În ultima perioadă, în zona fiscală, atenția publicului a fost monopolizată aproape exclusiv de acțiunile de verificare ANAF cu privire la emiterea bonurilor fiscale de către micii întreprinzători. Deoarece acest subiect a căzut deja în derizoriu (prin manipularea mediatică într-un sens sau altul în funcție de diverse interese), simt nevoia să aduc în discuție alte chestiuni, din zona administrării fiscale, care pot crea adevărate blocaje în activitatea companiilor vizate.
În contextul unui flagel ce nu dă semne de slăbiciune și al unei colectări dezastruoase (mai ales în domeniul TVA), care ne plasează detașat la coada statelor membre UE, lupta împotriva evaziunii fiscale a devenit obiectivul declarat numărul unul al ANAF. Și așa trebuie să fie!
Totuși, agresivitatea sporită a fiscului din ultima perioadă și legislația permisivă (cu privire la prerogativele exercitate de fisc) pot scoate temporar din piață sute de firme, până la dovedirea vinovăției sau nevinovăției fiscale ale acestora. Atenție, nu vreau să aduc nicidecum o pledoarie împotriva fiscului și a acțiunilor sale, ci doar să atrag atenția asupra nevoii de discernământ a fiscului în relația cu contribuabilii.
Concret, Codul de procedură fiscală şi legislaţia subsecventă lasă stabilirea necesităţii şi a momentului de instituire a măsurilor asigurătorii la totala discreţie a organelor de control. Conform Codului de procedură fiscală, organele de control pot dispune astfel de măsuri şi înainte de finalizarea unui control fiscal (și emiterea unui titlu de creanţă), atunci când se consideră că există pericolul ca entitatea controlată să se sustragă de la plata obligaţiilor sau să-și ascundă patrimoniul.
Un scenariu văzut de multe ori în practică este următorul: contribuabilul este supus unei inspecţii inopinate a Direcţiei Antifraudă, de obicei ca urmare a unor informații cu privire la nereguli pe lanțul comercial în care respectivul contribuabil este implicat. Direcția Antifraudă emite un proces-verbal prin care se aduc anumite suspiciuni cu privire la fapte sau acte care pot constitui evaziune fiscală şi, eventual, estimează un presupus prejudiciu. Direcţia Antifraudă nu deține însă prerogativele stabilirii unor creanţe fiscale şi, prin urmare, procesul-verbal în discuție nu constituie titlu de creanţă.
Tocmai din această cauză, de foarte multe ori, cei de la Antifraudă nici nu se mai „ostenesc” să fundamenteze judicios potențialul prejudiciu și implicarea contribuabilului, cu bună știință, în presupusa schemă evazionistă – cum ar fi îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor de deductibilitate (dacă vorbim de nedeductibilitatea unor cheltuieli şi/sau TVA aferentă). În baza acestui proces-verbal sunt instituite aproape întotdeauna măsurile asigurătorii prin care se sechestrează bunurile imobile/mobile şi se popresc conturile contribuabilului, în mod legal în limita a 150% din prejudiciul estimat.
În mod normal, o astfel de acţiune trebuie succedată imediat de un control de fond efectuat de organul din cadrul ANAF care administrează contribuabilul respectiv, control prin care sunt validate sau invalidate potenţialele obligaţii suplimentare, prin emiterea unei decizii de impunere sau de nemodificare a bazei impozabile. Totuşi, în foarte multe cazuri, situaţia fiscală a contribuabilului nu se clarifică în timp util prin emiterea unui astfel de act administrativ, un motiv des invocat de către fisc fiind eventuala turnură penală a cazului respectiv.
Această tergiversare lipsește contribuabilul de posibilitatea de a aduce argumente pentru a-și apăra cauza pe fond (deoarece nu există o decizie de impunere care poate fi atacată). Mai mult, această situație poate genera blocarea efectivă a activităţii, ducând până la eliminarea contribuabilului de pe piaţă, în condiţiile în care are bunurile (uneori chiar şi stocurile) sechestrate şi conturile blocate. Bineînţeles că autoritatea fiscală trebuie să joace rolul unui creditor prudent, dar doar acolo unde este cu adevărat cazul, şi anume atunci când există suficiente dovezi că societatea supusă controlului şi-a diminuat baza impozabilă, şi că există pericolul real şi iminent ca aceasta să se sustragă de la plata obligaţiilor sale fiscale.
Mai apoi, un al doilea aspect practic important este legat de ordinea de stabilire a activelor/disponibilităților vizate de măsurile asigurătorii şi de cazurile de popriri multiple. În practică, am întâlnit numeroase cazuri în care autorităţile nu respectă aceste cerințe impuse de lege (și anume, Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2.605/2010) prin care se stipulează faptul că măsurile asigurătorii se vor impune de regulă în limita a 150% din prejudiciul stabilit/estimat, într-o ordine clară de dispunere a acestora. Pentru a nu perturba activitatea contribuabilului, măsurile trebuie să vizeze mai întâi sechestrul asupra bunurilor care nu sunt folosite în mod direct sau nemijlocit în activitatea principala a acestuia, mai apoi activele, stocurile și materiile prime folosite în activitatea operațională și doar în ultimul rând ar trebui să vizeze poprirea conturilor.
