“O măsură coercitivă – precum plata unor penalităţi cu titlu cominatoriu – care urmăreşte garantarea acestei interdicţii produce, în principiu, efecte pe acelaşi teritoriu. Regulamentul privind marca comunitară stabileşte un sistem comunitar al mărcilor care conferă întreprinderilor dreptul de a dobândi mărci comunitare care să se bucure de o protecţie uniformă şi care să producă efecte pe întregul teritoriu al Uniunii.” Astfel a decis Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-235/09 DHL Express France SAS/Chronopost SA.
În susţinerea hotărârii pronunţate, CJUE arată că pentru a asigura această protecţie, regulamentul prevede că statele membre desemnează pe teritoriul lor „instanţe competente în domeniul mărcilor comunitare” care au competenţă în materia acţiunilor în contrafacere şi, în cazul în care dreptul intern o permite, în materia acţiunilor privind posibila contrafacere a unei mărci comunitare. Atunci când o instanţă competentă în domeniul mărcilor comunitare constată o contrafacere sau riscul contrafacerii unei mărci comunitare, aceasta pronunţă o ordonanţă prin care i se interzice autorului contrafacerii să îşi continue actele de contrafacere sau actele care prezintă riscul de contrafacere. De asemenea, în conformitate cu legislaţia internă, ia măsurile necesare pentru a garanta respectarea acestei interdicţii.
Diferendul a fost declanşat de Societatea Chronopost SA, titulara mărcilor comunitară şi franceză „WEBSHIPPING”, depuse în 2000 și înregistrate, printre altele, pentru servicii de logistică și de transmitere de informaţii, precum şi colectarea și distribuirea corespondenţei şi gestionarea curieratului expres. În pofida acestei înregistrări, DHL Express France SAS (succesoare în drepturi a DHL International) a utilizat acelaşi termen pentru a desemna un serviciu de gestionare a corespondenţei urgente accesibil în principal pe internet.
Prin hotărârea din 15 martie 2006, Tribunalul de Mare Instanţă din Paris – sesizat în calitate de instanţă competentă în domeniul mărcilor comunitare – a constatat că DHL Express France a contrafăcut marca franceză WEBSHIPPING, dar nu s-a pronunţat cu privire la contrafacerea mărcii comunitare. La 9 noiembrie 2007, Curtea de Apel, sesizată de Chronopost, a confirmat această decizie şi a interzis, sub sancţiunea plăţii de penalităţi cu titlu cominatoriu, continuarea utilizării de către DHL a semnelor „WEBSHIPPING” și „WEB SHIPPING”. Cu toate acestea, instanţa menționată nu a admis cererea Chronopost de extindere a efectelor interdicţiei la întregul teritoriu al Uniunii. Prin urmare, instanţa menţionată a limitat efectele interdicţiei la teritoriul francez. DHL a formulat recurs. Acest recurs a fost respins, dar, întrucât Chronopost formulase un recurs incident împotriva limitării teritoriale a interdicţiei şi a sancţiunii plăţii de penalităţi cu titlu cominatoriu, Curtea de casaţie a apreciat că este necesar să adreseze Curţii de Justiţie întrebări cu privire la acest aspect.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns, în primul rând, că regulamentul trebuie interpretat în sensul că o interdicţie pronunţată de o instanţă naţională competentă în domeniul mărcilor comunitare se extinde, în principiu, la întregul teritoriu al Uniunii.
Astfel, Curtea arată că domeniul de aplicare teritorial al unei interdicţii dispuse de o instanţă competentă în domeniul mărcilor comunitare este determinat de două elemente, unul referitor la competenţa teritorială a acestei instanţe, iar altul referitor la dreptul exclusiv al titularului mărcii comunitare.
