Spre sfârșitul anului trecut, printr-un articol apărut în luna noiembrie, semnalam apariția unei noi decizii a instanței supreme într-un recurs în interesul legii, recurs referitor la înțelegerea soților referitor la instanța care le va soluționa acțiunea de divorț, dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară.
În Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1049/2016 a fost publicată decizia despre care făceam vorbire în articolul anterior, în speță Decizia ÎCCJ nr. 20/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al ÎCCJ privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu privire la înţelesul noţiunii de “acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României.
De ce a decis Colegiul de conducere al ÎCCJ să formuleze acest recurs în interesul legii?
Recursul în interesul legii s-a impus a fi formulat de către Colegiul de conducere al ÎCCJ având în vedere că problema de drept ce a format obiectul recursului respectiv fusese soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti, constatându-se existenţa a mai multor orientări jurisprudenţiale.
Într-o primă orientare jurisprudenţială, instanţele au statuat că, pentru a fi incidente dispoziţiile primei teze a alin. (2) al art. 915 din Codul de procedură civilă, este necesar ca acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, fie în formă scrisă, anterior învestirii instanţei, fie verbal în faţa instanţei, în situaţia în care litigiul este pendinte.
În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate oral în faţa instanţei de judecată.
În cea de-a doua opinie s-a apreciat că norma procedurală de competenţă cuprinsă în art. 915 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă operează şi în cazul în care acordul părţilor nu este exprimat în mod expres, în formă scrisă sau verbală, manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la alegerea unei anumite instanţe putând fi dedusă din conduita lor procesuală, şi anume: neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât, prin întâmpinare, învestirea aceleiaşi instanţe de către pârât cu soluţionarea cererii reconvenţionale ori exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convenţional.
Care este conţinutul textului de lege analizat de instanța supremă în vederea pronunţării hotărârii privind recursul în interesul legii ?
Art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, situat în cartea a VI-a (Proceduri speciale), titlul I (Procedura divorţului) cap. I (Dispoziţii comune), are următorul conţinut:
“Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.”
Ce a decis ÎCCJ în cazul sesizării mai sus menţionate ?
Prin Decizia nr. 20/2016 ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al ÎCCJ şi, în consecinţă, a stabilit că:
“În interpretarea şi aplicarea art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, stabileşte că acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres”.
Ce efecte produce Decizia ÎCCJ nr. 20/2016?
Așa cum am arătat anterior, Decizia ÎCCJ nr. 20/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1049/2016 și menţionăm faptul că, de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, adică de la data de 27 decembrie 2016 a devenit obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Cum a argumentat – în esență – ÎCCJ decizia respectivă ?
(…) Acordul de voinţe la care face referire art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă este, în esenţă, un contract în sensul art. 1.166 din Codul civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.178 din acelaşi act normativ: “Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.”
În ceea ce priveşte formele de exprimare a consimţământului, art. 1.240 din Codul civil prevede că: “(1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. (2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.”
După cum se poate observa, conform art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, se poate da eficienţă şi consimţământului exprimat în mod tacit, însă numai dacă comportamentul în care acesta este exteriorizat are o astfel de semnificaţie conform legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor.
Au fost considerate modalităţi de manifestare în mod tacit a consimţământului soţului pârât la alegerea instanţei sesizate de către soţul reclamant neinvocarea, prin întâmpinare, a excepţiei necompetenţei teritoriale, introducerea cererii reconvenţionale de către soţul pârât-reclamant la instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată şi menţiunea inserată în contractul de mandat, dat de soţul pârât reprezentantului său convenţional, referitoare la indicarea instanţei (….).
Se poate conchide că, faţă de dispoziţiile art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la alegerea unei anumite instanţe nu poate fi dedusă din conduita lor procesuală constând în: neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât, prin întâmpinare, învestirea aceleiaşi instanţe de către pârât cu soluţionarea cererii reconvenţionale ori exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convenţional.
Rezultă că interpretarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie făcută în sensul că acordul părţilor în vederea alegerii instanţei competente nu poate fi dat în mod tacit, ci doar expres.
În acest sens, se reţine că textul de lege în discuţie – art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă – instituie o normă de competenţă specială care este de strictă interpretare. În acest sens, în aplicarea principiului conform căruia exceptio est strictissimae interpretationis, nu este permisă aplicarea prin analogie a acestei norme altor cazuri (cum sunt cererile de anulare a căsătoriei), iar interpretarea ei trebuie făcută restrictiv.
Caracterul derogatoriu al normelor care reglementează procesul de divorţ a fost evidenţiat şi de Curtea Constituţională care, în Decizia nr. 305/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485/2016, a reţinut că, în considerarea caracterului strict personal al procesului de divorţ în ansamblul său, s-a impus “adoptarea unei proceduri speciale, derogatorii de la normele dreptului comun, care nu face decât să dea expresie particularităţii esenţiale a procesului de divorţ şi implicit prevederilor constituţionale cuprinse în art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată”.
Or, pentru considerentele expuse, nu poate fi primită interpretarea conform căreia şi-a dat acordul tacit pârâtul care nu s-a opus expres, deoarece art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă implică o acţiune a fiecăreia dintre părţi în sensul manifestării acordului, iar nu în scopul de a se opune expres.
În sprijinul acestei atitudini procesuale sunt şi dispoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: ” (1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.
(2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.”
Totodată, conform art. 224 din Codul de procedură civilă: “Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.“
Prin urmare, ca regulă generală, chestiunea competenţei trebuie lămurită chiar la primul termen la care părţile sunt legal citate, iar, în mod excepţional, dacă pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, acest aspect va fi pus în discuţia părţilor, fiind acordat un termen în acest scop.
Această interpretare este similară soluţiei legislative conţinute de art. 126 din Codul de procedură civilă, privitoare la alegerea competenţei în pricinile privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună.
În concluzie, este necesar ca acordul părţilor, prevăzut de art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situaţia în care litigiul este pendinte, şi verbal în faţa instanţei. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei de judecată (….).
Ai nevoie de Codul de procedură civilă? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF sau MOBI, de AICI!