Astfel, poprirea sumelor din conturi trebuie să fie complementară sechestrului asigurător de bunuri, urmând a fi instituită doar în situaţia în care prejudiciul estimat nu este îndestulat de valoarea bunurilor sechestrate.
Așa cum am precizat anterior, nu puține sunt situațiile în care fiscul nu respectă această ordine şi se grăbeşte a indisponibiliza direct conturile bancare ale contribuabilului - lucru poate de înţeles strict din perspectiva asigurării unui grad de lichiditate confortabil în cazul unei executări ulterioare, dar care contravine reglementării în vigoare şi înseamnă practic o îngheţare a operaţiunilor contribuabilului.
Mai mult, deși autoritățile ar trebui să identifice şi să indisponibilizeze sumele bancare doar în limita a 150% din prejudiciul total estimat (sau parţial, în urma sechestrului de bunuri, cum am arătat mai sus), aproape întotdeauna acestea trimit adrese de înfiinţare a popririi la toate băncile unde au fost identificate conturi bancare ale contribuabilului prin care indisponibilizează toate sumele curente sau viitoare din conturile respective. Autorităţile motivează asemenea acţiuni prin imposibilitatea de a cunoaşte cu exactitate disponibilităţile băneşti din conturile contribuabilului sau prin riscul ca acesta să-şi deschidă alte conturi. Dar această situație nu face altceva decât să conducă la popriri multiple şi, mai rău, să paralizeze total activitatea contribuabilului până la ridicarea măsurilor asigurătorii.
În aceste condiții, se naște întrebarea firească: ce e de făcut? Atât legea, cât și atitudinea autorității fiscale trebuie să se schimbe. Direcția generală trebuie să fie una pro-business, iar atunci când vorbim de firme cu activitate și angajați (unele dintre acestea cu zeci sau sute de angajați), acțiunile întreprinse trebuie să permită dovedirea și izolarea rapidă a prejudiciului, acolo unde este cazul, urmată de recuperarea acestuia, în paralel cu angajarea răspunderii celor vinovați, dar și cu prezervarea condițiilor de desfășurare normală a activității societății respective.
Ca o paranteză fie spus, de foarte multe ori, frauda fiscală se produce nu la contribuabilul controlat, ci la un furnizor sau un furnizor al furnizorului (firme fantomă care dispar fără a-și achita obligațiile bugetare și fără a putea fi controlați), iar contribuabilii ar trebui să fie apărați de principiul bunei-credințe (atâta timp cât nu se dovedește judicios faptul că a știut sau că ar fi trebuit să știe de frauda fiscală de pe lanțul comercial în care este implicat).
În acest context, consider că ar fi oportun să se identifice şi să se introducă măsuri sau condiţii suplimentare cu privire la posibilitatea organului de control de a impune măsuri asigurătorii. În ultima variantă de lucru privind Codul de procedură fiscală, așa cum a fost făcută publică, legiuitorul a adăugat sintagma „cazuri excepţionale” pentru a delimita situaţiile în care se pot dispune măsurile asigurătorii. Deşi, la acest moment, nu există în lege o definiție sau exemplificare a acestor „cazuri excepţionale”, modificarea a avut în vedere în mod clar o temperare a atitudinii fiscului în a folosi, nediscreţionar, acest instrument.
De asemenea, este introdusă în proiectul Codul de procedură fiscală prevederea prin care efectul măsurilor asigurătorii să înceteze de drept, în cazul în care nu este emis un titlu de creanţă, în cel mult 1 an de la data instituirii acestora. Deși o gură de oxigen pentru blocajul în care se află sute de societăţi, consider acest termen prea mare pentru salvarea acestora (mai ales IMM-urilor), în condițiile în care sumele/activele blocate pot fi importante.
Separat, dacă există voință, ANAF ar putea folosi metode eficiente pentru ca situaţiile de popriri multiple să fie evitate în practică. De exemplu, identificarea exactă a disponibilităţilor din fiecare cont s-ar putea face în baza balanţei analitice a contribuabilului sau a unei declaraţii pe proprie răspundere a acestuia. O altă metodă ar fi interogarea directă a băncilor de către ANAF. În orice situație, cadrul legislativ trebuie să instituie astfel de clarificări sau proceduri menite a proteja activitatea contribuabilului.
Alexandru Cristea
Tax Partner
Țuca Zbârcea & Asociații Tax
(P) Aveţi nevoie de acte normative actualizate la zi? Le puteţi cumpăra online (format PDF, MOBI) de pe Lege5.ro! Lege5 este cel mai performant soft de documentare legislativă din România şi este creat pentru a fi utilizat pe orice dispozitiv aveţi la îndemână: Online, Mobile, Desktop şi Cloud.