Pe de o parte, competenţa teritorială a instanței competente în domeniul mărcilor este exclusivă în materia tuturor acţiunilor în contrafacere şi, în cazul în care dreptul intern o permite, în materia acţiunilor privind posibila contrafacere a unei mărci comunitare. Astfel, această instanţă este competentă, în special, pentru a judeca fapte de contrafacere comise pe teritoriul oricărui stat membru. Prin urmare, competenţa sa se extinde, în principiu, la întregul teritoriu al Uniunii.
Pe de altă parte, dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare se extinde, în principiu, la întregul teritoriu al Uniunii, teritoriu pe care mărcile comunitare se bucură de o protecţie uniformă şi îşi produc efectele.
Astfel, marca comunitară are un caracter unitar care urmăreşte să protejeze în mod uniform, pe întreg teritoriul Uniunii, dreptul conferit de marca comunitară împotriva riscului de contrafacere. Pentru garantarea acestei protecţii uniforme, interdicţia de a continua actele de contrafacere sau actele care prezintă riscul de contrafacere, pronunţată de o instanţă competentă în domeniul mărcilor comunitare, trebuie, în principiu, să se extindă la întregul teritoriu al Uniunii.
Cu toate acestea, domeniul de aplicare teritorial al interdicţiei poate să fie limitat în anumite cazuri. Astfel, dreptul exclusiv al titularului mărcii comunitare este acordat titularului cu scopul de a permite acestuia să asigure că această marcă îşi poate îndeplini propriile funcții (printre care protecţia originii produsului sau a serviciului şi protecţia imaginii mărcii). În consecinţă, exercitarea acestui drept trebuie să fie rezervată pentru cazurile în care utilizarea semnului de către un terţ aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii.
Prin urmare, dacă o instanţă competentă în domeniul mărcilor comunitare constată că actele de contrafacere sau actele care prezintă riscul de contrafacere se limitează numai la un stat membru sau la o parte din teritoriul Uniunii – întrucât autorul cererii de interdicţie a restrâns sfera teritorială a acțiunii sale sau pârâtul face dovada că utilizarea semnului nu aduce atingere sau nu poate aduce atingere funcţiilor mărcii, printre altele, din motive lingvistice, această instanţă trebuie să limiteze domeniul de aplicare teritorial al interdicţiei pe care o pronunţă.
În al doilea rând, măsura coercitivă dispusă de o instanţă competentă în domeniul mărcilor comunitare în temeiul dreptului său intern produce efecte şi în alte state membre decât cel căruia îi aparţine această instanță.
Curtea aminteşte că măsurile coercitive, precum plata unor penalităţi cu titlu cominatoriu (amendă care trebuie plătită în cazul nerespectării interdicţiei), dispuse de o instanţă competentă în domeniul mărcilor comunitare în temeiul dreptului său intern, urmăresc să garanteze respectarea unei interdicţii de a continua acte de contrafacere sau acte care prezintă riscul de contrafacere pe care a pronunţat-o instanţa menţionată. În plus, aceste măsuri pot fi eficiente numai dacă produc efecte pe același teritoriu pe care însăşi hotărârea judecătorească produce efecte.
Prin urmare, pentru a garanta respectarea interdicţiei, atunci când o instanţă a unui stat membru în care s-a încălcat interdicţia este sesizată, aceasta trebuie să recunoască și să execute decizia însoţită de măsuri coercitive potrivit normelor și modalităţilor prevăzute de dreptul său intern. Astfel, în temeiul principiului cooperării loiale, statele membre și instanţele acestora sunt obligate să asigure protecţia jurisdicţională a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii.
În cazul în care dreptul statului membru nu prevede măsuri coercitive analoge celor dispuse de instanţa competentă în domeniul mărcilor comunitare dintr-un alt stat membru, care a pronunţat interdicţia, instanţa sesizată trebuie să realizeze obiectivul represiv prin recurgerea la dispoziţiile relevante din dreptul său intern care sunt de natură să garanteze în mod echivalent respectarea interdicţiei pronunţate iniţial.
*
Regimul mărcii comunitare este stabilit prin Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p.1, Ediţie specială, 17/vol. 1, p. 146).
