17 Noiembrie, 2019

Legalitatea obținerii de probe privind obligațiile fiscale

Dreptul Uniunii nu prevede norme referitoare la modalitățile de administrare a probelor în materie de fraudă privind TVA‑ul, statelor membre revenindu‑le obligația de a stabili astfel de norme. 

Acesta este, în esenţă conţinutul deciziei Curţii de Justiţie a UE ca răspuns la cererile de decizie preliminară cu care a fost sesizată.

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii dintre IN și JM, pe de o parte, și statul belgian, pe de altă parte, cu privire la decizia de impunere emisă de administrația fiscală belgiană pentru exercițiile de impunere 1997 și 1998, prin care se rectifică declarațiile lor de impozitare a persoanelor fizice. 

Faptele în urma cărora s-a ajuns la solicitarea de clarificări de la CJUE 

Reclamanții din litigiile principale sunt administratori delegați ai unor întreprinderi de comerț și de distribuție de calculatoare, precum și de componente pentru calculator. În cursul anului 1996, aceste întreprinderi au făcut obiectul unei anchete penale efectuate ca urmare a unei plângeri a administrației fiscale belgiene care, în cursul anului 1995, inițiase anchete privind fraude în domeniul taxei pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) de tip carusel.

- În cadrul anchetei penale, o comisie rogatorie a fost executată în Luxemburg, în cursul căreia directorul unei bănci luxemburgheze a pus la dispoziție, cu ocazia audierii sale de către un judecător de instrucție luxemburghez, în prezența omologului său belgian, documente bancare referitoare la reclamanții din litigiile principale. Totuși, această punere la dispoziție a avut loc fără să fi fost solicitat acordul camerei de consiliu a tribunalului de la locul în care au fost efectuate perchezițiile și confiscările, și anume camera de consiliu a Tribunalului Districtual din Luxemburg, acord impus de articolul 20 din Tratatul de extrădare și de asistență judiciară în materie penală între Regatul Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului și Regatul Țărilor de Jos.

- După ce a obținut autorizația de a consulta dosarul penal și de a obține o copie a acestuia, administrația fiscală belgiană a emis decizii de impunere prin care au fost rectificate declarațiile de impozitare a persoanelor fizice efectuate de reclamanții din litigiile principale și s‑a dispus plata de impozite pe profitul întreprinderilor industriale și comerciale pentru exercițiile financiare 1997 și 1998, care fuseseră plătite într‑un cont luxemburghez.

- Întrucât reclamațiile formulate împotriva acestor decizii de impunere de către reclamanții din litigiile principale au fost respinse, aceștia din urmă au formulat acțiuni în vederea obținerii unei scutiri de la plata impozitelor impuse în sarcina lor, susținând că documentele bancare fuseseră obținute în mod nelegal și nu puteau, prin urmare, să stea la baza unei decizii de impunere. Aceste acțiuni au fost admise printr‑o hotărâre a instanței de prim grad de jurisdicție, care a fost infirmată în apel. Reclamanții din litigiile principale au formulat atunci recurs.

- În fața instanței de trimitere, Curtea de Casație din Belgia, reclamanții din litigiile principale arată că, potrivit art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, („CEDO”), și articolului 7 din cartă, punerea la dispoziție a datelor bancare ale persoanelor fizice nu este posibilă decât dacă procedurile legale prevăzute în acest scop sunt respectate. Or, nu aceasta ar fi fost situația în speță, astfel încât dreptul lor fundamental la respectarea vieții private ar fi fost încălcat. În această privință, reclamanții din litigiile principale invocă Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses (C‑419/14), susținând că, dacă, în cadrul perceperii impozitului pe venit, ar trebui admisă în dreptul belgian posibilitatea de a fi utilizate probe obținute cu încălcarea unui drept fundamental, aceasta ar determina o diferență de tratament nejustificabilă din punctul de vedere al principiului egalității și al nediscriminării, garantat de Constituția belgiană, între contribuabilul care face obiectul unei perceperi a impozitului pe venit și contribuabilul care face obiectul unei perceperi a TVA‑ului.

- Instanța de trimitere arată, pe de o parte, că reglementarea fiscală belgiană nu cuprinde nicio dispoziție generală care să interzică utilizarea unor elemente de probă obținute în mod nelegal în scopul de a stabili o datorie fiscală și de a aplica, dacă este cazul, o majorare sau o amendă. Utilizarea de către administrație a unor asemenea elemente de probă ar trebui să fie apreciată în raport cu principiul bunei administrări și cu principiul dreptului la un proces echitabil. Cu excepția cazului în care legiuitorul prevede sancțiuni speciale în această privință, utilizarea în cauze fiscale a acestor elemente de probă ar putea fi înlăturată numai dacă ele au fost obținute într‑un mod care contrazice atât de mult ceea ce se poate aștepta de la o autoritate care acționează în conformitate cu principiul bunei administrări, încât această utilizare ar trebui în orice caz să fie considerată inadmisibilă, sau dacă această utilizare pune în pericol dreptul contribuabilului la un proces echitabil.

- Ținând seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de trimitere consideră necesară sesizarea din nou a Curții cu privire la aspectul dacă, în materie de TVA, articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune în orice împrejurări utilizării unor elemente de probă obținute cu încălcarea dreptului la respectarea vieții private garantat de articolul 7 din cartă sau în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia instanța care trebuie să aprecieze dacă un asemenea element de probă poate fi utilizat pentru a fundamenta o percepere a TVA‑ului este obligată să efectueze o examinare precum cea expusă anterior.

