23 Aprilie, 2019

Locurile de muncă în condiţii speciale – în interesul cui se face încadrarea?

Dispozițiile din reglementările în materie instituie un sistem care – potrivit argumentărilor de mai jos – nu ar permite salariatului să se adreseze direct instanțelor de judecată, ci interpun persoane care s-ar putea să aibă interese diferite de cele ale salariaților, respectiv angajatorul și organizațiile sindicale. 

În mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor din ţară a fost ridicată excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (2) și (4) și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale și ale art. 29 alin. (11) și art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. 

Argumente

În motivarea excepției de neconstituționalitate – dosarele find conexate la CCR – autorii acesteia susțin, în esență, că:

• metodologia și criteriile de încadrare a unor activități și locuri de muncă în condiţii speciale, precum și reevaluarea acestor locuri de muncă au fost reglementate prin hotărâri ale Guvernului, ceea ce le extrage de la controlul de constituționalitate și împiedică salariații să se adreseze direct instanțelor de judecată pentru constatarea anumitor situații cu caracter individual sau specifice unui grup de salariați;

• aplicarea prin legi a prevederilor art. 21 din Constituție trebuie să garanteze în principal accesul direct la o instanță de judecată și numai în secundar accesul prin intermediar, așa cum sunt angajatorul, sindicatele sau reprezentanții legali ori convenționali. Or, printre titularii dreptului de a se adresa justiției în vederea contestării deciziilor privind încadrarea sau reevaluarea încadrării în condiţii speciale de muncă nu se regăsesc tocmai salariații, adică exact acea categorie de subiecți pe care legiuitorul trebuia să o vizeze spre protecție și reparație ca urmare a condițiilor speciale în care aceștia și-au desfășurat munca;

• Guvernul nu poate fi obiectiv în reglementarea criteriilor și metodologiei de încadrare în condiţii speciale, întrucât stabilește, pe de o parte, regulile după care salariații vor obține în viitor pensiile, iar, pe de altă parte, stabilește regulile după care are loc verificarea judecătorească a modalității de constituire a contribuțiilor pentru respectivele pensii;

• angajatorii se află în conflict de interese atunci când, pe de o parte, au calitatea de inițiatori ai demersurilor ce duc la încadrarea în anumite condiții a locurilor de muncă din propria unitate, iar, pe de altă parte, au scopul economic de a-și reduce costurile cu forța de muncă;

 prin reglementarea pe calea unor hotărâri de Guvern a criteriilor și metodologiilor de încadrare a unor locuri de muncă în condiţii speciale, se obțin două categorii de salariați: una stabilită prin lege și alta determinată arbitrar prin hotărârea Guvernului;

• dispozițiile de lege criticate sunt contrare și prevederilor cuprinse în paragraful 5 al preambulului la Directiva nr. 391/1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă, din care reiese că intenția legiuitorului suprastatal a fost ca interesele salariaților să primeze în raport cu cele economice;

• potrivit art. 11 alin. (6) din aceeași directivă, salariații au dreptul să recurgă la autorități dacă apreciază că angajatorul nu își îndeplinește obligațiile. Or, autorități sunt considerate și instanțele de judecată, acestea fiind ultimele cărora salariatul se poate adresa pentru garantarea respectării drepturilor sale. 

Constatările şi decizia CCR

Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 686/2017, publicată în Monitorul oficial nr. 272/2018, din care reţinem câteva idei.

• Completul CCR a prezentat legile care s-au succedat în materie, inclusiv detalierea prin hotărâri de Guvern a unor aspecte ce țin de concretizarea dispozițiilor unor texte de lege care nu poate fi privită ca o opțiune de reglementare contrară prevederilor constituționale.

• În ceea ce privește critica privind încălcarea dreptului de acces la justiție, Curtea constată că abilitarea Guvernului de a emite hotărâri în organizarea executării legilor nu poate fi privită ca un impediment pentru exercitarea dreptului de acces la justiție, de vreme ce hotărârea Guvernului poate fi supusă controlului instanței de contencios administrativ care se poate pronunța cu privire la legalitatea actului normativ. Faptul că o hotărâre de Guvern nu poate constitui obiect al controlului de constituționalitate decurge din împrejurarea că un astfel de act normativ reprezintă un act de reglementare secundară, dat în aplicarea legii.

• Reglementarea accesului la justiție împotriva actelor administrative mai sus arătate nu constituie obiect al textelor de lege criticate, ci al hotărârilor de Guvern date în aplicarea acestor texte. Prin urmare, instanța de contencios constituțional nu poate analiza acest aspect.

• Curtea apreciază însă că aspectele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin  Decizia nr. 12/2016 privind examinarea recursului în interesul legii având ca obiect posibilitatea constatării pe cale judiciară sau a obligării angajatorului la încadrarea activității desfășurate în condiții deosebite sau speciale de muncă, după 1 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 904/2016, evidențiază faptul că dreptul de acces la justiție al salariaților cu prilejul desfășurării procedurilor de încadrare a locurilor de muncă în condiții superioare de muncă a fost asigurat. Astfel, instanța supremă a arătat că “încadrarea locurilor de muncă în condiții superioare de muncă era de competența autorităților administrative, competență ce se exercita prin emiterea și, după caz, refuzul de emitere a avizelor ori de reînnoire a celor deja acordate. Aceste acte administrative tipice ori asimilate, după caz, erau supuse controlului de plină jurisdicție din partea instanțelor de contencios administrativ prin care se putea sancționa pasivitatea ori neglijența angajatorului și/sau a reprezentanților angajaților de a iniția și derula procedura pentru încadrarea locurilor de muncă ale angajaților în condiții deosebite. De asemenea, în ipoteza pasivității angajatorului de a declanșa procedura de încadrare în condiții deosebite, potrivit art. 3 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările și completările ulterioare, sindicatele reprezentative, reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori responsabilul cu protecția muncii aveau posibilitatea de a sesiza inspectoratele teritoriale de muncă pentru verificarea locurilor de muncă în interiorul termenului- limită prevăzut de metodologie în acest sens.” 

Obiectul excepției de neconstituționalitate

Art. 19 alin. (2) și (4) din Legea nr. 19/2000:

“(2) Criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Protecției Sociale și a Ministerului Sănătății. [...]

(4) Locurile de muncă în condiții deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de muncă, prin decizia organului de conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor și metodologiei de încadrare prevăzute la alin. (2).”;

Art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000:

“Metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a Ministerului Sănătății și Familiei, în urma consultării CNPAS.”;

Art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006:

“(1) Începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr. 1.

(2) Locurile de muncă prevăzute la alin. (1) sunt cele din unitățile prevăzute în anexa nr. 2, care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările și completările ulterioare.”;

Art. 29 alin. (11) din Legea nr. 263/2010:

“Locurile de muncă pot fi menținute în condiții deosebite, prin reînnoirea avizelor de încadrare pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului, pentru o perioadă de maximum 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen până la care angajatorii au obligația de a normaliza condițiile de muncă.”;

Art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010:

“(2) Periodic, din 5 în 5 ani, locurile de muncă în condiții speciale de muncă prevăzute la alin. (1) lit. e) sunt supuse procedurii de reevaluare a încadrării în condiții speciale, stabilită prin hotărâre a Guvernului.

(3) Procedura de reevaluare prevăzută la alin. (2) se stabilește prin hotărâre a Guvernului, elaborată în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu