, a măsurilor provizorii, face obiectul mai multor interpretări.

Într-o primă interpretare, măsurile provizorii pot fi orice măsuri luate pe calea ordonanței președințiale, respectiv măsuri „pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări” (art. 997 CPC). În această interpretare, sfera măsurilor provizorii și, de fapt, a măsurilor conservatorii în general se extinde considerabil deoarece permite dispunerea și a altor tipuri măsuri decât cele indicate expres de CPC la art. 952-979.

Într-o altă interpretare, mai restrictivă, măsurile provizorii nu există ca o categorie de sine stătătoare, ci sunt subsumate măsurilor asigurătorii de la art. 952-979 CPC, enumerate mai sus. Într-un asemenea caz are loc o suprapunere între sfera măsurilor provizorii și cea a măsurilor asigurătorii, ceea ce determină practic o limitare a măsurilor conservatorii care pot fi dispuse de instanță în raport cu situațiile concrete ce pot apărea în cursul unui arbitraj.

Constatarea unei situații de fapt reprezintă cea de-a treia categorie de măsuri conservatorii. Prin aceste tipuri de măsuri se urmărește, de obicei, constatarea mărturiei unei persoane, părerii unui expert, stării unor bunuri, precum și recunoașterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept.

Din punct de vedere procedural, măsurile conservatorii pot fi încuviințate atât de tribunalul arbitral, cât și de instanțele statale (mai precis, tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul). Înainte de începerea litigiului arbitral, părțile se pot adresa, în principiu, doar instanțelor de judecată deoarece tribunalul arbitral nu este încă constituit. În cursul arbitrajului, părțile se pot îndrepta alternativ către tribunalul arbitral sau către instanțele statale.

Partea nemulțumită de măsurile conservatorii dispuse de către tribunalul arbitral poate introduce o acțiune în anulare împotriva încheierii tribunalului arbitral prin care s-a încuviințat măsura conservatorie (art. 594 CPC).

Măsurile conservatorii în arbitrajul internațional cu sediul în România

Sediul materiei îl reprezintă art. 1117 CPC, conform căruia tribunalul dintr-un arbitraj internațional poate dispune măsuri provizorii sau conservatorii. Cu toate acestea, atunci când se pune problema executării acestor măsuri, instanța națională este singura care poate obliga părțile la implementarea acestora. Instanța națională va aplica legea română, putând chiar să cenzureze conținutul măsurilor conservatorii dispuse de tribunalul arbitral prin recunoașterea doar a acelor măsuri conservatorii reglementate expres de legea română.

Concluzii

Legislația românească nu reușește să reglementeze cu claritate tipurile de măsuri conservatorii ce se pot lua în cadrul unui litigiu arbitral. Adoptarea interpretării restrictive, în sensul în care prin măsuri conservatorii s-ar înțelege doar măsurile asigurătorii și provizorii prevăzute la art. 952-979 CPC, precum și cele privind constatarea unor situații de fapt duc la restrângerea nejustificată a tipurilor de astfel de măsuri ce pot fi acordate pe durata unui proces arbitral. Mai apropiată de spiritul arbitrajului ca justiție privată ar fi o interpretare extensivă a prevederilor legale, care să permită adoptarea unor măsuri conservatorii mai variate și diverse în conținut decât cele expres reglementate de CPC.

Autori:

Anca PUȘCAȘU, Managing Associate al Țuca Zbârcea & Asociații

Geanina STÎNGACIU, Avocat al Țuca Zbârcea & Asociații 

Ai nevoie de Codul de procedură civilă? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF, de AICI!