- Instanța de trimitere precizează că, deși cauzele principale privesc impozitele pe venituri și, prin urmare, nu este vorba despre o materie care intră sub incidența dreptului Uniunii, un răspuns la întrebarea adresată în fiecare dintre cauzele conexate este necesar pentru a putea aprecia inegalitatea de tratament, invocată de reclamanții din litigiile principale, care ar exista între un contribuabil care face obiectul unei perceperi a impozitului pe veniturile persoanelor fizice și un contribuabil care face obiectul unei perceperi a TVA‑ului.

 În aceste condiții, Hof van Cassatie (Curtea de Casație) a decis, în cauzele C‑469/18 și C‑470/18, să suspende judecarea acestora și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară, formulată în mod identic în fiecare dintre aceste două cauze:

Articolul 47 din cartă […] trebuie interpretat în sensul că, în cauzele care privesc [TVA‑ul], se opune în orice împrejurare utilizării mijloacelor de probă care au fost obținute cu încălcarea dreptului la respectarea vieții private garantat de articolul 7 din cartă sau acest articol lasă o marjă unei reglementări naționale potrivit căreia instanța competentă care trebuie să stabilească dacă un astfel de mijloc de probă poate fi utilizat ca temei în vederea stabilirii TVA‑ului trebuie să efectueze o apreciere precum cea descrisă [în motivarea cererii de decizie preliminară]? 

Considerentele pe baza cărora CJUE a respins cererea de clarificare 

- Astfel cum arată instanța de trimitere, situația în discuție în cauzele principale, al căror obiect este o rectificare a declarațiilor privind impozitul pe veniturile persoanelor fizice, nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

- În cauzele principale, au fost obținute elemente de probă în cadrul unei proceduri penale desfășurate în urma unei plângeri a administrației fiscale belgiene care a investigat fraude privind TVA‑ul nu implică, în sine faptul că utilizarea acestora în vederea unei rectificări a declarațiilor privind impozitul pe veniturile persoanelor fizice constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. Astfel, o asemenea utilizare nu prezintă o legătură cu dreptul Uniunii care depășește apropierea care poate exista, într‑un stat membru, între normele referitoare la perceperea TVA‑ului și cele referitoare la perceperea impozitului pe veniturile persoanelor fizice sau efectele indirecte ale uneia dintre aceste materii asupra celeilalte.

- În speță, Curtea nu poate, așadar, să aprecieze, din perspectiva cartei, reglementarea sau jurisprudența națională aplicabilă utilizării, în procedura de percepere a impozitului pe veniturile persoanelor fizice care i‑a vizat pe reclamanții din litigiile principale, a unor elemente de probă care, potrivit instanței de trimitere, au fost obținute în mod nelegal.

- Cu toate acestea, deși cauzele principale privesc impozitul pe veniturile persoanelor fizice, instanța de trimitere, a cărei întrebare din fiecare cauză privește în mod expres interpretarea articolului 47 din cartă, urmărește în realitate să stabilească în ce măsură dreptul Uniunii permite sau nu utilizarea unor elemente de probă obținute în mod nelegal în scopul perceperii TVA‑ului. Răspunsul la întrebarea adresată i‑ar fi necesar instanţei de trimitere pentru a putea aprecia inegalitatea de tratament, invocată de reclamanții din litigiile principale, care ar exista între un contribuabil care face obiectul, precum în speță, al perceperii impozitului pe veniturile persoanelor fizice și un contribuabil care face obiectul unei perceperi a TVA‑ului.

- Curtea a recunoscut ca admisibile cereri de decizie preliminară referitoare la dispoziții de drept al Uniunii în cazuri în care situația de fapt din litigiul principal se situa în afara domeniului de aplicare al acestui drept, dar în care aplicabilitatea acestor dispoziții fusese determinată de dreptul național ca urmare a unei trimiteri realizate de acesta din urmă la conținutul acelor dispoziții.

- O interpretare dată de Curte unor dispoziții de drept al Uniunii în situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestora se justifică atunci când dispozițiile menționate au devenit, în temeiul dreptului național, direct și necondiționat aplicabile unor asemenea situații, pentru a se asigura un tratament identic acestor situații și situațiilor care intră în domeniul de aplicare al respectivelor dispoziții.

- În contextul unei situații precum cea în discuție în cauzele principale, care nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, revine instanței de trimitere sarcina să indice Curții motivul pentru care litigiul pendinte în fața sa prezintă cu dispozițiile dreptului Uniunii un element de legătură care face ca interpretarea preliminară solicitată să fie necesară pentru soluționarea respectivului litigiu.

- În măsura în care dreptul Uniunii nu prevede norme privind modalitățile de administrare a probelor în materie de fraudă privind TVA‑ul, statelor membre revenindu‑le obligația de a stabili astfel de norme cu respectarea principiului efectivității dreptului Uniunii și a drepturilor garantate de acest drept, existența unei trimiteri a dreptului național la dispoziții ale dreptului Uniunii este dificil de conceput în acest domeniu. În orice caz, nu reiese din decizia de trimitere că dreptul belgian cuprinde o astfel de trimitere.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că prezentele cereri de decizie preliminară sunt inadmisibile. 

Hotărârea CJUE din 24 octombrie 2019 extrase , pronunţată în cauzele conexate C‑469/18 și C‑470/18,având ca obiect două cereri de decizie preliminară formulate de Curtea de Casație din Belgia, în procedurile I.N. , J.M.  împotriva Belgische Staat

comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la LegeStart.ro. Contact: legestart@indaco.ro.

Fara comentarii

Scrie un comentariu